Povestea merge mai departe

Din ciclul, cronică de carte mică:

În 2002 Imre Kertész a luat Nobelul pentru că a pus omul în conflict cu istoria brută şi, din perspectivă, a ieşit ceva foarte bun. Foarte bun din mai multe puncte de vedere. A ieşit un soi de concepţie despre scriitură, coroborat cu o concepţie despre viaţă şi câteva istorioare care nu se poate să nu îţi rămână în cap. Între astea, “Drapelul englez”, prezintă trei. Trei unghiuri diferite de privire, şi toate trei către o realitate handicapată.
Ca artă a condeiului, e într-adevăr remarcabilă capacitatea de a înlănţui naraţiunea în aşa fel încât să capete cursivitatea şi sinuozităţile gândului, aproape. E încântător în sensul acesta să ţii pasul cu starea personajului care narează, să updatezi constant intenţiile, să închizi parantezele pe care uită să le închidă, în vâltoarea „zicerii”, personajul. Dacă au ceva în comun, cele trei, la nivel de sens, de idee, (nu pun la îndoială nicicum dacă a fost nimerită editarea în volum a celor 3 istorii), atunci au în comun poate speranţa. Toţi speră că îşi vor termina povestea. Nimic mai simplu.