Ce greşeli face blogul “In vino veritas”

Una din marile splendori ale orişicărui simţ critic, cât de mic, cât de în faşă, este momentul în care devine auto-referenţial. Şi de-asta, am hotărât un post cu ce greşeli face blogul „In vino veritas”. Doamne-ajută!

Una dintre cele mai grave greşelei este aceea că, de când am început să scriu pe blogul „In vino veritas” nu am consumat nicio picătură de vin.

Altfel, limbă de lemn pe ici pe colo, exprimărigăunoase, detalii insignifiante, unele remarcirăutăcioase, altele hazardate.Încă un lucru grav estecă nu am scris despre niciun film românesc, şi, ca săvezi, în îngrijorător de multe titluri de posturi amfolosit familia lexicală a cuvântului „America”…

Nu mai vorbesc de „cronica de carte mică”, la caremă chinui de ceva vreme să aduc şi scriitoriromâni…

În secţiunea „De şi despre breaslă” stăm rău, şi nu din vreo idee de manifest anti noi şi-ai noştri, ci din… greşeală… iar la „Interviuri cu oameni care auceva de zis”, jignesc în continuare pe mulţi, pentrucă nu îi întreb, dar iertare, din greşeală.

Cea mai lemnoasă exprimare este desemnată „un regal cinematografic” din postul „Reminder: Snatch” – din motive evidente.

Cel mai amuzant comment este făcut de baby: „mă depăşeşte total”, un comentariu la care am reflectatmult. Serios. Mult rău. Şi la care am răspuns până laurmă ceea ce aş răspunde cred, mereu: „tot e ceva…”

Cel mai interesant/interesat cititor este desemnat: Radu Gonciar – radugo, din multe şi faine motive,între care, faptul că m-a acuzat de viziuni politizate. Glumesc.

Cel mai interesant comment aparţine lui Vlad Paşca, pasha, la postul „Artă poetică despre receptarepornind de la viziunile înguste”

Cel mai fain post „Sunt şi eu sado-masochist. Cred.”Despre spectacolul „Sado-maso blues bar” alGianinei Cărbunariu la Teatrul Foarte Mic.

Cel mai de groază post este „Neînţelegerea deplină de la TNB”, răutăcios până la meschin… sau poate…

Cel mai bun titlu de post este „Avem nevoie de sidaşi gay”, frust, rece, aplicabil filmului, esenţial înideea postului.

În speranţa unui an mai bun, unui blog mai bun, maicitit şi mai citibil, mai responsabil, mai fără greşeli şimai acut,

La mult teatru, la multă cultură, la mult vin. In vino veritas.

Bineinţeles, e necesar să mă expun spre critică şicititorilor, aşa că, aştept sugestii cu drag.

mesaj Buz in spaniola

(continuarea cadoului de craciun de la mine si Buz)

Si pudiera ofrecerles tan sólo un consejo para el futuro, sería que usen protector solar. Los cientificos han comprobado los beneficios, a largo plazo, del filtro solar, mientras que el resto de lo que les pueda decir, no tiene ninguna base confiable más que mi vaga experiencia.

Este es mi consejo. Disfruta de la fuerza y belleza de tu juventud. No me hagas caso. Nunca entenderás la fuerza y belleza de tu juventud hasta que se te haya marchitado. Pero, créeme, dentro de 20 anos cuando estes mirando tus fotos recordaras que no podras tomar hoy todas las posibilidades que tenías ante ti y lo guapo que en realidad eras…No estás tan gordo como te imaginas.No te preocupes por el futuro o preocupate, sabiendo que es tan efectivo como intentar resolver una ecuación de álgebra masticando chicle.

Es probable que los problemas más serios que te surjan en la vida sean cosas que ni te pasaron por la cabeza, de ésas que te sorprenden un martes cualquiera a las cuatro de la tarde.

Todos los días haz algo que te dé miedo. Canta. No juegues con corazones de los demás. No aguantes que la gente juegue con el tuyo. Relájate. No pierdas el tiempo sintiendo celos. Unas veces vas ganando y otras perdiendo. La carrera es larga y al final sólo compites contra ti mismo. Recuerda los elogios que recibas, olvida los insultos (si lo consigues dime cómo). Conserva las cartas de amor, tira los recibos viejos del banco.

Estirate. No te sientas culpable si no sabes qué hacer con tu vida. Las personas más interesantes que conozco no sabían qué hacer con su vida a los 22 años. Algunas de las personas más interesantes que conozco tampoco lo saben a los 40. Toma bastante calcio. Trata bien a tus rodillas, las echarás de menos cuando te fallen. Quizás te cases, quizás no. Quizás tengas hijos, quizás no. Quizás te divorcies a los cuarenta, quizás bailes el rock en tus bodas de plata. Hagas lo que hagas, no te congratules demasiado. Ni tampoco te censures. Siempre has optado por una cosa u otra como el resto del mundo.

