„Les Témoins” -Avem nevoie de SIDA şi GAY

 

 

 

„Martorii” lui André Téchiné nu este un film care să te scoată din minţi, care să te impresioneze până la lacrimi sau care să te surprindă prin cadre, imagine sau montaj sau actori sau scenariu sau…

Mai mult sau mai puţin este vorba de un grup de vreo cinci oameni care se confruntă cu prima izbucnire a virusului HIV din Franţa. Şi cum se iubesc, între ei, este foarte probabil ca toţi să fie infectaţi. În mod cert, toţi sunt afectaţi. Intriga se sparge în mai multe conflicte (de altfel filmul mi-a lăsat senzaţia de stufos), şi în prim plan apar, pe rând, problemele sentimentale – raportate normal şi la problema SIDA – În fine, un cuplu de homosexuali se desparte, altfel, unul dintre homosexuali este bisexual şi căsătorit, se naşte şi un copil, un alt homosexual îl iubeşte pe primul… toate sub tensiune, pentru că nu se ştie. Tensiune de altfel tipică perioadei (pe care regizorul o numeşte sugestiv “La guerre” – Războiul) care vede o Franţa corectă politic cât se poate, cu oameni cu conştiinţa actelor lor, luptând cu ceea ce avea să devină SIDA.

Tehnic, filmul se prezintă într-adevăr cu nişte atu-uri în această ediţie a Festivalului de Film Francez, între care remarci uşor o încadratură şi un montaj foarte fin, sugestiv, de film european (mai cu cap, mai inventiv, mai viu), o imagine foarte frumoasă, plină, cu coloratură, cum remarca un prieten.

Peste toate rămâne însă ceea ce vrea să spună filmul în miza mare, şi nu este tocmai un lucru pregnant sau “tare”. E pur şi simplu. Avem nevoie de SIDA şi de homosexualitate, ca să ştim că viaţa e un lucru la care trebuie să ştii să ţii. Poate că e într-adevăr mai dur şi mai de gândit atunci când antidotul problemelor e apariţia virusului HIV în viaţa ta. Dar n-aş băga mâna-n foc.

 

Conflict de generaţii sau (titlu de gazetă) –Vladimir şi Gloria Găitan au intrat în conflict

Găitan tatăl şi Găitan fiica subliniază un conflict de generaţii acut dar îl şi rezolvă simultan. Independenţa, tabieturile, obsesiile şi ideile preconcepute sunt disputate de cei doi aproape ca un joc de tenis între doi parteneri care, deşi în debutul spectacolului par a avea forţă disproporţionată, ulterior sunt de valori egale. Fiecare însă cu armele specifice.
Iniţial, tatăl habar nu are de această calitate, iar până la un punct refuză chiar să accepte această nouă postură, cu atât mai mult cu cât, aşa cum se întâmplă la teatru, nu are calităţile necesare pentru a fi tată. Mai mult, el află de fiica sa abia când aceasta are deja o vârstă, într-un mod nu tocmai blând. Dacă în mod normal dragoste cu forţa nu se poate, regizoarea Alice Barb pare să îşi propună să contrazică acest trusim. Şi până în final reuşeşte.
Un alt punct tare al spectacolului este tocmai distribuţia, riscantă de altfel, cu atât mai mult cu cât viaţa reală are un mare rol aici. Declaraţiile celor doi actori (tată şi fiică) referitor la această provocare sunt grăitoare în sensul acesta, ei neascunzând dificultăţile relaţiei lor profesionale. Cu atât mai lăudabilă ideea regizoarei, cu cât asperităţile dintre generaţii, corelate cu neajunsurile relaţiei dintre tată şi fiică sunt exact motorul spectacolului.
Diferenţele între cei doi protagonişti se simt din păcate şi la nivelul interpretării, pentru că jocul solid şi totodată nuanţat al lui Vladimir Găitan subliniază parcă micile nesiguranţe ale fiicei, care trebuie să accepte, pe lângă provocarea de a juca un spectacol duet, o confruntare actoricească cu propriul tată. Scenografia lui Puiu Antemir creează un spaţiu în care doar tatăl pare că se regăseşte, dificil de abordat de către fiică, cu toate eforturile acesteia de a-şi apropia camera pe măsură ce o locuieşte. Un alt punct mai puţin reuşit al spectacolului este lipsa de efervescenţă comică, chiar dacă ea pare scontată de către regizoare prin structurarea situaţiilor: Vladimir Găitan atenuează parcă prea mult şi prea repede ieşirile, colţurile de adolescent ale fiicei, fără să lase contrastele să producă un comic savuros, ducând mai degrabă spre unul docil, mieros. Forţa scenică a Gloriei Găitan, considerabil mai scăzută decât cea a tatălui înfundă comicul şi lasă senzaţia de trenaj pe alocuri.
Una peste alta, o ocazie perfectă de a problematiza atât la nivel teoretic, general, cât şi la nivel de „artă teatrală” diferenţele dar şi liantele de armonizare pe care le regăsim când vorbim de tineri şi de consacraţi laolaltă. Finalul însă subliniază ideea din titlu, caldă şi îngăduitoare, conflictul este dezamorsat lăsând loc de „Soare pentru doi”
Ah, era să uit, căţelul din imagine este cel care aplanează conflictul (asta nu a apărut în gazetă) 

Pentru 1 Decembrie, pentru noi, românii! Ce greşeli face teatrul românesc?

 

 

E vreo soluţie sau doar ne învârtim orbecăiţi ca printre reclamele luminoase din Las Vegas, într-o multitudine de false deziderate, de false propuneri, de false vizuini? Greu de spus. Gândurile pleacă în multe direcţii, e greu să obţii o concluzie oarecum fidelă tutoror coordonatelor lumii contemporane. Nu e mai puţin adevărat că de multe ori încercarea e adevărata reuşită.

Plecând de aici, despre teatru şi funcţiile sale, se poate perora mult. O să ne oprim, pe rând, la câte un singur aspect. Ce vină poartă producţia teatrală românească (şi reflexia ei) de soi recent, în evoluţia sau involuţia culturii naţiei (mă rog, ţării)? Păi să vedem: primul gând se referă la calitatea oricărui act uman, îndreptat spre om, şi la conditiile primare pe care le impută acest act.

Dubiile se referă la modul şi acuitatea cu care cei care fac teatru sunt conectaţi la realitatea dată (culturală, socială, geo-politică, axiologică etc.) Fără să alunecăm spre exemple, putem fără echivoc să spunem că, de cele mai multe ori, omul de teatru se distinge, uneori pe drept, alteori forţat, de realitatea pe care ar trebui, într-un fel sau altul să o slujească. Orgoliul, statutul de victimă a „vremuirii” (ca un veşnic Moromete), nostalgia, pasivitatea, lipsa fermentului creator autentic şi altele se pot alinia ca răspunsuri, ca motive pentru asta. Retoric, se poate traduce cam aşa: Dacă nu înţelegi omul, cum o să poţi să îl atingi, să îl impresionezi, să îl modifici? Nu poţi. Poate o să te respecte, admire, dar atât. Imaginaţi-vă numai un Socrate muult prea deştept pentru discipolii săi şi care se comportă ca atare. Ce rezultat ar putea avea…?

Acest aspect încercăm să îl numi Informare, şi îl raportăm ca vital, absolut necesar. Şi de la el trecem spre cealaltă dimensiune a teatrului.

De partea cealaltă a baricadei sau poate din aceeaşi oală, cei care mediază teatrul, au şi ei partea lor de responsabilitate. Ca să poţi să redai un produs artistic trebuie să înţelegi, până una alta, creatorul. Şi abia apoi să înţelegi publicul, contextul etc. La noi, criticul (cu subînţeleasa nuanţă peiorativă românească), are un soi de infatuare parcă a priori, înainte de orice altă caracteristică. O rază de meschin, de auto-referenţialitate în actul critic. Explicaţia nu e foarte spectaculoasă, se construieşte simplu: raportarea deficitară la creator de pe un piedestal fals numit obiectivitate. Dacă aparent e sănătoasă, de dorit, obiectivitatea este irealizabilă şi consecutiv, indezirabilă. În impertive ar suna cam aşa: Nu trebuie să aspiri la ceva ce nu poţi avea din principiu, trebuie doar să colaborezi cu cel care creează, (un soi de schimb între subiectivităţi) spre realizarea a ceea ce ar trebui să fie un scop comun…

(va urma)

La mulţi ani România, de acum, pentru că atunci am să beau bere şi am să mănânc mici, fasole şi cârnaţi, n-am să mai scriu despre asta…

Reminder: SNATCH

 

Snatch este un soi de lecţie cinematografică de coordonare. Intre: actori şi miza regizorală, (viziune) între muzică şi încadratură, între montaj şi replică, între scenariu şi grafică etc. Prima vizionare are, între altele, darul de a te bulversa. Ritmul extrem de accelerat al filmului, de altfel delicios, este oarecum similar cu transpunerea cinematografică (de fond) a modului complicat şi savuros de „zicere” al aşa-zişilor ţigani (nomazi mai corect). Brad Pitt într-un rol foarte solid, sănătos, puternic, rosteşte cu o rapiditate ameţitoare, aflat parcă într-un viitor în care comunicarea va trece într-un plan secund… In fine, întreaga distribuţie este remarcabilă sau pe-aproape, personaje cu stil, cu iz balcanic dar şi autentic americane sau londoneze, categorisite oarecum, parodie subtilă dar şi dură, un comic negru dar şi un sarcasm deştept. Un haos bine regizat, condus aproape din condei de Guy Ritchie. O iniţiativă curajoasă, cu o imagine de-a dreptul lăudabilă şi cu efecte de montaj foarte folositoare şi cu farmec. Planurile alternate şi intruziunile uşoare ale unor consideraţii despre o realitate care parcă nu mai are limite, câteva realităţi marca Kusturica dar totuşi încadrate perfect în Ritchie’s style. Mai mult, o pledoarie despre stilul de a vieţui, şi o poveste despre un diamant de nu ştiu câte carate care se plimbă din mână în mână. Bande, gangsteri, tensiune, umor. Un regal cinematografic, dar şi performante actoriceşti, roluri de compoziţie, care mai de care mai cu „ceva al său”.

