Mi-aş dori să moară toţi odată cu mine…

Întoarcerea fiului risipitor, ca într-un fel de junglă populată de figuri care nu par oameni, cât mai degrabă subconştienturi afişate, obsesii şi complexe, traume vii. Şi totuşi sunt de-ai noştri, nici mai mult nici mai puţin, cum s-ar zice „în carne şi oase”. Îi recunoşti, nu după râsul isteric care nu îţi e tipic, nu după lungile poveşti despre plimbarea de duminică, nu după mişcările coregrafice în care îşi desfăşoară actele sexuale, pe fond roşu, cu inimi (cicatrizate, mă întreb). Dar îi recunoşti, îi ai în familie, îţi sunt prieteni, cunoştinţe, îi vezi la TV, sunt oameni.

Aşadar, nu doar o călătorie în spaţiul interior al unor oameni, cât mai ales una în interiorul propriului fel de vedea lumea când e pe sfârşite: „Mă simt iubit în viaţă aşa cum ai vrea să fii iubit mort” spune personajul interpretat atent de Cristi Balint. Probabil că atunci când ştii că mai ai puţin şi mori, te simţi deja mort.

Nu doar o peroraţie despre frică şi paralizie, cât un cumul de mici realităţi, care se despart şi se împart precum celulele, atunci când din afară stimulii sunt diferiţi: fie un frate hiper-sensibil, fie o soră părăsită, fie o mamă uitată şi uitând.

Nu doar un set de invenţii regizorale, ci un tot unitar, gândit şi legat, legalizat, într-un fel, într-un spectacol, show. Cu scenografia lui Mihai Păcurar, care duce totul în unghi, la punctele de fugă ale unei perspective care parcă strigă manifestul omului-postmodern.

Pentru că am şi avut ocazia să comparăm cumva varianta franţuză a textului lui Jean Luc-Lagarce, prin supra-titrare, e nimerit să subliniem şi acurateţea Eugeniei Anca Rotescu, care face bine ce face, deschizând parcă la fiecare translare semantică, mai mult şi mai mult sensurile.(cât am reuşit să urmăresc desigur)

Distribuţia, cu plus pentru rolurile feminine (Antoaneta Zaharia, Paula Niculiţă, Meda Victor) -în ton cu atmosfera de fond, fără suişuri şi coborâşuri. Mihai Smărăndache, după Quintonce din “Inimi Cicatrizate”, parcă din ce în ce mai bolnav pe interior, iar Adrian Draganescu în partitură. Cu excepţia chansonette-ei cântată live (lăsând senzaţia că este playback –apropo de calitatea interpretării) de Mihai Smărăndache, care semnifică în sine un moment de teatru de calitate.

Peste toate, un show definit, poate nu atât de intens, ci doar mai tensionat. Şi până la urmă, pe bună dreptate, ce să fi fost mai mult decât „…sfârşitul lumii”(?)

*Despre lansarea de carte nimic pentru că în necunoştinţă de cauză am ocupat un loc rău plasat în holul teatrului Odeon, altfel gazdă bună şi ca de fiecare dată în haine de sărbătoare, parcă.

Unde e curva, dom’le?

Sunt unele spectacole la care te duci având, din nenumărate motive, nenumărate aşteptări. Premiera lui Alexadru Darie a fost pentru mine un astfel de spectacol. Rău este când aşteptarea, în loc să se rezolve cumva, odată cu vizionarea spectacolului, se prelungeşte chiar şi în sală, chiar şi după ce spectacolul a început.

Aşadar, aşteptând, am apucat să găsesc câteva coordonate tari ale spectacolului. În primul rand, doi actori tineri, puşi să susţină o întreagă construcţie complicată, stufoasă, plină, de la replică la mişcare şi relaţia cu decroul. Vlad Logigan şi Emilia Bebu răsuflă greu, şi pe bună dreptate, sub apăsarea întregului mecanism. Cu plusuri poate pentru Emilia Bebu care lasă senzaţia de curăţenie în interpretare, şi îşi apropie parcă mai mult, în felul ăsta mai abţinut, mai reţinut, imensitatea personajului. Pentru că trebuie spus din capul locului că adaptarea scenică, dramatizarea textului (splendid de altfel) lui John Ford a lăsat mult din personajul Anabellei. (interesantă poate fi legătura cu „Iată femeia pe care o iubesc” a lui Camil Petrescu)
Tot despre varianta de scenariu, aşa cum e folosit, o multitudine de semne de întrebare, de nelămuriri. Textul se aseamănă ca lirism şi formulă de scriere cu o tiradă romantică, iar poezia din fiecare cuvânt sufocă oralitatea până când, în unele momente o aduce aproape de zero.