Disfruta de tu cuerpo. Úsalo de todas las maneras que puedas. No le tengas miedo ni te preocupes de lo que piensen los demás; es el mejor instrumento que tendrás jamás. Baila. Aunque tengas que hacerlo en la sala de tu casa. Lee las instrucciones aunque no las sigas. No leas revistas de belleza, sólo harán que te sientas feo.

Hermanos y hermanas juntos lograremos. Convive con tus padres. Nunca sabes cuándo se irán para siempre. Sé bueno con tus hermanos. Son el mejor vínculo con tu pasado y seguirán contigo en el futuro. Entiende que los amigos vienen y se van pero que hay unos escogidos que debes conservar. Viaja. Acepta ciertas verdades eternas: los precios siempre van a subir, todos los políticos son mujeriegos, tú también vas a envejeer. Y cuando suceda vas a tener fantasias cuando eras joven, los precios eran accesibles, los políticos eran nobles, y los niños respetaban a los ancianos. Respeta a las personas mayores. No esperes que cualquier persona te apoye. No te hagas demasiadas cosas en el pelo. Cuando tengas 40 años parecerás de 85. Ten cuidado con los consejos que tomas pero se mas paciente con las personas que te lo dan. Los consejos son una forma de nostalgia. Ofrecerlos es una manera de rescatar el pasado del olvido, limpiarlo, oculta las partes feas y reciclarlo, dándole más valor del que tiene.

Pero hazme caso en lo del protector solar.

 

traducere realizata de Adriana Mihai

Cadou de crăciun de la Buz Luhrmann

 

Câteva cuvinte de crăciun, cadou pentru cititori, zise de Buz şi alese de mine, în varianta multi-language.

Un soi de mini-mini-atelier de traducere, care reveleaza nuanţele multiple ale oricărui mesaj, pentru că mai mult sau mai puţin cu asta ne ocupăm…

Traducerea în română şi spaniolă aparţine Adrianei Mihai 

 

 

Varianta în română

Dacă ar fi să vă vând un singur pont pentru viitor, aş opta pentru protecţia solară.

Urmările benefice ale protecţiei solare, pe o perioadă lungă de timp, au fost demonstrate de oamenii de ştiinţă. Restul sfaturilor mele nu pornesc de la vreo sursă mai de încredere decât propriile-mi experienţe întortocheate.

Acum vă voi împărtăşi aceste sfaturi.Bucură-te de puterea şi de frumuseţea tinereţii tale…de fapt, lasă, nu vei înţelege puterea şi frumuseţea tinereţii tale decât atunci când vor fi pălit. Dar, crede-mă, peste 20 de ani, te vei uita la poze cu tine cel de acum şi, deşi nu pare aşa, îţi vei aminti câte posibilităţi se deschideau în faţa ta şi cât de grozav arătai.

Nu eşti atât de gras cum îţi imaginezi. Nu-ţi face griji în ceea ce priveşte viitorul, sau fii îngrijorat, dar fii conştient că grijile sunt la fel de utile precum este rumegatul unei gume pentru rezolvarea unei ecuaţii algebrice.

Adevăratele probleme din viaţa ta pot apărea din lucruri care nici nu ţi-au trecut prin mintea ta îngrijorată, genul celor care te lovesc într-o zi leneşă, pe la 4 după-amiaza.

Ia taurul de coarne în fiecare zi. (Alege, zilnic, câte o activitate de care să-ţi fie teamă.)

Cântă!Nu fi nepăsător faţă de inimile celorlalţi, nu accepta ca alţii să fie nepăsători faţă de inima ta. Nu-ţi pierde vremea cu gelozii; câteodată eşti în avantaj, alteori rămâi în urmă. Cursa e lungă şi, la final, se dă tot cu tine. Aminteşte-ţi complimentele ce-ţi sunt aduse, uită insultele (dacă reuşeşti, spune-mi şi mie cum…). Păstrează scrisorile vechi de dragoste, aruncă extrasele bancare.

Întinde-te!Să nu te simţi vinovat dacă nu ştii ce să faci cu viaţa ta; cei mai interesanţi oameni pe care îi cunosc nu ştiau ce vor să facă cu vieţile lor la vârsta de 22 de ani. Câţiva dintre cei mai interesanţi oameni la 40 de ani pe care îi ştiu încă îşi pun acceaşi întrebare. Ia mult calciu. Fii bland cu genunchii tăi, le vei simţi lipsa după ce te vor lăsa. Poate te vei căsători, poate nu; poate vei avea copii, sau poate nu. Poate vei divorţa la 40 de ani sau poate vei ajunge să faci dansul găinii vesele la aniversarea celor 75 de ani de căsnicie. Orice ai face, nu te felicita prea mult şi nici nu te mustra prea tare. Şansele tale de reuşită sunt de 50 la sută, egale cu ale celorlalţi.