Un reminder de făcut din când în când, dacă vrem să avem de-a face cu un regizor cu viziune precum un ditamai bolovanul care se rostogoleste peste un spectator naiv si neştiutor…

Stilul cronicii încearcă să surprindă câtva stilul filmului, combinări şi îmbinări, haos creativ…

“Vreau sa devin prost” -Martin Page

Romanul lui Martin Page, (Humanitas, 2007) cu titlu drăguţ, are două unghiuri congruente de la care porneşte : există, pe de o parte, un individ inteligent şi mai mult decât atât conştient, ancorat în realitate prin inteligenţă, iar la polul opus, dorinţa acestui individ de a simţi reverberaţiile vieţii cu alte organe decât analiza raţională, informaţia, conştiinţa.
Manifestul însă pledează, în sens invers, pentru adevărata inteligenţă. În niciun caz nu ni se dă vreo soluţie de-a gata, dar, subtil, pe-acolo se învârte miza acestei scrieri delicioase, cu intruziuni într-un soi de fantastic şi cu reale capacităţi de descriere şi atmosferă. Într-o frază, credem, necesară, cartea lui Page poate fi, până la un punct, odiseea unei enciclopedii umane înspre viaţa simplă şi corectă a lipsei de big picture, a lipsei de vizune largă, grea, dureroasă despre o lume aflată, conform statisticilor, în cădere liberă.

„O biată musculiţă nu are dreptul să aspire la măreţia universală…”

Teza pe care o descoperim, fără mare greutate, după ce citim cartea Ninei Berberova, se învârte în jurul ideii următoare: personajul principal al romanului, nu trebuie să fie, şi nu este, personaj principal şi în viaţă. Cu ajutorul paragrafului de pe spatele cărţii, ideea deja se uzează şi aproape nemulţumeşte. Dar…

Într-un stil relaxat, relaxant, fără construcţii de frază complicate şi fără o structură complexă, se desfăşoară o existenţă a unui om din umbră, din planul doi, acompaniament, „vocea din spate” ş.a. Redată de altfel la persoana I, fără nici un joc de perspectivă narativă, povestea capătă valenţele scontate de intenţionalitatea auctorială destul de lesne – contextul unei Rusii într-o perioadă de mari zbateri (de altfel, când nu a fost Rusia într-o astfel de perioadă…), relevă pe acompaniatoarea care se naşte din ruşinea mamei ei, şi trăieşte precum ruşinea, aproape toată viaţa. Nu ruşinată, ci precum ruşinea, lipindu-se de om, dar neavând prim planul niciodată(asta presupunând că aşa se întâmplă cu ruşinea…). Mai mult sau mai puţin frapant, dar bine construit, în temă, cu simţ al situaţiei de invidiat, scrierea este, până la acest punct o lectură faină, dar despre care nu s-ar scrie neapărat pe blog. Dar…

Finalul găseşte o soluţie, fără să fie un happy-end de altfel, care desface o cu totul altă perspectivă la nivel de receptare, incomparabil mai interesantă decât teza iniţială: personajul devine scriitoare, şi întreaga poveste capătă sensul unei metafore, artă-poetică, vorbind despre scriitor şi chinul lui de a sta, tot timpul, în acompaniamentul personajelor sale. Pentru că nu el va primi dragostea publicului, ci personajele sale. Îmbogăţită cu această buclă plină de sens, cartea merită lectura… iar în această cheie, şi nu neapărat în cea propusă de cei de la Humanitas, în colecţia Cartea de pe noptieră, ediţia 2003, micul roman capătă sens. 

(foto Alexandru Voicu)Una dintre surprizele plǎcute ale festivalului de la Piatra Neamţ, ediţia 2007 a fost, fǎrǎ doar şi poate, spectacolul “Contraste” al trupei Passepartout formatǎ de Dan Puric. Mai exact, reprezentatǎ aici de Dana Cavaleru şi Richard Bovnoczki.
Specificul spectacolului, gestul şi mişcarea coregrafică, convergente în umbrela conceptului de „Pantomimǎ” sunt de naturǎ sǎ umple spaţiul şi sǎ conducǎ atenţia publicului mai pe unde vor ele. Ceea ce nu e puţin lucru. Folosindu-se de un decor mai mult decât minimal, – o umbrelǎ, câteva accesorii de îmbrǎcǎminte , – iniţial cei doi lasǎ senzaţia cǎ vor fi înghiţiţi de spaţiul scenei. Încet încet însǎ îl cuceresc, bucatǎ cu bucatǎ, fǎrǎ sǎ bruscheze, fǎrǎ sǎ şocheze, dar amuzând.
Savoarea unui astfel de spectacol vine din jocul continuu în care te angajezi, împreunǎ cu actorii, în scopul de a descoperi, poate odatǎ cu ei, povestea propusǎ. De data asta a fost un drum sinuos printre contrastele istoriei, societǎţii, lumii. Din comunism în capitalism, dintr-o poveste de dragoste într-o cinǎ pentru cǎţel. O ilustraţie muzicalǎ foarte inteligentǎ, care puncteazǎ excelent sensul poveştii, mişcǎrii şi expresiei, împreunǎ cu o serie de elemente de gesticǎ realmente spectaculoase şi inventive, duc spectacolul într-o zona a simţurilor (în genere altele decât auzul), a mesajului puternic. Râsul capǎtǎ sens de multe ori, fǎrǎ sǎ rǎmânǎ la suprafaţa, ca de pildǎ atunci când, dupǎ ce personajele lucreazǎ la banda rulantǎ într-o monotonie covârşitoare – semnificând desigur o epocǎ de tristǎ amintire –, o multitudine de mǎrci, de produse care mai de care cunoscute înnebunesc personajele, îi despart, îi subjugǎ, dupǎ un scenariu care ne pare foarte familiar.
Astfel, opţiunea pentru poveste şi alegerile adiacente sunt la îndemâna spectatorului iar gustul final este aşa cum şi-l creează fiecare în funcţie de cât a participat. Contrastele însǎ rǎmân, şi dau de gândit.

Publicul care ştie ce vrea

 

Despre publicul care ştie ce vrea sunt multe de spus. Aceşti oameni formează o categorie destul de rar întâlnită nu numai la noi, ci mai peste tot în lume. Şi nu e greu de imaginat de ce: mass-media şi fenomenul advertising (publicitatea), sunt două din marile forţe (interconexe bineînţeles) care se referă la formarea acestui “ce se vrea”. Ele îşi descoperă, la o analiză simplă, câteva direcţii, de altfel extrem de vehiculate şi discutate – dorinţa de senzaţional, de nou, de impact, de violent ş.a.
Exemplele, deşi ar fi poate interesante de redat, sunt multe şi cred, arhicunoscute.

Revenind, în mod aproape firesc, se implementează unele nevoi, pe care apoi omul le acceptă ca fiind ale sale, şi ulterior încearcă să le satisfacă. În context, ceea ce vrei este similar cu ceea ce trebuie să vrei. Fără să creăm teorii ale conspiraţiei, acest „trebuie” este impus de cei care dau bani şi vor bani înapoi, adică investesc. Mai mult nu ne interesează în discuţia de faţă. Oamenii care ştiu ce vor, aşadar, sunt cei care, indiferent în ce fel, au capacitatea să îşi înţeleagă nevoile, independent de trend, de modă, de inoculări, de publicitate sau media etc. De cele mai multe ori, sunt oamenii care se opun, în măsura puterilor, efectului puternic al celor două.

În teatru e la fel, la o scară mai mică. Nevoile publicului sunt acelea naturale, peste care se adugă cele dinspre media si advertising. Din mare nefericire, promovarea unei direcţii în teatru, unui produs teatral sau a unui concept teatral ar costa foarte mult şi ar fi o investiţie cam neprofitabilă. Profitabil însă este să înfiinţezi OTV sau multe alte televiziuni. Teatrul trebuie să lupte şi el cu armele date. Dar încă nu este o investiţie profitabilă.

Şi atunci, teatrul nu se poate baza decât pe acea categorie de la care am pornit, a celor care ştiu, fără să li se dea mesaje pe telefon sau televizor sau pe panouri sau în presă, că au nevoie şi de teatru. Dar aceia, cred, (fără să fi verificat, pentru că nu am bani pentru a comanda un sondaj) sunt puţini, şi în curând o să fie şi mai puţini. Aşadar, cine se oferă să investească în promovarea teatrului? Promit că fac un brand cât coca-cola (scris cu litere mici) de mare…

„Prefer un spectator care zice „NU” şi trânteşte uşa, unuia care doarme pe el!”

