Teza pe care o descoperim, fără mare greutate, după ce citim cartea Ninei Berberova, se învârte în jurul ideii următoare: personajul principal al romanului, nu trebuie să fie, şi nu este, personaj principal şi în viaţă. Cu ajutorul paragrafului de pe spatele cărţii, ideea deja se uzează şi aproape nemulţumeşte. Dar…
Într-un stil relaxat, relaxant, fără construcţii de frază complicate şi fără o structură complexă, se desfăşoară o existenţă a unui om din umbră, din planul doi, acompaniament, „vocea din spate” ş.a. Redată de altfel la persoana I, fără nici un joc de perspectivă narativă, povestea capătă valenţele scontate de intenţionalitatea auctorială destul de lesne – contextul unei Rusii într-o perioadă de mari zbateri (de altfel, când nu a fost Rusia într-o astfel de perioadă…), relevă pe acompaniatoarea care se naşte din ruşinea mamei ei, şi trăieşte precum ruşinea, aproape toată viaţa. Nu ruşinată, ci precum ruşinea, lipindu-se de om, dar neavând prim planul niciodată(asta presupunând că aşa se întâmplă cu ruşinea…). Mai mult sau mai puţin frapant, dar bine construit, în temă, cu simţ al situaţiei de invidiat, scrierea este, până la acest punct o lectură faină, dar despre care nu s-ar scrie neapărat pe blog. Dar…
Finalul găseşte o soluţie, fără să fie un happy-end de altfel, care desface o cu totul altă perspectivă la nivel de receptare, incomparabil mai interesantă decât teza iniţială: personajul devine scriitoare, şi întreaga poveste capătă sensul unei metafore, artă-poetică, vorbind despre scriitor şi chinul lui de a sta, tot timpul, în acompaniamentul personajelor sale. Pentru că nu el va primi dragostea publicului, ci personajele sale. Îmbogăţită cu această buclă plină de sens, cartea merită lectura… iar în această cheie, şi nu neapărat în cea propusă de cei de la Humanitas, în colecţia Cartea de pe noptieră, ediţia 2003, micul roman capătă sens.