Bucură-te de corpul tău, foloseşte-l cat de mult poţi; nu-ţi fie frică de el sau de ce cred alţii despre el. Este cel mai bun instrument pe care-l vei deţine vreodată. Dansează, chiar dacă nu ai unde în altă parte decât în sufrageria ta. Citeşte instrucţiunile, chiar dacă nu le respecţi (urmezi). Nu citi reviste de frumuseţe, nu reuşesc decât să te facă pe tine să te simţi urât.

Fraţi şi surori, împreună vom izbândi. Cunoaşte-ţi părinţii. Nu se ştie cand vor dispărea definitiv. Înţelege că prietenii vin şi pleacă, dar să ţii de acei câţiva mai de preţ.

Călătoreşte! Acceptă anumite adevăruri inalienabile:  preţurile vor creşte, politicienii umblă din floare-n floare, şi tu vei îmbătrâni; şi atunci vei visa că, pe vremea ta, preţurile erau rezonabile, politicienii erau nobili şi copiii îi respectau pe cei mai în vârstă. Respectă-ţi strămoşii. (Respectă-I pe cei în vârstă) Nu lăsa pe altcineva să te întreţină. Nu te juca prea mult cu părul tău, altfel la 40 de ani vei arăta de 85. Ai grijă sfatul cărei persoane îl adopţi, dar ai răbdare cu cel care ţi-l oferă. Sfaturile reprezintă o formă de nostalgie; împărţindu-le, pescuieşti trecutul din vechi depuneri, îl cureţi, îi pictezi părţile urâte şi îl reciclezi revalorizându-l.

Dar aveţi încredere în ce vă spun cu privire la protecţia solară.

(va urma)

Acestea sunt mâinile care au construit America

Nu e puţin lucru să vezi într-un anume moment din istorie întregul “mers înainte” al civilizaţiei, al societăţii. În această cheie, Găştile din New York prinde în câteva ore trecerea de la haos la ordine, profeţiile despre trecut şi amintirile despre viitor ale continentului nou- America. Istoria nu e întâmplătoare. Sau dacă este întâmplătoare, este exact atât de întâmplătoare cât e nevoie. 

De aici începe balul cinematografic. În orchestra dirijată de Martin Scorsesse, e dificil dacă nu chiar imposbil de surprins vioara întâi. Imaginea, ca şi tot setting-ul, ca şi efectele de sunet sunt pe rând solişti şi acompaniament. E însă greu să treci cu vederea imperiosul şi cred, hotărâtorul aport al montajului -Thelma Schoonmaker, probabil unul dintre cei mai buni editori (monteuri) de producţie lungmetraj în viaţă, a cărei poveste cu Scorsesse i-a adus oscaruri şi alte premii pe bandă rulantă. Din montaj, cadrele îşi dispută supremaţia, ai impresia că este o luptă a diverselor imagini pentru onoarea de a sta cât mai mult în viaţă, la vedere. Ca şi Găştile. Uimitor, şi nu doar în cazul acestui film, este cum montajul oferă cheia unei creaţii de o asemenea amploare. Cadre din prezent bântuite de forţa celor care au trecut, reveniri, jongeluri între trecut, prezent şi viitor, magie şi alta nu.
Din distribuţie, Di Caprio foarte fain, Daniel Day Lewis mai mult decât bun, extrem de atent în compoziţie, curat, Cameron Diaz poate în cel mai solid rol pe care l-a făcut vreodată, Jim Broadbent (pe care l-am remarcat şi în Moulin Rouge-ul lui Buz Luhrmann) politician de rasă, cu fineţuri şi subtilităţi şi John C. Reiley pe care mi-l amintesc din The Hours, într-un rol secundar excepţional, aici într-o notă poate mai bună decât nota medie.

Un alt vârf e coloana sonoră care culminează cu U2 şi „These are the hands that built America”, un alt super-song pe linia Bono şi mesajele de „live as One”, mai presus de rasă, mai presus de orientare politică sau de alt fel, într-o măsură mai presus de bine/rău, corect/incorect. Frumos mod de a încheia o pledoarie despre trecut şu viitor de asemenea anvergură.

Care-i faza cu blogurile?

Potrivit Romania libera ar trebui sa avem o dubla aniversare: 10 ani de la infiintarea primului blog (in aprilie 2007) si tot atatia de cand a luat nastere cuvantul care le defineste – “weblog”. Devenit un trend in lumea online, blogging-ul este unul dintre cele mai de anvergura fenomene din spatiul virtual.

Potrivit eBlogs :Blog este prescurtare pentru weblog. Un weblog este un jurnal sau o publicaţie online actualizat(a) recent şi disponibil(a) publicului larg. Blogurile reprezinta in general personalitatea autorului sau.

Blogger – persoana sau entitate care intretine un blog si scrie periodic in el.