•Ai prezentat în festivalul de la Piatra Neamţ un one-man-show. Care este diferenţa între o astfel de formulă şi un spectacol de ansamblu, de trupă?

M.D. În primul rând nu cred că trebuie să devină un viciu one-man-show-ul deoarece teatru înseamnă până la urmă echipă, înseamnă energie, joc, partener. La o anumită perioadă însă face bine. Este un gen pe care îl practică de obieci actorii mai în vârstă şi este receptat ca un recital actoricesc dar pentru un actor tânăr, ca mine, e o probă de rezistenţă. e o provocare, poate să ia chiar forma unei spovedanii, unei mărturisi. Îmi place să mă regăsesc în acest gen. Chiar din facultate am cochetat cu genul, am făcut un recital Serghei Esenin. Este un gen care îmi place dar repet nu trebuie să devină un viciu. Când îl faci, trebuie ales cu girjă, lucrat cu un regizor bun, cum a fost cazul meu în întâlnirea cu Cristi Juncu.

• E vorba de o mai mare sineritate, implicare, atunci când faci un one-man-show?

M.D.Nu, nu pun problema aşa, teatrul e teatru indiferent de formulă. Şi mai ales, indiferent de numărul de personaje.

• Cum te raportezi tu ca parte din secţiunea dedicată tinerilor la cealaltă secţiune?Domnul Director Liviu Timuş spunea că vrea să realizez un contact între generaţii.

M.D. Regele e rege, ca să glumim puţin, noi restul suntem bufonii. Oricum, regalul nu intră în concurs. Mi se pare firesc să nu concurez cu regele (râde). Iarăşi, titlul „Tinereţe fără bătrâneţe” e unul care se putea pune cu semnul întrebării, sau cu puncte de suspensie.
Până la urmă, tot ce facem se leagă de momentul care ne-a marcat istoria, anume momentul ’89. Orice facem se leagă într-un fel cu acel moment. Societatea încearcă să se schimbe şi orice facem, şi mă refer aici şi la domeniul nostru, e sub umbrela generaţiei de aur. Sintagma asta există şi a existat. Sigur că au fost şi alte contexte, alţi factori. Au trăit într-un regim, atunci era altă abordare şi de asemenea altă receptare asupra teatrului. Ei bine, de multe ori evit să mă gândesc sau să mă simt ca un epigon, deşi se vorbeşte foarte mult de epigonsim în cazul nostru, a celor ce am urmat acelei generaţii. Sunt o serie de oameni de teatru… nu e nevoie să spun cronicari sau alţii, care pun întrebări retorice gen „unde e x?” sau „unde s-a dus Y?”. Sigur, este istoria ve a noastră, dar asta nu înseamnă că nu trebuie să fim atenţi a prezent şi trebuie să fim de asemenea foarte atenţi la predarea ştafetei. Trebuie umplut bine, cu atenţie, cu înţelegere acest segment între tinereţe şi aşa-zisa bătrâneţe. Nu e mai puţin adevărat că mai există, chiar am întâlnit câţiva oameni care ştiu să predea ştafeta. Foarte rar însă, şi norocoşi sunt cei care dau peste ei.
Nu se poate tinereţe şi atât, adică să fii teribilist, un rebel fără cauză, fără să ştii ce a fost înainte. E adevărat, evident, firesc că trăim alte timpuri, alt statut, alte lupte. S-ar putea ca în fond să nu se fi schimbat nimic deşi se spune că suntem deterioraţi, mai superficiali, dar aici sunt foarte multe lucruri care intrervin… şcoală, maestru, câte şcoli sunt acum, câţi studenţi, câţi aspiranţi, câţi artişti… Dar, cum spunea un bun prieten Ion Potolea de la Târgu-Mureş şi care are o vârstă considerabilă, vreau să cred că fondul lumii e totuşi unul bun iar binele va ieşi la suprafaţă. Altfel, aş vrea să cred că putem să schimbăm ceva dar pe un sistem de gândire bun, nu să schimbăm doar de dragul schiimbării şi nici să rămânem conservatori şi să ne întrebăm „unde-i unul sau altul?”

• Mai exact care e soluţia?

M.D.Ne uităm în oglindă şi asta suntem… teatrologi, regizori, actori, public, generaţia noastră, nu ne rămâne decât să facem ceva.

„Schimbarea se face în propria casă, nu la musafiri”

• Apropo de asta, care e importanţa factorului numit „public” în această ecuaţie? Cere el ceva ce vă creează disconfort, ce nu puteţi oferi, sau din contră? Cere el monştrii sacri, consideră şi el generaţia tânără epigonică?

M.D. Nu. Publicul are o sinceritate nativă. Un spectator de teatru care a văzut foarte multe spectacole, unul avizat se află pe o lamă foarte subţire, invizibilă putând să treacă foarte uşor într-o scleroză, dar nu sunt toţi aşa. Tradiţia de teatru înseamnă secole de aderenţă la ceva sau altceva. Sunt ţări care se mândresc cu a fi primele care au născut tradiţia, care au avut privilegiul de a dărui continuu. Noi avem o cultură şi o civilizaţie care a început ceva mai târziu, dar hai să nu ne ducem aşa departe… de la paşopt încoace. Publicul trebuie luat aşa cum este. Şi de fapt, el nu este nicicum, nu trebuie să fie cumva. Dacă ar fi ceva de reproşat, reproşul mi l-aş adresa şi mie şi tuturor trupelor. Dacă e ceva de schimbat, atunci schimbarea se face în propria casă, nu la musafiri. Sigur, la publicul nostru, datorită unei culturi, unei educaţii de teatru, publicul nu se responsabilizează. Prefer un spectator care zice „NU” şi trânteşte uşa, unuia care doarme pe el. În rest, totul ţine de mine. Am ce am, pot să schimb ceva, să propun o luminiţă, dacă este sau nu receptată…

A consemnat Răzvan Zlăvog

Ce ne învaţă, dacă ne învaţă, filmele americane – Invazia

 

„Invazia” este un alt film, – dintr-o serie imensă de producţii americane – care ne spune că omul, deşi nu este perfect, este mai bun si mai de preferat decât orice formă de perfecţiune (aici se includ de la extratereştrii la utopii politice, locuri izolate de lume, variante de nemurire, de pace globală etc.etc.)De data asta, echipa de realizatori a filmului „Invazia” a ales o substanţă extrem de dubioasă şi celuloidal-celulară (adică din multe celule sau aşa ceva). Ei bine, această substanţă extraterestră venită printr-o navetă prăbuşită din spaţiu intră în om (evident) şi face din el ne-om (evident). Simplu. Ca poveste, tot pe-acolo se învârte : o mamă singură şi independentă şi feministă, de profesie psihiatru, are un fiu special care, dintr-o anume conjunctură va fi cel care va contribui la salvarea pământului… pentru că este imun la substanţa gelatinoasă. (evident)

Filmul este o variantă deloc subtilă de a folosi aceeaşi tematică, scontând acelaşi tip de reacţie.. Mamă, fiu, salvare, suferinţă? Poate duce şi spre povestea biblică, dar mai degrabă mizează pe latura umanistă. Omul este, prin esenţa sa duală (bine-rău), adevăratul câştig al pământului.

Un aspect interesant, imposibil de ratat în aceste film, repet, deloc subtil, este abordarea din perspectivă politică a situaţiei. Televiziunea joacă un rol important aici, şi de altfel toată presa, fiind din timp în timp cea care reflectă situaţia de ansamblu (ca şi în alte multe filme). Interesant este că, în momentul din filmul când ştim că lumea este controlată aproape total de extratereştrii gelatinoşi, la televiziune se discută despre Bush care a semnat un tratat de colaborare cu Venezuela lui Chavez, pace între India şi Pakistan, retragerea trupelor americane din Irak sărbătorită de toţi americanii etc. Adică, e de bine. Apoi şi Nicole (adică personajul ei) are mici dubii dacă nu cumva ar fi mai bine aşa, nu-i aşa… ca tot americanul. Dar nu! Mai bine război, foamete şi sărăcie, dar măcar suntem, împreună cu Bush şi administraţia, Oameni.

Mă rog, fiecare cu rezervele lui.

Revenind, filmele care mizează pe tema asta sunt foarte multe (“War of the worlds”, “Equilibrium”, “The eternal sunshine of the spotless mind”, „Nevestele vesele din Windsor”, „Spider-man” etc ) şi unele sunt chiar şi foarte bune. Problema este că „Invazia” abordează subiectul (despre care am stabilit că nu este tocmai original) într-un mod la rândul lui foarte uzitat şi întâlnit chiar şi în cinematografia de tip B sau chiar C. Tensiunea este creată artificial printr-un montaj ceva mai spectaculos, se foloseşte constant portretul de tip apariţie horror, sunt multe scene decupate dintr-un film de acţiune clasic plus ceva urmăriri cu maşina şi un pic de de-a v-aţi ascunselea ş.a.
Sigur însă, există şi idei, cadre frumoase, drăguţe, folositoare. Dar sunt prea puţine şi par făcute dezinteresat.

