“De ce nu mai merge lumea la teatru,cum o facea odata?” -intrebare de la un cititor

Teatrul a cunoscut multe perioade, din punctul ăsta de vedere: oamenii au fost mai mult sau mai puţin interesaţi de fenomen. Spre exemplu, înainte de decembrie ’89 sălile erau pline pentru că teatrul explica şi exprima nevoia oamenilor de libertate. O întreaga generaţie de mari regizori şi actori au fost împinşi către creaţii valoroase tocmai datorită nevoii de a se opune opresiunii sistemului. Numesc aici doar pe Lucian Pintilie, a cărui poveşti despre cenzura pieselor sale sunt nenumărate şi pline de miez. Ori despre asta publicul ştia, era în contact cu realitatea pentru că îl interesa vital, şi gusta, bineînţeles, pe deplin rolul teatrului. Imediat după revoluţie întreaga pleiadă de creatori de teatru (şi nu numai) a trebuit să modifice drastic repertoriul, pentru că deja lumea nu mai era interesată. Se dusese momentul. Au urmat perioade mai bune abia mai târziu, când teatrul devenea legat, din nou, de nevoile oamenilor. E vorba aici de nevoile primare, acute, puternice. Fie de libertate, fie de ludic, fie de opinie.

Pe logica dată, bineînţeles că teatrul avea să piardă teren în dauna mass-mediei, avea să se piardă publicul care căuta eliberare, care căuta şopârle împotriva lui Ceauşescu etc. Apariţia Pro-tv-ului şi ulterior a televiziunilor private pline de NOU, apoi încastrarea teatrului în turnul de fildeş –trebuie spus că reacţia teatrului a fost una de elitism, orgoliul creatorului de teatru a reacţionat virulent împotriva divertismentului ieftin, fără substanţă şi a înstrăinat fenomenul de vulg, de omul obişnuit –
De altfel, acum, în prezent, teatrul românesc încearcă, cu toate resursele, să redevină ce obişnuia să fie, adică în primul rând un factor activ de modelare socială. Şi asta se face cu greutate, cere timp, cere stabilitate, atât economică, politică, socială cât şi, consecutiv stabilitate culturală, de valori, de bine şi rău, de valoros şi derizoriu în teatru şi cultură. Faimoasa tranziţie fără sfârşit a afectat, fără doar şi poate, şi teatrul, care a trebuit să găsească formule noi, atât artistice cât şi administrative. Legea teatrelor s-a dat târziu şi nu este una dintre cele mai fericite variante, teatrele de stat au început să piardă din buget în dauna altor utilităţi publice, să zicem, creatorii au început să se îndoiască de propria valoare şi de propriul scop conform zicalei ceea ce nu are preţ nu este preţuit ş.a.m.d
În domeniu, discuţia asta se poartă cu fiecare ocazie, la fiecare întâlnire, la fiecare conferinţă. Soluţii se caută, se şi găsesc, se şi aplică. Poate nu cât ar fi trebuit, sau cât ar trebui, dar eforturi se fac. Teatrul s-a născut dintre oameni şi trebuie să se întoarcă la ei. Despre asta suntem cu toţii de acord.
Sper că am răspuns măcar câtva la întrebare…