“Weblog”, cuvantul care a creat o adevarata nebunie in jurul unui simplu fenomen: acela de a scrie mai multe insemnari pe Internet, in cadrul unui jurnal online. E ca si cum cineva scrie un e-mail
pentru mai multi prieteni, singura diferenta fiind ca in cazul jurnalului online cititorii pot fi si cateva zeci sau cateva mii. Cuvantul “weblog” este de fapt un joc de cuvinte, fiind o combinatie intre “logging” si “web”, el fiind creat de Jorn Barger, creatorul site-ului “Robot Wisdom”, unul dintre primele bloguri din lume. A fost de ajuns un secol ca Technorati – portal specializat in identificarea si clasificarea jurnalelor online – sa anunte ca urmareste peste 70 de milioane de bloguri.

In cei zece ani de viata jurnalul online a suferit, ca orice fenomen in crestere, mai multe transformari. Am putea spune chiar ca fiecare utilizator nou-intrat in “blogosfera” a adus ceva nou cu sine si a contribuit la aceste transformari.

Intre 1997 si 1999 au inceput sa apara tot mai multe site-uri personale, unde oamenii faceau trimiteri catre alte site-uri sau comentau diverse evenimente din viata lor de zi cu zi sau diverse materiale citite pe alte pagini web. In aceasta perioada toti cei care isi creau un jurnal online trebuiau sa aiba anumite cunostinte tehnice, adica sa stie sa utilizeze programe pentru constructia unei pagini web si limbajul de HTML. “Boom-ul” (daca-l putem numi chiar asa!) s-a produs abia in 1999, cand blogging-ul a luat amploare o data cu aparitia “uneltelor” care inlesneau constructia unui jurnal online – adica un sistem pe baza de nume de utilizator si parola, unde utilizatorul avea doar de realizat niste setari (numele, schema grafica etc.) si apoi de introdus textul, link-urile si imaginile dorite. Mai ramanea un singur pas, apasarea butonului “Publish” (publica) si insemnarea aparea online.

Preluat din Romania Libera

Americanii nu trebuie să facă filme europene*

Trebuie să recunosc deschis faptul că de la acest film, fără să aud vreo părere despre el, chiar aveam aşteptări mari. Cred că grantul calităţii era sau trebuia să fie George Clooney. Speram la ceva provocator gen Syriana sau Good night and Good luck. De fapt, mint. Auzisem pe la vreun post de radio, din pură întâmplare, ca George Clooney revine şi anul acesta cu un super film…

În fine, dezamăgitor în primul rând a fost plotul, povestioara. Acelaşi aer de speriat copii mici cu cine-ştie-ce super uriaşe companii care sunt în stare să facă orice ca să rămână în vârf. Cum zice americanu’ “been there, done that”, pe româneşte “fuserăm şi văzurăm deja”.
Iarăşi, oarecum dezamăgitoare au fost personajele, poate cu excepţia lui Clayton şi lu’ amicul său avocat jucat de Tom Wilkinson. Ca tipologii, tot patronul de firmă foarte “untouchable”, cam tot patronul fără scrupule, cam tot ambiţioşi care calcă pe cadavre…în fine.
Tuşa oarecum bună a fost lăsată de atmosfera filmului, indusă de la început şi susţinută pe tot parcursul şi de Clooney, care şi-a însuşit, în stilul caracteristic (serios, demn, calm şi cu surâzând orice i s-ar întâmpla), partitura. Cu marea obiecţie că aici a lăsat câteva pete din profilul personajului său neacoperite şi l-a liniat, poate un pic cam tare. Tilda Swinton, care face pe responsabila de juridicitatea marelui trust, nu e la primul rol în care ţine cu dinţii de ceva care până la urmă cedează şi o distruge – vezi “The beach”, şi în aceeaşi notă îl realizează şi pe acesta.
Altfel, un film de atmosferă, cu imagine frumoasă, făcut curat, (discutabilă este o scenă, recognoscibilă ca fiind „cea cu caii”, pentru cei care au văzut sau vor vedea filmul –eu unul am detestat scena respectivă şi m-am convins că americanii nu trebuie să facă filme europene, glumind desigur) Eventual, pentru conspiraţionişti, filmul poate fi interesant, palpitant.

*Menţionez pentru a nu mă face greşit înţeles, că titlul constituie o glumă

Uită tot şi-apucă-te să scrii

Cu ce se mănâncă scrisul în viziunea unui romancier, tradus pentru un altul, viitor romancier. Câte tipuri de furculiţe, ce tacâmuri mai întâi şi care tacâmuri mai la urmă. Despre tehnică şi simţ al prozei. Fără să te facă romancier, Llosa te face să o apuci pe lungul drum al artistului către sine însuşi. Fie detaşat, fie implicat în proces.