Mai este însă un lucru pozitiv de punctat aici. De altfel aproape singurul. Acesta este ambiţia lui Nicole Kidman, de a-şi aduce rolul la un standard (cred că este personal impus acest standard) cel puţin mediu. E cunoscut că pentru o capodoperă e nevoie nu numai de talent, şi de context. Ei, bine, pentru Nicole, chiar şi atunci când nu îi surâde contextul, rolul pe care îl abordează este un prilej de a-şi impune un punct de vedere mai curat şi mai autentic decât multe actriţe de la Hollywood. Chiar dacă nu o să fie neapărat capodopere, filmele în care joacă Kidman cred că vor rămâne o garanţie pentru studiouri si producători încă ceva vreme de-acum încolo.

“De ce nu mai merge lumea la teatru,cum o facea odata?” -intrebare de la un cititor

Teatrul a cunoscut multe perioade, din punctul ăsta de vedere: oamenii au fost mai mult sau mai puţin interesaţi de fenomen. Spre exemplu, înainte de decembrie ’89 sălile erau pline pentru că teatrul explica şi exprima nevoia oamenilor de libertate. O întreaga generaţie de mari regizori şi actori au fost împinşi către creaţii valoroase tocmai datorită nevoii de a se opune opresiunii sistemului. Numesc aici doar pe Lucian Pintilie, a cărui poveşti despre cenzura pieselor sale sunt nenumărate şi pline de miez. Ori despre asta publicul ştia, era în contact cu realitatea pentru că îl interesa vital, şi gusta, bineînţeles, pe deplin rolul teatrului. Imediat după revoluţie întreaga pleiadă de creatori de teatru (şi nu numai) a trebuit să modifice drastic repertoriul, pentru că deja lumea nu mai era interesată. Se dusese momentul. Au urmat perioade mai bune abia mai târziu, când teatrul devenea legat, din nou, de nevoile oamenilor. E vorba aici de nevoile primare, acute, puternice. Fie de libertate, fie de ludic, fie de opinie.

Pe logica dată, bineînţeles că teatrul avea să piardă teren în dauna mass-mediei, avea să se piardă publicul care căuta eliberare, care căuta şopârle împotriva lui Ceauşescu etc. Apariţia Pro-tv-ului şi ulterior a televiziunilor private pline de NOU, apoi încastrarea teatrului în turnul de fildeş –trebuie spus că reacţia teatrului a fost una de elitism, orgoliul creatorului de teatru a reacţionat virulent împotriva divertismentului ieftin, fără substanţă şi a înstrăinat fenomenul de vulg, de omul obişnuit –
De altfel, acum, în prezent, teatrul românesc încearcă, cu toate resursele, să redevină ce obişnuia să fie, adică în primul rând un factor activ de modelare socială. Şi asta se face cu greutate, cere timp, cere stabilitate, atât economică, politică, socială cât şi, consecutiv stabilitate culturală, de valori, de bine şi rău, de valoros şi derizoriu în teatru şi cultură. Faimoasa tranziţie fără sfârşit a afectat, fără doar şi poate, şi teatrul, care a trebuit să găsească formule noi, atât artistice cât şi administrative. Legea teatrelor s-a dat târziu şi nu este una dintre cele mai fericite variante, teatrele de stat au început să piardă din buget în dauna altor utilităţi publice, să zicem, creatorii au început să se îndoiască de propria valoare şi de propriul scop conform zicalei ceea ce nu are preţ nu este preţuit ş.a.m.d
În domeniu, discuţia asta se poartă cu fiecare ocazie, la fiecare întâlnire, la fiecare conferinţă. Soluţii se caută, se şi găsesc, se şi aplică. Poate nu cât ar fi trebuit, sau cât ar trebui, dar eforturi se fac. Teatrul s-a născut dintre oameni şi trebuie să se întoarcă la ei. Despre asta suntem cu toţii de acord.
Sper că am răspuns măcar câtva la întrebare…

Păcăleli, şantaj sentimental, „Alex şi Morris” la Teatrul Mic

 

Alex şi Morris, sau Ştefan Iordache şi Mitică Popescu. Cine a zis că noi nu avem actori mari, cine a zis că noi nu avem teatru pentru toată lumea, cine a zis că actorii din vechea gardă nu ştiu ce e aia text contemporan… în fine, dacă a zis cineva, sa meargă la “Alex şi Morris”. Un text interesant, politizat totuşi un pic cam mult, dar în rest sensibil, oarecum subtil în mizele sale, jucat… eeee aici e o problemă. Nu foarte mare dar totuşi o problemă. Sigur, valoarea şi experienţa celor doi actori, oarecum reflectaţi de Dana Dembinski Medeleanu ridică fără mare greutate sala în picioare, aplauzele sunt furtunoase, sincere, ca de altfel toate reacţiile faţă de ceea ce ţi se oferă la Teatrul Mic. Problema de care vorbeam e una de fond, mai mult teoretică dacă vreţi, pusă în ciuda succesului (salutar) al spectacolului.

Pentru sublinierea acestei să-i zicem defecţiuni vom face apel la un alt spectacol în regia lui Gelu Colceag, anume “Regina Mama”, cu Olga Tudorache, în care se întâmplă (oarecum alarmant!)… cam acelaşi lucru… un om aflat la sfârşitul vieţii, acrit de suferinţă şi boală, face apel la imaginaţie (minciună) ca să se păstreze viu, nimicind oarecum cu blândeţe şi naivitate (de om bătrân, căruia îi ierţi tot) pe toată lumea din jur. Sigur că există şi diferenţe. De altfel, aici vrem să ajungem. De ani de zile de când se joacă, “Regina Mama” reuşeşte să păstreze aceeaşi prospeţime, fără să îngroaşe sau subţieze vreo replică, vreun gest, fără să facă apel la îngăduinţa publicului faţă de etatea actriţei, faţă e valoarea ei arhicunoascută etc. Niciun fel de rabat de la calitatea actului artistic. Din nefericire, o astfel de atitudine, de relaxare  a păcălit (mai mult sau mai puţin) la partitura lui Ştefan Iordache. Şi oricât ar fi de neştiutor publicul şi de plin de dragoste şi îngăduinţă pentru monştrii sacru al scenei româneşti care sunt, indiscutabil, Ştefan Iordache şi Mitică Popescu, rămâne fie senzaţia, fie gustul, fie opinia, ca în cazul de faţă, conform cărora se putea şi mai bine. Iar reacţiile au fost evidente: de la “Regina Mama” spectatorii ies cu lacrimi in ochi, oarecum timizi, puşi pe gânduri. De la Alex si Morris, spectatorii ies veseli, încă în gând cu glumele deşucheate ale lui Iordache sau mai ştiu eu ce gesturi amuzante. Dar piesa vorbeşte despre suferinţa şi se încheie cu moarte. Iar miza fundamentală asta este, dreptul la viaţă pe care îl are chiar şi un moş de 76 de ani. Las la latitudinea altora să judece care este reacţia mai buna, dacă există aşa ceva.

 În fine, rămâne o seară în care am văzut un public bucuros, amuzat, participativ, ceea ce este, nici mai mult nici mai puţin, meritul celor doi mari actori, care au abordat cu ajutorul lui Gelu Colceag un text viu, modern, din lumea americană. Text a cărui lectură o recomand…

General, we salute you! Întâlnire cu JOSEF SZAJNA

Întâlnirea cu JOSEF SZAJNA, in miros de ceai si carte noua, abia scoasa de sub tipar cu tusul inca ne-uscat, de la Carturesti, a debutat cu un montaj cu imagini inregistrate din cateva spectacole marca marelui om de teatru polonez, cateva declaratii de prin interviuri etc. Foarte la indemana mi-ar fi sa dau curs unei tendinte de idealizare aproape fireasca a celui care de mai bine de 50 de ani (serveste, si in ce mod o face!) teatrul. Insa nu am sa o fac. Am sa redau, pe cat posibil o remarca pe care dumnealui a facut-o pentru onorata asistenta: nu mai merg la teatru, pentru ca simt ca sunt oricum plin de el.

A pledat pentru lipsa granitelor in cultura, a pledat pentru un teatru care sa atinga omul, sa il faca sa gandeasca, nu doar sa il distreze, a venit, in fapt, la Carturesti, sa ne zica, nu in multe cuvinte, ca nu trebuie sa nesocotim importanta teatrului. Si ca “noi tinerii” cum ni se adresa (era evident cel mai in varsta dintre noi), trebuie sa avem mintea deschisa continuu, catre fenomen.

Parafrazand o replica celebra a legiunilor romane, tradusa in limba engleza insa (nu intamplator), o adresam lui cu JOSEF SZAJNA : General, we salute you! Generale, te salutam!

Magia “Juncu”

„Azilul de noapte” este piesa din „Festivalul Naţional de Teatru” jucată de Teatrul „Toma Caragiu” din Ploieşti şi regizată de Cristi Juncu.   Mai este şi piesa la care am reţinut detalii, repet, detalii, despre fiecare dintre cele nu mai puţin de 15 personaje. Toate definite, toate având ceva specific, toate având rolul lor aproape egal în drama tuturor, toate jucate în registru propriu, toate adânci, nuanţate, punând probleme, despre dragoste, adevăr, prietenie, înţelepciune, sens, om. Maxim Gorky, la maxim.  

