Când lumea îşi pune problema, creşte calitatea vieţii
noiembrie 14, 2007 by Rǎzvan Zlǎvog
Cronicăria de blog are mai multe calităţi. Faţă de cronicăria de ziar are o mai mare virulenţă, mai multă aciditate, taie mai mult şi mai adânc, faţă de revista de specialitate, se pune mai puţin accent pe tehnic, mai mult pe idee, divagări de la mesaj către point-uri mai tari, mai largi, mai de interes etc. etc. Şi e normal. Cititorul de blog e altfel, mai grăbit, mai pretenţios, mai click-uitor. Relaţia blogger-ului cu click-ul e una extrem de adâncă. De cele mai multe ori citeşti cu mâna pe mouse, căutând următorul link, care să provoace următorul click. Ceea ce te obligă.
Cronica de pe blogul IN VINO VERITAS nu se adresează celor care au văzut spectacolele. Nici celor de specialitate, nici celor care nu au văzut dar vor să vadă şi să ştie ce să vadă. E doar un mod de a pune o problemă, încă în facere, un mod de a avea o atitudine, de a valoriza, conform cu unele criterii, de a atrage atenţia, conform cu propria vedere către lume. Ele, cronicile, nu impun un punct de vedere, ci din contră, îl expun. Miza nu este ca oamenii să fie de acord, ci să plece de acolo în propria idee. Pe blog, pentru că aici şi nu în revista Teatru azi sau în România Liberă, gândul e expus - la aprobări, la dezaprobări, la nuanţări. Există „comment-ul”, posibilitatea simplă de a iniţia un dialog. De a replica.
Pertinenţa celor creionate pe blog e dată de onestitate şi de interesul real pentru fenomen. De aceea poate că într-o zi scriu fără neologisme, pentru că nu am nevoie de ele, iar într-alta, încerc să fac o apologie în care frazele mustesc de expresii care mai de care mai tehnice sau mai ştiu eu cum. Tot ce se poate. În orice caz, credinţa care mă face să scriu pornind de la teatru şi în fapt despre el, este aceea că, văzut din unghiul potrivit, teatrul poate fi mai mult decât un subiect bun de discuţie. Nu a pierdut nimic, ba chiar încă mai câştigă, lumea e interesată, teatrul evoluează, şi pune probleme. Şi e fain, când lumea îşi pune problema, creşte calitatea vieţii.
Dorinta de a citi o parere despre un spectacol pe care vrei sa-l vezi sau pe care l-ai vazut deja,poate fi un punct de plecare pentru o discutie,nu?
Cronica IN VINO VERITAS neadresandu-se NICI “celor care au vazut spectacole” NICI “celor care…”,NICI”…”nu exclude participarea unui numar important(si cu importanta!)de potentiali doritori de …dezbateri pe un asemenea subiect…?!
Motivele pentru care oamenii vor sa citeasca sunt multiple, intre care si cele trei variante “excluse” aparent de mine. Important este ca blogul nu se adreseaza niciunei categorii propriu-zis, incluzandu-se insa pe toate.
Intentia este sa nu aplicam, prin cronici, tratament restrictiv, respectiv cei care nu au vazut specatcolul nu trebuie sa citeasca pentru ca nu vor intelege, sau cei care vor sa stie ce e bun, trebuie musai sa citeasca.
Blogul, prin ceea ce sta scris in el nu se erijeaza intr-o autoritate de tip tehnic. Mai exact, toti sunt potentiali parteneri de dezbatere, pentru ca intentia blogului asta este, si avantajele lui astea sunt.
Punctul de plecare este acea senzatie de auto-claustrare a teatrului, pe care omul “necalificat” o simte, si nu de ieri de azi, in fata unei autoritati critice sau artistice. In fond, opinia, intr-un stat civilizat, este o valoare. Asta incearca blogul, sa lase opiniile sa creeze opinie, nu o singura autoritate.
Apropos!De ce nu mai merge lumea la teatru,cum o facea odata?
Teatrul a cunoscut multe perioade, din punctul ăsta de vedere: oamenii au fost mai mult sau mai puţin interesaţi de fenomen. Spre exemplu, înainte de decembrie ’89 sălile erau pline pentru că teatrul explica şi exprima nevoia oamenilor de libertate. O întreaga generaţie de mari regizori şi actori au fost împinşi către creaţii valoroase tocmai datorită nevoii de a se opune opresiunii sistemului. Numesc aici doar pe Lucian Pintilie, a cărui poveşti despre cenzura pieselor sale sunt nenumărate şi pline de miez. Ori despre asta publicul ştia, era în contact cu realitatea pentru că îl interesa vital, şi gusta, bineînţeles, pe deplin rolul teatrului. Imediat după revoluţie întreaga pleiadă de creatori de teatru (şi nu numai) a trebuit să modifice drastic repertoriul, pentru că deja lumea nu mai era interesată. Se dusese momentul. Au urmat perioade mai bune abia mai târziu, când teatrul devenea legat, din nou, de nevoile oamenilor. E vorba aici de nevoile primare, acute, puternice. Fie de libertate, fie de ludic, fie de opinie.
Pe logica dată, bineînţeles că teatrul avea să piardă teren în dauna mass-mediei, avea să se piardă publicul care căuta eliberare, care căuta şopârle împotriva lui Ceauşescu etc. Apariţia Pro-tv-ului şi ulterior a televiziunilor private pline de NOU, apoi încastrarea teatrului în turnul de fildeş –trebuie spus că reacţia teatrului a fost una de elitism, orgoliul creatorului de teatru a reacţionat virulent împotriva divertismentului ieftin, fără substanţă şi a înstrăinat fenomenul de vulg, de omul obişnuit –
De altfel, acum, în prezent, teatrul românesc încearcă, cu toate resursele, să redevină ce obişnuia să fie, adică în primul rând un factor activ de modelare socială. Şi asta se face cu greutate, cere timp, cere stabilitate, atât economică, politică, socială cât şi, consecutiv stabilitate culturală, de valori, de bine şi rău, de valoros şi derizoriu în teatru şi cultură. Faimoasa tranziţie fără sfârşit a afectat, fără doar şi poate, şi teatrul, care a trebuit să găsească formule noi, atât artistice cât şi administrative. Legea teatrelor s-a dat târziu şi nu este una dintre cele mai fericite variante, teatrele de stat au început să piardă din buget în dauna altor utilităţi publice, să zicem, creatorii au început să se îndoiască de propria valoare şi de propriul scop conform zicalei ceea ce nu are preţ nu este preţuit ş.a.m.d
În domeniu, discuţia asta se poartă cu fiecare ocazie, la fiecare întâlnire, la fiecare conferinţă. Soluţii se caută, se şi găsesc, se şi aplică. Poate nu cât ar fi trebuit, sau cât ar trebui, dar eforturi se fac. Teatrul s-a născut dintre oameni şi trebuie să se întoarcă la ei. Despre asta suntem cu toţii de acord.
Sper că am răspuns măcar câtva la întrebare…