Mai mult decât o artă poetică proprie, cartea mică, compusă din scrisori către un învăţăcel, mai vorbeşte şi de conştiinţa marelui artist raportată urmaşilor săi. Despre conştiinţa braţelor deschise, către viitor, către eternitate, prin dihotomia învăţat-învăţăcel. Aparenta concluzie, “uită tot ce ai citit şi apucă-te de scris” nu face decât să esenţializeze mesajul şi eventual, cu dărnicie, să îl împingă către un sens superior, actual: abia când vei putea uita tot ce ştii, vei putea începe să Înveţi, abia când resursele exterioare (raţiune, logică, memorie) se vor închide, se va deschide calea sinelui, abia atunci vei ştii ce vrei cu adevărat să ştii.
Mario Vargas Llosa, Ediţie Humanitas, 2005

“Sta sa ploilor ce sunteti!”

 Sta sa ploua este acea stare in care astepti sa se intample ceva. Orice, fie bun, fie rau. Un fel de linistea dinaintea furtunii.
“O blonda, o nu tocmai blonda si o bruneta de-a binelea” (Tania Popa, Maria Buza si Antoaneta Cojocaru). Fiecare dintre cele trei prietene isi aduce aportul la trupa de muzica pe care au infiintat-o: “Sta sa ploua”- Fetele sunt talentate, canta bine, arata bine, dar degeaba. O preselectie la Mamaia e singura perspectiva palbabila. Restul sunt vise. E clar ca ceva le lipseste. Ei bine, acel ceva ne priveste pe toti, chiar daca comicul (mai mult decat savuros si dus pana la hohote de cele trei actrite) nu face evident lucrul acesta. Lia Bugnar spune un pic mai mult cu “Sta sa ploua” , vorbind despre puterea de decizie, despre compromis, despre principiu, intr-un domeniu pe care il cunoaste foarte bine, acela al showbiz-ului (in sens extins).
Solutia e dragostea (atentie, nu prostitutia!!) si vine de la cel care le inchiriaza fetelor camera, garsoniera, bucatarie, studio de repetitii- create inspirat de Dragos Buhagiar. Marius Manole este Paul, bogat si cu relatii care mai de care, interpretat intr-o nota fina, fara vulgar si extrem de echilibrat comic. Acest Paul, care initial este sperietoarea fetelor pentru ca vine dupa chirie, se transforma in cel care face primul lucru interzis, iesit din principiu, din norma: asculta la usa conversatia fetelor. Rupere de nori, in sfarsit.
Paul afla de dragostea fetei brunete pentru el (impartasita de altfel) si le mestesugeste un super-contract. Happy-endul te bucura. In sfarsit, dupa ce te amuzi o ora intreaga nu-ti mai vine sa iti smulgi parul la sfarsit, asa ca la teatrul contemporan.

Babele trag cu mitraliera în mileniu III

Cum ar fi sa participi la un cenaclu literar în atmosfera unui club de drum&bass? Dar să mergi la Teatrul Naţional din Bucureşti ca să participi la aşa ceva, cum ar fi? Dar să asculţi recitarea la microfon, dar să fie acompaniată de proiecţii, dar să se mai şi danseze pe fundalul poveştii, pe o scenă de teatru, în mişcări coregrafice parcă de marionete?
Ar fi ca şi cum ai combina baba cu mitraliera (nu e întâmplătoare deloc comparaţia) sau în fine, ca şi cum ai pune alături… Privighetoarea şi Trandafirul, la sala atelier a TNB.

Baba: Un text fin, de meşter, al lui Oscar Wilde, mai puţin “wild” decât în creaţiile cunoscute in alte genuri decat basmul, o alegorie despre sacrificiu, despre perenitatea sentimentului, şi eternitatea morţii, despre logica-ratiune si iubire etc. Compoziţia lui Marius Manole, naratorul, este una unitară, în tonuri adânci şi cu o tentă de poveste de copii, ca un fel de artă de a descoperi lumea ca şi cum ai văzut-o pentru prima oară, în fiecare moment la ei ; în acelaşi ton, un text tradus în figuri de stil, în retorică deschisă, plină, cu picaturi de fabulos şi tehnică narativă clasică.

Mitraliera: Scenografia, construită de Dan Titza anume pentru practicarea proiecţiilor video meşteşugite de Ioan Cocan împreună cu muzica de club de “chill out” sau orgă electronică şi încă ceva pe-acolo (Logan Fisher, Yann Le Blay, ca să verificaţi dacă am nimerit-o cu încadrarea, pentru că nu sunt convins), sunt elementele pe care se bazează în principal mitralierea spectatorului. Blocuri, maşini, vizualuri grafice, costume cu accente colorate, de club, şi nararea la microfon de către un narator semi-dezbrăcat, în blugi. Plus coregrafia şi mişcările pe scenă, automatizate, robotizate, de marionetă contemporană –gândite de Eduard Gabia şi simţită de Carmen Ungureanu şi Eduard Adam.