 O clădire neterminată şi abandonată, ceva ce aduce a Circul Foamei, cu tavanul, vizibil în ecrane de plasmă, care prezintă imaginea unui cer plin de stele, noaptea. În mijloc, în locul unde poate în mod normal ar fi fost sufrageria, se află o mare saltea neagră ocupată de locuitorii azilului de noapte, transformată într-o adunătură de oameni ai străzii.  Perfect funcţională şi interesantă şi în sine, ideea spaţiului are calitatea de a proteja pe cei de acolo, de a le da identitate. De altfel, aproape o obişnuinţă în piesele montate de el, Cristi Juncu dă identitate, prin una dintre cele mai acute şi atente citiri ale textului pe care mi-a fost dat să le văd la un spectacol de teatru. Actorii sunt conduşi înspre acelaşi punct, fără hopuri şi fără descreşteri. O formulă care îmbină aproape de perfecţiune umorul extra-text, umor din replică, umorul din gest, umorul din atitudine, cu tragicul fiecărei realităţi prezentate şi descrise.

 Mesajul final, umanist prin excelenţă, scena în care se bea (ruseşte, cu cântec aşadar) pentru „om”, concomitent cu decesul personajului-actor, face din „magia” Juncu o amintire cum nu se poate mai interesantă. Cum e să vorbeşti de toate marile teme ale universului, ca să închei pledoaria cu un toast pentru OM, când masca se prăbuşeşte?

Festivalul Naţional de Teatru – Noi si-ai nostri… sau nu?

Dacă în anii anteriori, senzaţia pregnantă era că festivalul nu are neapărat public, ci mai mult specialişti, personalităţi, studenţi sau aspiranţi, anul acesta, parte parcă dintr-un soi de politică culturală, (ce cuvinte mari), FNT-ul a fost plin. E adevărat că şi selecţia a fost spectaculoasă, mai spectaculoasă poate decât precedentele, şi promovarea a fost bună, e adevărat că şi contextul a avantajat, nu au mai fost răpiri de jurnalişti, atentate sau scumpiri, mai e şi campanie electorală… asadar tot tacâmul pentru un festival reuşit. Discuţia despre teatrul pentru noi şi-ai noştri rămâne însă deschisă. Nu avem studii, nu avem cercetări, aşadar cu certitudine nu ştim. Avem doar impresii, declaraţii de formă, bani cheltuiţi în virtutea a nu se ştie ce, sau în fine, puţini ştiu. Teatrul rămâne în continuare în turnul lui de fildeş (sau cleştar) cu toate că (şi asta e cert) creatorii, cât şi receptorii care ţin de domeniul acesta fac eforturi într-o altă direcţie. Mai spre oameni, mai spre reacţie. Teatrul se vrea parte din viaţa socială, există curente, direcţii, eforturi. Le salutăm pe toate, şi ne bucurăm. Dar e de ajuns?

Când lumea îşi pune problema, creşte calitatea vieţii

Cronicăria de blog are mai multe calităţi. Faţă de cronicăria de ziar are o mai mare virulenţă, mai multă aciditate, taie mai mult şi mai adânc, faţă de revista de specialitate, se pune mai puţin accent pe tehnic, mai mult pe idee, divagări de la mesaj către point-uri mai tari, mai largi, mai de interes etc. etc. Şi e normal. Cititorul de blog e altfel, mai grăbit, mai pretenţios, mai click-uitor. Relaţia blogger-ului cu click-ul e una extrem de adâncă. De cele mai multe ori citeşti cu mâna pe mouse, căutând următorul link, care să provoace următorul click. Ceea ce te obligă. 

Cronica de pe blogul IN VINO VERITAS nu se adresează celor care au văzut spectacolele. Nici celor de specialitate, nici celor care nu au văzut dar vor să vadă şi să ştie ce să vadă. E doar un mod de a pune o problemă, încă în facere, un mod de a avea o atitudine, de a valoriza, conform cu unele criterii, de a atrage atenţia, conform cu propria vedere către lume. Ele, cronicile, nu impun un punct de vedere, ci din contră, îl expun. Miza nu este ca oamenii să fie de acord, ci să plece de acolo în propria idee. Pe blog, pentru că aici şi nu în revista Teatru azi sau în România Liberă, gândul e expus – la aprobări, la dezaprobări, la nuanţări. Există „comment-ul”, posibilitatea simplă de a iniţia un dialog. De a replica.

 Pertinenţa celor creionate pe blog e dată de onestitate şi de interesul real pentru fenomen. De aceea poate că într-o zi scriu fără neologisme, pentru că nu am nevoie de ele, iar într-alta, încerc să fac o apologie în care frazele mustesc de expresii care mai de care mai tehnice sau mai ştiu eu cum. Tot ce se poate. În orice caz, credinţa care mă face să scriu pornind de la teatru şi în fapt despre el, este aceea că, văzut din unghiul potrivit, teatrul poate fi mai mult decât un subiect bun de discuţie. Nu a pierdut nimic, ba chiar încă mai câştigă, lumea e interesată, teatrul evoluează, şi pune probleme. Şi e fain, când lumea îşi pune problema, creşte calitatea vieţii. 

UNITER Buzz

             Spectacolul cuprinde povestea lungului drum al omului către moarte. Adică a lui Max Blecher către moarte. Uneori mai lung, alteori mai scurt, mai lin sau mai chinuit, mai vesel sau mai trist, mai cu dragoste, mai fără. Povestea, în fapt, a unui om care suferă de o boală (un cancer osos) care îl ţine imobilizat într-un pat de sanatoriu mâncând-ul (literalmente). “Inimi cicatrizate” este un spectacol pe care ţi-l doreşti la nesfârşit, dacă ai o oarecare doză de perversitate în faţa bolii, a cicatricelor şi a mirajului pe care îl cuprinde handicapul fizic. În genere, reacţia este de plăcere amestecată cu suferinţă. Vehiculate, mai mult decât în alte spectacole sunt aici erotismul încarcerat, eliberarea şi constrângerea, capacitatea de a trăi în afara imobilizării patului de spital, boala trupului în racord sau acord cu boala spiritului. Ca să duc însă ideea de debut până la capăt, perversitatea (o numesc aşa cu scuzele de rigoare) care a născut şi propulsat tragedia în rândul marilor genuri transformând-o apoi în dramă, este în fapt latura care îţi este activată în spectacolul lui Afrim: deşi ţine circa trei ore, parcă ai vrea să ţină mai mult, să ajungi şi tu imobilizat în scaunul de la teatru, precum personajele în paturile lor de sanatoriu, să suferi şi tu. Aceasta însă e tocmai pentru că vraja (şi nu folosesc întâmplător termenul) care se degajă din suferinţa inimilor cicatrizate e prietenă cu cea mai înaltă formă de umanitate. Apropierea morţii înseamnă apropierea esenţei. Nimic mai simplu. Aceeaşi senzaţie, excelentă şi care poate fi descrisă destul de greu în complexitatea şi acurateţea ei, am trăit-o la Muntele Vrăjit a lui Th. Mann şi la Mar adentro a lui Amenabar. Şi într-o altă formă, mai înspăimântătoare poate, la Sado-Maso Bluse Bar (http://razvanzlavog.wordpress.com/2007/11/11/sunt-si-eu-sado-masochist-cred/). În genere, poate fi o reţetă a chatarsisului de tip modern, sadic până la urmă. Nu mai e vorba de milă sau teamă, (de altfel două concepte care în curând par să dispară din peisajul contemporan) e ceva mai fascinant şi mai împlinitor (care te împlineşte).Tehnic, spectacolul nu are nicio problemă. E jucat bine, decorul Alinei Herescu e bun, structura şi dramatizarea sunt bune, efectele sunt bune, luminile, proiecţiile, toate bune. Şi ca să fim corecţi, Lana Moscaliuc, una dintre actriţe, interpreta Evei, este sublimă. Nu asta reţine însă, şi de obicei cred că la spectacolele unde totul e bun sau foarte bun, nu asta reţine. Mult mai important e, sau ar trebui să fie, faptul că teatrul are capacităţi, că poate să se înscrie fără un mare efort sau tam tam, în ordinea firească a recepării contemporane, a se citi actuale. Uniter buzz, pentru actor secundar (Lana), regie (Afrim) şi spectacol.  Radu Afrim trebuia să facă un spectacol experiment de 10 ore. Era şansa teatrului să îşi răzbune nedreptăţile faţă de resursele filmului şi literaturii. 

Degeaba mori daca ai stiut sa traiesti- pentru Norman Mailer

Autor a peste 40 de lucrări, Mailer şi-a publicat ultima carte anul acesta, la 84 de ani. “The Castle in the Forest” descrie tinereţea lui Adolf Hitler. Un opozant vehement al războiului din Vietnam, Mailer a fost una din vocile critice ale politicii promovate de administraţia Bush. S-a născut în Brooklyn. Este absolvent al Universităţii Yale. Specialitate – mecanic aeronautic. A năvălit pe scena literară în 1948, la vârsta de 25 de ani, odată cu apariţia primului său roman, “Cei goi şi cei morţi”, care l-a făcut imediat celebru. A primit premiul Pulitzer şi National Book Award.(preluare din Curentul)

 Dar nu asta e important. Importante sunt energia, spiritul polemic constructiv şi destructiv, fervoarea critică, aciditatea, sinceritatea. Capacitatea de a trece asperităţile lumii prin conştiinţa proprie şi ambiţia de a le reda aşa cum sunt, nici mai mult nici mai puţin. Un exemplu pentru colegii de breaslă, aşadar, drept pentru care îi urez şi eu, să nu se odihnească nici măcar pe unde a ajuns acum, să continue să critice, nu de dragul criticii, ci de dragul show-ului…  

“Neintelegerea” deplina de la TNB

Un regizor ca Felix Alexa este in stare, fara discutie, sa faca din leit-motivul unei piese o realitate la care, vazand specatcolul sa te conectezi din toti rarunchii. Asa si-aici. Piesa de la Sala Amfiteatru debordeaza de neintelegeri, care mai de care mai vizibile. La nivelul intentiilor actorilor, la nivelul relatiilor de joc, la nivelul citirii textului, la nivelul scenografiei. Totul e o cumplita neintelegere.

