EUGEN IONESCU/ EUGÈNE IONESCO

După ce, la Festivalul Naţional de Dramaturgie de la Timişoara a fost desemnat de către juriu ca find cel mai bun spectacol într-o companie mai mult decât selectă, spectacolul teatrului Odeon din Bucureşti încântă şi festivalul de la Piatra Neamţ. Puncetele de forţă ale montării lui Alexandru Dabija, după piesele lui Eugène Ionesco traduse de Vlad Russo şi Vlad Zografi, menţin şi subliniază capacitatea unei scrieri de a schiţa fracturile şi dezacordurile unei lumi. De altfel este de remarcat intuiţia de care regizorul a dat încă o dată dovadă, redimensionând, în premieră pe scenă, texte mai puţin cunoscute dar la fel de percutante ale dramaturgului. Coordonatele după care Ionesco a fost numit scriitor de teatru absurd susţin ceea ce se dovedeşte a fi o operaţie de bisturiu fin asupra lumii în care trăim, de voie, de nevoie. Stilul scriiturii, mai puţin abstract parcă decât în capodoperele dramatice, oferă o mai mare luciditate şi acurateţe atât în interpretare, actorilor, cât şi de partea cealaltă a rampei, în receptare. Împărţit, aşa cum propune şi titlul, în 5 calupuri - numărate parcă de Ionesco însuşi, din difuzoarele scenei - spectacolul problematizează fin şi cu mult umor bolile secolului nostru, fără să se erijeze în a da verdicte sau soluţii.Tablourile sunt, în ordine „ÎI CUNOAŞTEŢI?” Doamna– Antoaneta Zaharia tânărul – Pavel Bartoş, „SALONUL AUTO” DOMNUL – Ionel Mihăilescu DOMNIŞOARA – Oana Ştefănescu VÂNZĂTORUL – Gelu Niţu „GUTURAIUL ONIRIC” CLIENTUL – Gelu Niţu DOMNIŞOARA - Antoaneta Zaharia DOCTORUL – Mircea Constantinescu „LACUNA” PRIETENUL – Gelu Niţu, ACADEMICIANUL - Ionel Mihăilescu, SOŢIA ACADEMICIANULUI - Oana Ştefănescu, MENAJERA – Antoaneta Zaharia, „FATA DE MĂRITAT” DOMNUL – Mircea Constantinescu, DOAMNA – Dorina Lazăr, BĂRBATUL-FATĂ – Ionel Mihăilescu.Fie o întâlnire a pacientului cu asistenta într-o farmacie, fie actul achiziţionării unui automobil multifuncţional sunt momente de festin teatral, în care te poţi regăsi în ciuda dificultăţilor pe care le ridică un astfel de text; se dezvoltă gesturi şi acţiuni care au sens, acoperire în plan ideatic şi nu în ultimul rând umor. Dacă deficienţele de comunicare, deja o temă consacrată în dramaturgia lui Ionesco, sau rinocerizarea umană în raport cu diverşi factori sociali, politici chiar sau de altă natură par a ne fi cunoscute, poate şi pe filieră caragielească, ingeniozitatea lui Dabija şi în fond originalitatea montării sale (cu riscul de a folosi un termen supralicitat) ne prezintă totul într-o altă perspectivă. Într-un fel mai crudă, în alt fel mai docilă, în orice caz mai apropiată şi mai lucidă parcă. Notăm aici sincronizarea scenografiei Laurei Paraschiv şi muzicii Adei Milea (de altfel, nimic mai potrivit pentru absurdistanul lui Dabija) cu viziunea regizorală.

Fără să refacem câtuşi de puţin istoria dramaturgului cu sânge român, de cetăţenie franceză, şi toate polemicile şi dezbaterile pe această temă, pe care le bănuim ştiute şi analizate, nu ne putem abţine de la a considera poate încă o dată, motivele pentru care Eugen Ionescu (scris anume cu litera „u” la sfârşit si fară accent ascuţit pe litera „e”) a fost, înainte de toate un dramatrug român şi încă unul dintre cei mai mari. Şi asta, datorită regizorului Alexandru Dabija şi distribuţiei aproape impecabile, pe care nu întâmplător am ţinut să o amintim aici.