Baba şi mitraliera: pentru “pudici”, conservatori, tradiţionalişti, nostalgici sau cum s-or mai numi ei e posibil să funcţioneze baba. Pentru cei care sunt altfel, poate să funcţioneze mitraliera. Riscul este ca pentru niciunii să nu funcţioneze nimic. Cert este că, atât estetic cât şi contextual, extra-estetic, Carmen Lidia Vidu, împreună cu echipa face un demers pe care mulţi l-ar fi crezut realmente imposibil: pune baba să tragă cu mitraliera, ceea ce nu e puţin lucru şi de bună seamă e salutar, la noi, la TNB. Mai este totuşi un gust, o senzaţie, cum că, cu o aspirină nu trec toate bolile. Dar asta-i altă discuţie.

Oana Pellea – Intelectualul – Rol de culise?

Fie ca ti-ai dorit sau nu, ai ajuns actor. Pe scena vietii, daca nu altundeva. Pe cat de cliseistic suna, pe atat de tare te strange masca pe care o porti. De cate masti ai nevoie pentru a fi natural? …

                La Amfiteatrul Deschis Team Work

Oana Pellea
                 te invita sa arunci o privire dincolo de cortina.

                   Intelectualul – Rol de culise?

Marti, 18 decembrie 2007, incepand cu ora 18:00, in Amfiteatrul Odobescu (Facultatea de Litere, Universitatea din Bucuresti).

De fier sau de catifea, marti la Amfiteatru dam jos toate mastile si vorbim Deschis despre statutul de intelectual si compromisurile de la care putem abdica.

- Intrarea este libera. Castigul – inestimabil! -

Contact: amfiteatru_deschis_ tw@yahoo. com
www.teamwork. org.ro
Intr-o noua categorie, recomandari faine, cred si sper

Ce greşeli face teatrul românesc, (II)

Dacă despre partea de informare am lămurit-o, în postul precedent, de 1 decembrie extrăgând cele mai fin-pesimiste concluzii, următorul aspect la care ne referim este, în genere, mult mai nuanţat şi într-un fel mai nespectaculos. Totuşi:
Actul de cultură, într-o logică simplă, are menirea de a se înscrie într-un traseu, într-o linie e evoluţie. Sau daca asta nu este o “menire”, primesc, cel puţin ar trebui să fie o consecinţă. Mai prozaic un pic, dacă faci film, cinematografie, fă-ţi un abonament la cinematecă dar şi la Mall, dacă faci teatru, vezi producţiile Naţionalului dar şi underground-ul. Pe parte de consecinţă, dacă nu ai aceste abonamente, asigură-te măcar că filmul sau spectacolul tău de teatru se vor înscrie singure, fie într-o direcţie, fie într-alta.
Dar să fim mai exacţi: categoria şi în genere procesul de categorisire, pe baze teoretice, deşi are, desigur, virtuţiile sale, nu este fenomenul la care ne referim acum; nu trebuie ca actul de creaţie = cultură, să încerce să fie într-un gen, într-o direcţie. El, actul, trebuie să rămână atutentic şi independent şi suveran. Pe linie de argumentare, artistul, cel care produce creaţia, nu trebuie să producă laolaltă cu ea şi manifestul de înscriere, discursul de acceptare în academia cutare sau cutare.
Ceea ce însă nu înseamnă că produsul său, creat după principiile proprii, nu trebuie să rezoneze, la scară mare, cu un întreg tumult de factori. Concret, în enumerare, factorii ar fi: creaţia de până atunci, contextul de distribuire al creaţiei, analiza de impact sociologic al creaţiei, contextul politic, de bună seamă şi cel economic etc.
Firesc, dar nu de bun augur, această miză a teatrului românesc este ratată, cu fast, cu splendoare. Şi motivul, departe de a fi o teorie conspiraţonistă despre nu ştiu ce sistem defect, este unul simplu, de bun simţ – lipsa mecanismului, lipsa inreţiei drumului de la creaţie la cultură.
Exemplu cu *
Festivalul anual de teatru de stradă din Angers, Franţa, ediţia 2007 a fost ediţia cu numărul 23 sau 24 sau oricum, ceva de genul acesta. Un sfârşit de săptămână, în care tinerii, în majoritate, s-au strâns, exact la orele potrivite, parcă ghidaţi de forţe extraterestre, exact unde trebuia, să vadă ce li se propune de data asta. Toţi aveau programul, toţi aveau hărţile cu evenimente, majoritatea respectau şi tematica propusă, culoarea galbenă, portocalie şi roşie în îmbrăcăminte.
În partea cealaltă a baricadei, dar poate în aceeaşi oală, cei care reflectă actul artistic sunt, la rândul lor, nevoiţi să facă faţă acestei lipse de coordonare, şi deşi de multe ori se încarcă să se coaguleze mişcări şi tradiţii (nu în sens conservator), şi inerţie, mai e mult până departe. Dar nu în sens cantitativ, mult. Ci în sens managerial. Ca soluţie, ca să nu fiu acuzat că sesizez probleme fără soluţii, fenomenul teatral trebuie să atragă oameni din toate părţile, specialişti în toate domeniile, care să nu facă de toate, ci numai ceea ce pricep cel mai bine. După modelul unei companii gen Procter&Gamble. Noi funcţionăm încă precum fabrica de bere din Azuga (asocierea este de fond, nu propriu-zisă)

(va urma)

Cine nu are îngeri, să-şi cumpere. Chiar şi din America.