Dar sa o luam pas cu pas.  Doamna Mariana Mihut este pilonul de baza al constructiei, mama, care dintr-o neintelegere ucide pe cine nu trebuie. Partitura nu e foarte complicata, experienta actritei isi spune cuvantul, iar restul vine de la sine. Din pacate insa, chiar si domnia sa pare neinteleasa, suspendata undeva intre tehnica impecabila si unele excese de sentiment scenic. Sigur, tragedia, caci asta trebuie sa exprime, este mai mult decat vizibila, asadar punct ochit, punct lovit. Irina Movila, interpreta fiicei, care ucide si ea pe cine nu prea trebuie, vine ca un adaos la tragedie, in masura in care ea, spre deosebire de mama, mai are si vise, idealuri, concretizate in voiajul catre o plaja indepartata.  In fapt, demersul ucigas destrama tocmai ultima posibilitate de a mai indeplini visul.  Mihai Calin, cel ucis fara sa fie neaparat cazul, dintr-o neintelegere, nu pare sa se inteleaga prea bine nici cu partitura, darmite cu cele dou doamne. Mai mult, el are reale probleme in a interpreta alaturi de cele doua femei, la care se mai adauga si Lamia Beligan, intr-o distributie cum nu se poate mai de neinteles. Inchistat, temator, cliseic si chinuit in interpretare, Mihai Calin nu se intelege de niciun fel cu Lamia, interpreta sotiei care nu intelege de ce nu vrea sa il lase pe sotul ei sa se intoarca acasa dupa 20 de ani. Ba da, din dragoste, dar nu cu Mircea Radu. Probabil pentru a da masura tragediei prin lamentari de multe ori cu iz de teatru de amatori. Balanganeala de pe un picior pe altul, cu care ne trateaza Lamia este mai mult decat imputabila regizorului, care, datorita probabil unor intentii neintelese a reusit sa smulga cateva rasete infundate unor spectatori sinceri care nu stiau din bagajul cultural ca “Neintelegerea” e scrisa de Albert Camus cand Rusia si SUA stateau cu degetul pe butonul rosu, ca vorbeste despre inutilitatea conventiilor, valorilor, legilor vietii omenesti, ca intr-un fel de “destertaciunea destertaciunilor”. Ca e o piesa tragica la care vii vesel si pleci plin de ganduri negre, mai educat, mai plin de sens, pentru ca tocmai ai vazut o tragedie la care ai ras.

Si pentru a evita orice urma de neintelegere, specificam ca facem o disctinctie clara intre textul literar valoros al lui Camus si montarea lui Felix Alexa, asa cum trebuie distins un lucru cert, de unul neinteles. In sprijinul acestei deosebiri functioneaza cum nu se poate mai bine scenografia atat de specifica lui Felix Alexa incat aproape ca il exprima numai pe dumnealui, muzica cu accente de tragedie, nu-i asa, perfect potrivita, jocul de lumina si intuneric, cu adanca incarcatura simbolica si alte asemenea neintelegeri.

Si astfel nu inteleg eu de ce, pe banii mei se produc piese de asemenea rang. Razvan Penescu sa traiasca si atitudinea dumnealui pe care banuim ca o cunoasteti!

***Tinem sa mentionam ca spectacolul descris mai sus este analizat in functie de o reprezentatie recenta. Nu ne asumam in niciun fel raspunderea pentru degradarea calitatii lui de la premiera si pana acum si nici nu consideram aceasta ca fiind o circumstanta pentru calitatea realizarii scenice.

Interviuri cu oameni care au ceva de zis

• De unde ideea divizării festivalului de la Piatra Neamţ în două secţiuni, „Un regal teatral” şi „Pledez pentru tineri”?

  Liviu Timuş: Iniţial am vrut să fac două festivaluri. Noutatea, secţiunea „Pledez pentru tineri” a fost gândit ca o colaborare cu academiile de teatru din ţară şi în plus cu actorii până în 35 de ani de la teatrele profesioniste din ţară. Am vrut să programăm acest festival la sfârşitul primăverii, la începutul verii, dar se pare că nu este o perioadă bună deoarece nu sunt prea mulţi bani în această perioadă şi nici nu am reuşit să-i strâng. Toată lumea m-a sfătuit să îl programez toamna pentru că atunci sunt mai multe fonduri. Totuşi, ar fi fost mai bine să îl organizăm vara, deoarece academiile, şcolile de teatru atunci termină producţiile, cei din anii terminali pot susţine spectacolele de licenţă. Poate că tot răul spre bine. Am unit festivalul pentru tineri cu „Regalul teatral”, organizând astfel o întâlnire între monştrii sacrii ai scenei româneşti, actorii consacraţi cu tânăra generaţie. Poate că e mai bine să se întâlnească, să se simtă între ei, să se cunoască, pentru că prăpastia este foarte mare între vechea generaţie şi tânăra generaţieş tinerilor trebuie să le întindem o mână foarte fermă şi solidă tinerilor pentru ca ei să ştie unde se află, pentru a-şi deschide un nou drum, pentru a-şi creea o siguranţă, o identitate. 

• Pentru cine credeţi că e mai dificilă întâlnirea, pentru cei tineri sau pentru cei deja consacraţi?

 L.T. :Depinde de fiecare om, cum o primeşte, cum o înţelege, dar eu zic că nu este dificilă întâlnirea… poate este un pic timidă, sfioasă, este o chestie pur sentimentală, nu ţine de o chestie de logică, nu este deloc cerebrală această întâlnire, ţine un pic de sfioşenie, în zona asta se învârte… dar în momentul în care îşi dau mâna totul se deshide şi e foarte bine. 

• Această dorinţă de a încadra, identifica tinerii în peisajul teatral românesc este o datorie de onoare, un soi de blazon al Teatrului Tineretului?

 L.T. Denumirea teatrului nu este întâmplătoare, nu întâmplător toţi marii actori au plecat de pe această scenă, s-au consacrat aici şi acum sunt pe toate scenele din ţară şi nu numai, unii dintre ei având chiar şi renume peste hotare. E mai mult decât o datorie de onoare, e un lucru firesc. Lucrul adevărat mi se pare cel simplu, întotdeauna, acesta are mai multă putere. Într-un fel e un lucru organic, aşa trebuie să fie, e Teatrul Tineretului şi drept urmare trebuie să promoveze tineri, pentru ca aceştia să poată să ajungă valenţe importante ale teatrului românesc. 

• Piatra Neamţ este un loc cunoscut pentru aşa ceva, consecutiv observăm că nu se întâmplă acest fenomen şi în alte locuri din ţară.Totuşi ceva mai mult decât denumirea instituţiei?

 L.T. :Aşa ceva nu se întâmplă nicăieri, tocmai de aceea mi-a şi venit ideea să fac această secţiune, pentru că observ o grămadă de festivaluri şi manifestări în ţară dar mai greu să se întindă o mână de ajutor tinerilor. E trist lucrul acesta şi nu se întâmplă numai în teatru, se întâmplă peste tot. Totul este evaziv, se foloseşte tineretul, numele tineretului, toţi îşi fac campanie… că facem, că dregem dar nu se întâmplă nimic şi trebuie făcut ceva. Exact cum vreau eu să fac. Să vină, să joace, să fie jurizaţi, să ia premii, să se ştie cine sunt, să fie îndrumaţi mai departe. Aşa ar trebui să facă toată lumea în toate domeniile. 

• De ce nu se face? Care sunt piedicile? Când spui tânăr nu mai vine lumea, sau nu mai vin sponsorii…?

 L.T. :Nu aş vrea să folosesc termenul „desconsiderare”, e prea dur dar mi se pare o lipsă de încredere… e fals total ce se întâmplă, pentru că cei consacraţi, vorbesc acum de toarte domeniile, şi-au format nişte rigori, au intrat în nişte limite, pe care nu mai pot să le depăşească, şi poate nu-şi depăşesc condiţia. ei nu se uită că generaţia care vine din spate i-a depăşit cu mult dar ar putea să înveţe de la generaţia tânără ca să se poată auto-depăşi. Vorbim de o generaţie foarte vie, foarte dinamică…chiar o generaţie spectaculoasă şi nu trebuie ţinută la distanţă. Tocmai această spectaculozitate nu trebuie să sperie vechea generaţie. Trecând prin prisma sufletului dar şi a gândului lucid, specific că nu se poate să te laşi numai în baza uneia dintre părţi, trebuind să reuşeşti să rezolvi această clasică dilemă între suflet şi creier, vechea generaţie poate să fie deschisă noii generaţii şi să se auto-depăşească. 

• A fost vreo reacţie negativă din partea publicului? S-au vândut biletele mai puţin?

