UNITER Buzz

             Spectacolul cuprinde povestea lungului drum al omului către moarte. Adică a lui Max Blecher către moarte. Uneori mai lung, alteori mai scurt, mai lin sau mai chinuit, mai vesel sau mai trist, mai cu dragoste, mai fără. Povestea, în fapt, a unui om care suferă de o boală (un cancer osos) care îl ţine imobilizat într-un pat de sanatoriu mâncând-ul (literalmente). “Inimi cicatrizate” este un spectacol pe care ţi-l doreşti la nesfârşit, dacă ai o oarecare doză de perversitate în faţa bolii, a cicatricelor şi a mirajului pe care îl cuprinde handicapul fizic. În genere, reacţia este de plăcere amestecată cu suferinţă. Vehiculate, mai mult decât în alte spectacole sunt aici erotismul încarcerat, eliberarea şi constrângerea, capacitatea de a trăi în afara imobilizării patului de spital, boala trupului în racord sau acord cu boala spiritului. Ca să duc însă ideea de debut până la capăt, perversitatea (o numesc aşa cu scuzele de rigoare) care a născut şi propulsat tragedia în rândul marilor genuri transformând-o apoi în dramă, este în fapt latura care îţi este activată în spectacolul lui Afrim: deşi ţine circa trei ore, parcă ai vrea să ţină mai mult, să ajungi şi tu imobilizat în scaunul de la teatru, precum personajele în paturile lor de sanatoriu, să suferi şi tu. Aceasta însă e tocmai pentru că vraja (şi nu folosesc întâmplător termenul) care se degajă din suferinţa inimilor cicatrizate e prietenă cu cea mai înaltă formă de umanitate. Apropierea morţii înseamnă apropierea esenţei. Nimic mai simplu. Aceeaşi senzaţie, excelentă şi care poate fi descrisă destul de greu în complexitatea şi acurateţea ei, am trăit-o la Muntele Vrăjit a lui Th. Mann şi la Mar adentro a lui Amenabar. Şi într-o altă formă, mai înspăimântătoare poate, la Sado-Maso Bluse Bar (http://razvanzlavog.wordpress.com/2007/11/11/sunt-si-eu-sado-masochist-cred/). În genere, poate fi o reţetă a chatarsisului de tip modern, sadic până la urmă. Nu mai e vorba de milă sau teamă, (de altfel două concepte care în curând par să dispară din peisajul contemporan) e ceva mai fascinant şi mai împlinitor (care te împlineşte).Tehnic, spectacolul nu are nicio problemă. E jucat bine, decorul Alinei Herescu e bun, structura şi dramatizarea sunt bune, efectele sunt bune, luminile, proiecţiile, toate bune. Şi ca să fim corecţi, Lana Moscaliuc, una dintre actriţe, interpreta Evei, este sublimă. Nu asta reţine însă, şi de obicei cred că la spectacolele unde totul e bun sau foarte bun, nu asta reţine. Mult mai important e, sau ar trebui să fie, faptul că teatrul are capacităţi, că poate să se înscrie fără un mare efort sau tam tam, în ordinea firească a recepării contemporane, a se citi actuale. Uniter buzz, pentru actor secundar (Lana), regie (Afrim) şi spectacol.  Radu Afrim trebuia să facă un spectacol experiment de 10 ore. Era şansa teatrului să îşi răzbune nedreptăţile faţă de resursele filmului şi literaturii.