Mini-serialul în 6 capitole adaptat de Tony Kushner după feeriile sale cu îngeri (“Millennium Approaches” şi “Perestroika”) este o reuşită, făcută cu ingrediente de calitate, şi deştept. Şi regizat de Mike Nichols (care a mai făcut şi “Closer”). Trebuie admis de la început că formula de prezentare este, şi bineînţeles a fost şi la vremea ei, în 2003, una extrem de nimerită, cred, speculând, mai nimerită decat orice montare dramatică posibilă. Şi asta cu toate că structura de text dramatic se păstrează, replicile au un anume format de scenă, sunt monologuri presărate pe ici pe colo ş.a.
Un alt argument în favoarea alegerii unui mini-serial este de natură temporlă, de durată, un altul este de setting, de “decor” să zicem, un altul ţine de imagine, iar un altul de compoziţia rolurilor.
Scenariul, ca şi piesele originale câştigătoare de premiu Pulitzer, este realmente extaziant: peroraţii politice, despre discriminare şi rasă, iubire şi ură, sexualitate şi sentiment pur, o radiografie (parcă pe negativ) a naţiei continent.
Liniile de forţă, indiscutabil scenariul şi distribuţia impecabilă (Al Pacino, Meryl Streep, Patrick Wilson, Emma Thompson), duc într-o notă dură, frustă, capacitatea de forare a realului -raţională dar şi ajutată de inconştient- pe care o are omul conştient de realitatea care îl suportă. Mai exact, mai dintr-un foc, ai grijă ce-ţi doreşti, pentru că s-ar putea să ţi se întâmple, sau o pledoarie despre riscurile de a şti, cu toţi porii, despre lume. În altă perspectivă, vinovaţii fără vină, cei care nu au alt păcat decât acela că sunt “aware of”, la curent cu lumea, la scară largă. Desigur, curentul este foarte puternic. Ca să forţăm, nefericiţi cei bogaţi cu duhul, dar nu din vina lor.
Asadar, cu tilul de “obligatoriu”, risc o recomandare, similară cu cea pe care o faci unui vin bun, vechi. “In vino veritas”.

Post-edit post, un citat din finalul « Angels in America »

“Zidul Berlinului a căzut, Ceuşeştii au ieşit din peisaj, el construieşte democraţia socialistă, noul internaţionalsim. Gorbaciov este cel mai mare gânditor de la Lenin incoace, (…)încă nu ştim atât de multe încât să îl canonizăm, ruşii îi urăsc tupeul (…)”

                                                                                                                                                                                                                                                             

(foto Alexandru Boicu)

Dintr-o perspectivǎ regizoralǎ coerentǎ şi dintr-o montare pe alocuri spectaculoasǎ, aparţinând profesorului Bacs Miklos, studenţii anului terminal de la Universitatea Babes-Bolyai din Cluj au reuşit sǎ scoatǎ probabil maximul. La nivel de interpretare tradiţia şi „greutatea” personajelor pǎrea copleşitoare, de multe ori închizând actorii într-un soi de linearitate.

Deductibilǎ cumva înca din titlul adaptat al spectacolului – „Hamlet. Totus mundus agit histrionem” – în traducere liberǎ un fel de „Întreaga lume este plinǎ de actori”, ideea conducǎtoare a montǎrii a propus un Hamlet circular care începe şi se terminǎ în realitate. Iniţial, primul Hamlet se naşte dupǎ ce un om obişnuit citeşte prima replicǎ a piesei pentru cǎ în final unul dintre gropari sǎ simuleze un accident fǎcându-i pe ceilalţi sǎ reacţioneze şi sǎ rupǎ convenţia scenicǎ.
Beneficiul cert al ideii, anume coerenţa viziunii este paradoxal şi slǎbiciunea spectacolului, în mǎsura în care pendularea între douǎ abordǎri diferite ale textului – de la convenţie la meta-teatru – creşte considerabil gradul de dificultate (şi-aşa ridicat), expune actorii la o serie de nesincronizǎri şi lasǎ o uşoarǎ senzaţie de retorism în interpretare.
Mai mult, aglomerarea de personaje (distribuţia cuprinde nu mai puţin de patru variante ale lui Hamlet, trei Ofelii şi douǎ perechi de gropari), ritmul alternant şi aproape nǎucitor împreunǎ cu simbolurile şi accentele puternice – Gertrude poartǎ dupǎ scenǎ cu Hamlet un cǎluţ de lemn dupǎ ea, cǎrându-şi parcǎ aproape ca Sisif pǎcatul – fac ca spectacolul sǎ devinǎ greu de urmǎrit. De asemenea decorul, de altfel foarte ingenios şi funcţional atât în plan simbolic cât şi tehnic, format din câteva corpuri de lemn pe roţi, modulare, care iau pe rând funcţie de pat, scenǎ, sicriu, contribuie la aceastǎ senzaţie de sufocare.
Altfel, studenţii anului IV au lǎsat sǎ se întrevadǎ o muncǎ solidǎ şi o luptǎ serioasǎ cu dificultǎţile textului, chiar dacǎ în mod firesc poate au dat pe alocuri senzaţia de nesiguranţǎ şi timiditate în faţa personajelor coloşi ai literaturii dramatice universale.
Unul dintre momentele de forţǎ care meritǎ amintite a constat în schimbarea registrului – din tragic în comic – odatǎ cu scena groparilor: poate mai mult decât în alte situaţii a existat o corelare foarte bunǎ între vizunea regizoralǎ şi realizarea scenicǎ a actorilor, aceştia reuşind sǎ se împace cu textul şi sǎ şi-l însuşeascǎ.