 L.T. :Nu, nu a fost vorba de aşa ceva, cu atât mai mult cu cât se poate vorbi şi de o nouă generaţie de public. La teatru au început să vină din ce în ce mai mulţi tineri şi trebuie să ai ce să le oferi. Trebuie să te pliezi pe gustul publicului, pe mintea, pe temperamentul tânărului, pe ce îşi doreşte, pe idealurile lui. Nu poţi să vii cu aceleaşi poveşti pe care le-ai prezentat acum câţiva ani. Trebuie să fii totdeauna în schimbare, schimbarea asigură calitatea. Sigur că nu orice este nou este bun, dar sunt oameni care să aprecieze, sunt criterii pentru a putea să aduci noul întotdeauna, să îl promovezi. Asta înseamnă evoluţie, asta înseamnă calitate, asta înseamnă auto-depăşire 

• Vedeţi peste câţiva ani un festival în care secţiunile să se inverseze? „Regalul tinerilor” şi „Pledez pentru clasic”?

 L.T. : Nu, eu nu văd aşa. Acum am fost forţat să unesc cele două secţiuni, pentru a cheltui bani o singură dată, pentru că totuşi banii sunt greu de obţinut. Pe viitor încerc să elimin această deosebire, nu o să mai fie vorba de două secţiuni. Va fi o singură secţiune în care de la mic la mare, vor participa cu toţi ca o echipă sudată foarte bine.

“With a little help from my firends” -Lupta cu monstrii naste teatru

Batalia de fond pare ca se da intre subcultura si cultura. Intre manele si muzica rock, sau intre limbajul suburban si cel esential, sau intre cliseu si replica adevarata, sau intre generatia Mc’D si vamaioti, sau intre a fi virgina si a nu fi, sau intre a face sau nu avort… cateva cronici care mi-au picat sub ochi ziceau intr-o forma sau alta ca e vorba despre o generatie care se cauta; imi exprim insa rezervele la un astfel de procedeu reductionist maltratant si aproape desuet si asta pentru ca:

Show-ul, caci daca l-am numi spectacol i-am stirbi din amploare, are trei nivele. Teatru, meta-teatru si meta-meta-teatru. Mai exact, personajele traiesc, se fac ca joaca teatru in timp ce traiesc si isi dezvaluie actorii care le interpreteaza. Si mai exact, in sens invers, actorii sunt si personaje, si actori, si actori ce interpreteaza niste actori. Performanta lor, data fiind triada respectiva, este mai mult decat laudabila, cu atat mai mult cu cat este vorba de niste studenti actori (cu exceptia lui Cosmin Maxim, care a terminat).

La nivel de conceptie, dupa ce faci un oarecare efort sa intelegi si sa corelezi fiecare plan al actiunilor, incepe sa te intereseze si sa te intrige. Cauti cate o justificare fiecarui plan si daca gasesti, iti place. Daca nu, ai tendinta sa spui ca totul a fost un haos. Si chiar daca spui asta, spectacolul tot te intereseaza, pentru ca haosul este artistic, voit, intentionat, mai bine zis. Spatiul e plin, jocul e la maxim 3 metri de tine, daca nu cumva stai in buza scenei, totul e la vedere, expus.

Daca ar fi ceva care sa te deranjeze, in virtutea simtului artistic sau estetic, poate ca asta ar fi, la o prima vedere, faptul ca e haos. Totul este prea expus, exacerbat, “fortat”, sa zicem. Dar nici aici nu esti aproape de punctul vulnerabil al spectacolului. Pentru ca in sinea lui, despre asta vorbeste. Despre vulnerabilitatea expunerii, exacerbarii, vizibilului. Si de aici, “o generatie care se cauta”, da, poate, daca te grabesti sa duci cronica la ziar si nu mai ai timp sa mai gandesti o data.

Apropo, daca te uiti atent la cei care ies din sala si incearca sa lege o impresie despre “With a little…” observi fara greutate buimaceala. Au ras, s-au speriat, au dansat (unii), au aplaudat, dar nimeni nu stie (inca) de ce a facut toate astea, ce ar trebui sa inteleaga sau sa nu inteleaga, sa ii placa sau din contra. Dar in nici un caz nu au facut-o pentru ca au vazut o generatie care se cauta…

Atacabil sau nu, un astfel de demers pleaca din start de la premisa ca nu se vrea a fi clasic, sau deductibil, sau catarhic. Se vrea nou, original in sensul plin, neconventional in sensul propriu, plin de echivoc, iradiat de sensuri, mize, mesaje, tendinte. La unison cu ceea ce nu de ieri de azi ne prezinta teatrul contemporan din spatiul european sau chiar de peste ocean. De categorisit, asadar se poate, fie teatru de underground, fie anti-teatru, fie meta- fie semi- fie pro- fie, sub, fie multe altele. Rostul unui astfel demers teoretic e echivalent cu intentia de a gasi ace in care cu fan. Sau un fetish. Si apropo, multi de vor inghesui la asta. vezi “generatia”

Mie insa mi-a zis cineva, dupa spectacolul de la Bucuresti, din festival, ca i-a placut si ca nu a trebuit sa gandeasca prea mult la el. M-am mirat initial, pentru ca eu inca incercam sa prind de picior vreun gand mai solid, mai clar, desi era a doua vizionare. Ulterior mi-am explicat. Daca limbajul scenic nu are metafore, simboluri si efecte de criptologie semnatica sau imagistica, atunci nu se cade sa gandim mai mult. M-am prins ca show-ul de fata vorbea despre manipulare cum rar mi-a fost dat sa vad si m-am amuzat.

Si daca concluzia e de obicei fraza in care ar fi bine sa se regaseasca sensul a tot ce deja sta scris mai sus, ultima fraza de aici nu e o concluzie decat foarte vag. Daca pierzi vremea prin sala de teatru crezand ca dai de simboluri si lucruri criptate de care te prinzi cu inteligenta nativa dublata de cultura acumularilor tale, stai acasa, nu te duce sa “With a little…”. daca vrei generatie care se cauta, la fel. Daca totusi vrei sa gandesti, sa iti pui problema, sa afli si tu cate ceva, fara sa ti se dea vreun vredict sau vreo teza, go go go. Si ca sa para final pe bune, sa citam (aproximativ desigur) ceva din spectacol,

“Unde crezi ca e Miki acum…? In cer… (incepe sa curga apa pe scena) …se pisa pe noi” 

Cine are ochi s-auda si urechi sa vada.

Ale tineretii valuri

Dacă stai de vorbă cu directorul Teatrului Tineretului din Piatra Neamţ ai impresia că te afli în contact direct cu firescul unei lumi a teatrului în care totul e la locul lui. Tinerii, cei consacraţi, debuturile, noutatea, dar şi spiritul de conservare a valorilor. Un soi de utopie în care publicul cere, teatrul oferă, cultura evoluează. Odată ce treci de această senzaţie apele se tulbură un pic şi realitatea se dezvăluie un pic mai crud. Prea puţin ai ocazia să vezi festivaluri de teatru dedicate tinerilor, prea puţin cei consacraţi au loc laolaltă cu cei care abia încep să se consacre. Una dintre problemele care se pot pune în discuţie este aceea a rolului pe care un festival îl are în evoluţia fenomenului teatral. În prim caz, festivalul poate să însemne concurs, competiţie, adică acel climat în care se presupune că oamenii avizaţi decid, în conformitate cu unele criterii, dacă un spectacol mai mult decât altul este unul de calitate. Ceea ce observăm când ne gândim asupra acestei definiţii este aceea că, aproape copleşitor, avem senzaţia de ambiguitate, de neclaritate. Nu ştim cu siguranţă aproape nimic. Polemicile interminabile despre criterii şi aplicarea lor sunt, fără a le nega importanţa de fond, inutil de redat aici. Importanţa factorului decizional numit generic „gustul publicului” este la rândul său discutat şi rediscutat. Mai mult, când vorbeşti de calitate, pe un teren atât de alunecos cum este acesta al scenei, problemele răsar aproape cât ciupercile după o ploaie precum cea care udă cu îndârjire Piatra Neamţ-ul în timpul acestui festival. Şi atunci concluzia se lasă aşteptată. În van.În al doilea caz, un festival de teatru, mai mult decât climatul normal al unei stagiuni, presupune o mai mare expunere. La festival se creează aşteptări, media reacţionează altfel, există un freamăt aparte, există juriu…există premii. Şi atunci, festivalurile sunt în stare, ca nimeni altele, să „scoată la rampă”. Stagiunea ulterioară nu face decât să certifice şi mai apoi să cucerească.        Ei bine, date fiind aceste caracteristici ale unui festival, nu poţi să nu te întrebi de ce tinerii sunt „vedetele” acestor manifestări atât de rar, ca ză nu zicem mai deloc. Desigur, Piatra Neamţ e excepţia, şi tocmai de aceea, credem că merită această discuţie. În ultimă instanţă, festivalurile trebuie „dedicate” teatrului, nu neapărat unei categorii ale teatrului. Ceea ce pare însă atât de simplu, este iată, dificil. Pentru că tinerii, „noii” reprezentanţi, sunt, într-un pătrat al teatrului, atât o verticală, cât şi o linie orizontală. Despre partea cealaltă a pătratului, cei consacraţi, numai de bine.