Povestea merge mai departe

Din ciclul, cronică de carte mică:

În 2002 Imre Kertész a luat Nobelul pentru că a pus omul în conflict cu istoria brută şi, din perspectivă, a ieşit ceva foarte bun. Foarte bun din mai multe puncte de vedere. A ieşit un soi de concepţie despre scriitură, coroborat cu o concepţie despre viaţă şi câteva istorioare care nu se poate să nu îţi rămână în cap. Între astea, “Drapelul englez”, prezintă trei. Trei unghiuri diferite de privire, şi toate trei către o realitate handicapată.
Ca artă a condeiului, e într-adevăr remarcabilă capacitatea de a înlănţui naraţiunea în aşa fel încât să capete cursivitatea şi sinuozităţile gândului, aproape. E încântător în sensul acesta să ţii pasul cu starea personajului care narează, să updatezi constant intenţiile, să închizi parantezele pe care uită să le închidă, în vâltoarea „zicerii”, personajul. Dacă au ceva în comun, cele trei, la nivel de sens, de idee, (nu pun la îndoială nicicum dacă a fost nimerită editarea în volum a celor 3 istorii), atunci au în comun poate speranţa. Toţi speră că îşi vor termina povestea. Nimic mai simplu.

Artă poetică despre receptare plecând de la viziunile înguste.

(completare a postului precedent) 

Să zicem că din întâmplare îţi cade în gheare un text dramatic despre un om şi mama lui. Ce faci? Îl citeşti. Şi scrii despre el.Ce scrii? Încerci să te prinzi întâi despre ce e vorba. Dar nu poţi. Pentru că nu înţelegi. Chiar dacă mai mult sau mai puţin, poţi să faci conexiuni. Dar în principiu, nu înţelegi, pentru că în viaţa ta mică din satul tău în care mergi la bere cu amicii, stai în trafic şi fumezi mult, lucrurile astea nu se întâmplă: părinţii nu se înjură cu copiii la mine în sat, şi tot la mine în sat nu se poate ca şi mama şi fiul să fie prostituate, sau prostituaţi. Şi nici nu se poate să se sinucidă şi să aibă sida şi să sufere atât şi totuşi să iubească atât. Şi nici nu se poate să locuiască într-un deşert atât la propriu cât şi la figurat.Urmează o replică la care eu m-am gândit mult, şi vreau să atrag atenţia în mod special asupra ei: ASTA SE ÎNTÂMPLĂ DOAR ÎN FILME. Şi noi, cei care avem un pahar de ceai dimineaţa şi un job şi mai multe facultăţi (nu mintale), nu avem nicio legătură… Avem părinţi, fraţi, surori, prieteni mulţi şi deşi (cu accent pe “e”), nu avem nicio treabă. Şi atunci de ce m-ar interesa pe mine, un astfel de text dramatic? De ce m-ar atinge în vreun fel?Pentru că dacă la mine în sat lucrurile stau aşa, în oraş nu mai e la fel. Şi cu timpul, satul meu va deveni oraş, şi apoi mapamond. Şi am să o înjur şi eu pe mama mea, şi am să mă prostituez şi eu, şi am să mă sinucid şi eu.

Ba nu, nu am să o fac, pentru că o să îmi amintesc de textul acesta, care nu m-a interesat. O să îl recitesc, o să ştiu ce a vrut el să spună, o să merg altfel, mai straight as a line, mai gay as a circle, mai nuştiu’cum as a nuştiu’ce. Şi, după o ecuaţie simplă, o să fiu mai fericit, mai liber, mai plin de viaţă.

Toată tevatura vorbeşte despre un mod anume de a vedea arta, şi teatrul şi cuvântul şi situaţia. Nu ca pe un produs, ca pe o experienţă. Pentru că un lucru e cert, mai devreme sau mai târziu, o să ne atingă pe toţi câte o palmă a vieţii de la oraş. Indiferent de cât de mic e satul în care stăm.

Dacă nu e aşa, vă dorim fericire plăcută!