O lume in care toata lumea minte

 (foto Alexandru Boicu)

Un om care realizează, la un anume moment la vieţii lui că nu există minciună în lume. Dintr-o anume perspectivă, un ideal pentru oamenii politici de la noi. Din alt unghi, un om naiv, complet nepotrivit lumii în care trăieşte, şi în care trăim şi noi. Adică o lume în care toată lumea minte, din varii motive. Un soi de Don Quijote evreu, pentru care vorba rabinului este literă de lege iar viaţa de apoi idealul suprem. Pentru el universul are alte legi. La nivel de smnificaţie, cei doi poli ai spectacolului lui Cristi Juncu (a cărui contibuţie este importantă şi în sensul dramatizării textului) sunt credinţa oarbă şi minciuna. Personajul are din prima categorie dar despre celaltă nu ştie mare lucru. Rezultatul este un amestec aproape dement de comic şi dureros în acelasi timp. În fine, ori că empatizezi cu bietul tăntălau, ori că îţi e un pic teamă că ţi se aseamănă, ori că îţi este milă de el, ori că sesizezi cum frizează absurdul, senzaţiile pe care le ai sunt fără doar şi poate născute din adevărat, atât la nivel textual, cât şi la nivel interpretativ.Formula de prezentare a specatcolului este una minimalistă iar personajul nu face decât să stea pe un scaun. Coloana sonoră cu muzică evreiască şi costumul simplu, (din care se remarcă ochelarii rotunzi şi mici, şi ei evreieşti) sunt de natură să îţi lase senzaţia de claritate, de simplitate. Cu o mimică lucrată la detaliu, gândită precis şi structurată excelent de regizorul Cristi Juncu, actorul Marius Damian lasă senzaţia că notează accentele ca pe o partitură muzicală. Simplu, curat, totodată adânc şi ieşit din matcă în anumite momente bine alese. La un puct chiar îţi pui problema dacă secţiunea recitalului teatral nu trebuia cumva să includă şi acest spectacol, în ciuda caracterului un pic firav poate dar de structură şi formulă.Pliate foarte bine pe realitatea contemporană, semnificaţiile textului, foarte permisiv de altfel, duc către o poveste a manipulării, şi subliniază o soluţie sublimă. Adevărul nu trebuie înţeles, ştiut, ci mai degrabă simţit. Finalul spectacolului este în acest sens mai mult decât explicit; personajul prezintă ca pe un banc discuţia între doi rabini, pe care o redăm parafrazat: îţi dau un ban dacă îmi spui unde se află Dumnezeu; eu îţi dau doi bani dacă îmi spui unde nu se află. Probabil specatorul ar da mai mult, numai să afle dacă într-adevăr fericirea se găseşte în naivitate, ori dacă povestea era de fapt una tragică.

EUGEN IONESCU/ EUGÈNE IONESCO

După ce, la Festivalul Naţional de Dramaturgie de la Timişoara a fost desemnat de către juriu ca find cel mai bun spectacol într-o companie mai mult decât selectă, spectacolul teatrului Odeon din Bucureşti încântă şi festivalul de la Piatra Neamţ. Puncetele de forţă ale montării lui Alexandru Dabija, după piesele lui Eugène Ionesco traduse de Vlad Russo şi Vlad Zografi, menţin şi subliniază capacitatea unei scrieri de a schiţa fracturile şi dezacordurile unei lumi. De altfel este de remarcat intuiţia de care regizorul a dat încă o dată dovadă, redimensionând, în premieră pe scenă, texte mai puţin cunoscute dar la fel de percutante ale dramaturgului. Coordonatele după care Ionesco a fost numit scriitor de teatru absurd susţin ceea ce se dovedeşte a fi o operaţie de bisturiu fin asupra lumii în care trăim, de voie, de nevoie. Stilul scriiturii, mai puţin abstract parcă decât în capodoperele dramatice, oferă o mai mare luciditate şi acurateţe atât în interpretare, actorilor, cât şi de partea cealaltă a rampei, în receptare. Împărţit, aşa cum propune şi titlul, în 5 calupuri – numărate parcă de Ionesco însuşi, din difuzoarele scenei – spectacolul problematizează fin şi cu mult umor bolile secolului nostru, fără să se erijeze în a da verdicte sau soluţii.Tablourile sunt, în ordine „ÎI CUNOAŞTEŢI?” Doamna– Antoaneta Zaharia tânărul – Pavel Bartoş, „SALONUL AUTO” DOMNUL – Ionel Mihăilescu DOMNIŞOARA – Oana Ştefănescu VÂNZĂTORUL – Gelu Niţu „GUTURAIUL ONIRIC” CLIENTUL – Gelu Niţu DOMNIŞOARA – Antoaneta Zaharia DOCTORUL – Mircea Constantinescu „LACUNA” PRIETENUL – Gelu Niţu, ACADEMICIANUL – Ionel Mihăilescu, SOŢIA ACADEMICIANULUI – Oana Ştefănescu, MENAJERA – Antoaneta Zaharia, „FATA DE MĂRITAT” DOMNUL – Mircea Constantinescu, DOAMNA – Dorina Lazăr, BĂRBATUL-FATĂ – Ionel Mihăilescu.Fie o întâlnire a pacientului cu asistenta într-o farmacie, fie actul achiziţionării unui automobil multifuncţional sunt momente de festin teatral, în care te poţi regăsi în ciuda dificultăţilor pe care le ridică un astfel de text; se dezvoltă gesturi şi acţiuni care au sens, acoperire în plan ideatic şi nu în ultimul rând umor. Dacă deficienţele de comunicare, deja o temă consacrată în dramaturgia lui Ionesco, sau rinocerizarea umană în raport cu diverşi factori sociali, politici chiar sau de altă natură par a ne fi cunoscute, poate şi pe filieră caragielească, ingeniozitatea lui Dabija şi în fond originalitatea montării sale (cu riscul de a folosi un termen supralicitat) ne prezintă totul într-o altă perspectivă. Într-un fel mai crudă, în alt fel mai docilă, în orice caz mai apropiată şi mai lucidă parcă. Notăm aici sincronizarea scenografiei Laurei Paraschiv şi muzicii Adei Milea (de altfel, nimic mai potrivit pentru absurdistanul lui Dabija) cu viziunea regizorală.

Fără să refacem câtuşi de puţin istoria dramaturgului cu sânge român, de cetăţenie franceză, şi toate polemicile şi dezbaterile pe această temă, pe care le bănuim ştiute şi analizate, nu ne putem abţine de la a considera poate încă o dată, motivele pentru care Eugen Ionescu (scris anume cu litera „u” la sfârşit si fară accent ascuţit pe litera „e”) a fost, înainte de toate un dramatrug român şi încă unul dintre cei mai mari. Şi asta, datorită regizorului Alexandru Dabija şi distribuţiei aproape impecabile, pe care nu întâmplător am ţinut să o amintim aici.

Sunt si eu sado-masochist. Cred.

“Sado-maso blues bar” loveste cu ciocanul. Maria Manolescu (autoarea textului) aduce sclavia, umilinta, degradarea si trauma intr-un bar improvizat dintr-o casa cu geam la strada. Gianina Carbunariu (regizorul) duce aceste ingrediente in mintea, sufletul si constiinta ta. Sclavia, umilinta, degradarea, trauma.

Sadicul.

Personajul care intruchipeaza sadicul este motivat de traume. O mama profesoara de fizica, cu apetit sexual puternic si manifestari de psihopat. Un tata animalic, animalic si animalic. Puscaria si abuzurile sexuale de acolo intregesc reteta. Rezultatul e simplu. Un tanar sadic. jucat de Virgil Aioanei.

Masochistul.

Personajul masochist este motivat de traume. O cariera de actor sfarsita far-a fi-nceput, vise distruse, sperante aiurea, efeminat, lipse, elipse, eclipse. Rezultatul e simplu. Un tanar masochist iubit (cred) de tanarul sadic. Jucat de Rolando Matsangos.

Pila.

Personajul pila e motivat de traume. O familie care pentru a-l pedepsi ii face injectii in limba. Ucigas fara victima, cauta victima. Si o omoara cu injectii in limba. Viseaza la o lume mai buna, la figurat, fara injectii si cu asistente pe care sa le violenteze. Mai viseaza si la parinti care sa-l domine. Am zis bine, care sa-l domine. Rezultatul e simplu. Un tanar sado-masochist. Jucat de Adrian Anghel
Partea proasta a spectacolului este jocul impecabil al actorilor, care par ca isi inventeaza partitura, viata din barul sado-maso. Mai inventeza apoi si familiile lor, si experientele lor. Asa le aflam. De la trei actori care s-au hotarat, cred, intr-o zi, ca impreuna cu regizorul si dramaturgul sa ne rupa in doua. Sa ne arate ce inseamna. Problema e, repet, ca au reusit. Scenografia, luminile, spatiul, umplu paharul picatura cu picatura. Incet incet te taie pe piele cu unul din cutitele minune din bar. Si iti place, te inspaimanti si iar iti place. La sfarsit le multumesti si te simti sado-masochist. Te-ai pervertit acum sau erai pervertit mai de mult, naiba stie. Oricum, esti un mic sado maso si tu, ca si ei. Ca si toata suflarea romaneasca, zice dramaturgul. Asa o fi? Poate.

Placerea sadicului se implteteste cu placerea masochistului intr-un specatcol in care nu stii de partea cui esti. Initial te amuzi, apoi te scarbesti, apoi te pui pe gandit, pe acuzat, pe scuzat, pe inteles, pe acceptat. Pana la urma te pui pe jar. E greu de inteles. Dar totodata e si atat de clar. Sunt doi poli opusi adusi laolalta, fara deviatii de prisos, fara glume kitchoase, fara strofocari prea mari. Cu sens. Cu forta, cu chatarsis.