Un alt punct important de discuţie îl constituie performanţele actorilor care joacă roluri secundare (Vasques -Claudiu Stănescu, Florio – Romeo Pop, Fratele Bonaventura -Cornel Scripcaru,Contele Soranzo-Marius Capotă ,Putana-Oana Ştefănescu,Ricciardetto-Ion Cocieru,Nunţiul Papal-Marius Chivu,Philotis-Nicoleta Hâncu -debut-,Hippolita-Irina Ungureanu) care construiesc până la un punct, aproape în mod ideal contextul în care este de aşteptat să se desfăşoare big-bang-ul. Remarcabil personajul Nicoletei Hâncu, actriţă aflată la debut, care jonglează pe o formă interesantă, fără să rămână în ea.

Altfel, coerent în intenţii şi atent despicat de aşa-numitele idei regizorale, spectacolul merge aproximativ ca un car de aur pe un drum de ţară. Cu hopuri, zgâriat pe ici pe colo, în orice caz greu. Iar efortul, care transpare din fiecare părticică a drumului, de la scenografia complexă şi funcţională (nu expozitivă şi nici butaforică) gândită de arh. Octavian Neculai, până la light design şi ilustraţie muzicală, realmente spectaculoase în unele momente.
În fine, concluziv, un spectacol care te face să aştepţi, din toate punctele de vedere. Să fie un Godot la capătul aşteptării, sau doar o ploaie rece, încă discutabil.

American Gangster sub lupă

*din respect pentru memoria lui Heath Ledger, aceste cuvinte despre cinema nu se referă la niciun actor, de data aceasta.

Ideea şi contextul:De la Maslow şi faimoasa sa piramidă a nevoilor umane, observăm şi considerăm ca fiind cert că nevoia de grupare este o constantă în psihologia omului de pretutindeni şi dintotdeauna. Mai exact, nevoia de asociere. Şi mai exact, nevoia de familie. Ceea ce este important, în context, în relaţie cu cinematografia în ansamblul ei dar şi referitor la cea americană pentru că la ea ne referim aici, este următorea observaţie: filmele cu mafioţi, filmele cu „famiglia”, filmele cu gang-uri sau simple grupuri au o constantă la nivel de fond, de idee – legea nescrisă a trădării şi apoi a răzbunării. De aici, semnificaţiile radiază acoperind o serie de teme, motive, aspecte, de la iubire la putere politică şi înapoi.„American Gangster”, povestea unuia dintre cei mai abili şi inteligenţi traficaţi de droguri din istoria (cunoscută, desigur) a Statelor Unite, este de asemenea povestea familei sale, şi totodată raspunde tiparului identificabil: Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte, legea Talionului, revizuită şi adăugită prin legea frăţiei şi a trădării.
Contextual, nu suprinde, mai ales la un Ridley Scott care, căutând programatic în istorie (recentă sau depărtată) story-uri de acest gen pe care nu numai că le regizează, dar le şi produce, a găsit şi succesul şi a găsit şi încasările (vezi „Gladiatorul”, „Black Hawk Down”, sau în alt sens „Kingdom of heaven”, sau „A good year” ş.a.)
Fără mai multe detalii extra-producţie, liniile de forţă pe care funcţionază „American Gangster” par că se dezvoltă în două mari direcţii:Scenariul:

Un scenariu deştept, scris atent, lucrat şi într-adevăr cu fond –de altfel şi ilustrul „Gladiator” impunea la vremea lui replici puternice, bine scrise „Father of a murdered son, husband of a murdered wife” sau povestea câmpiilor elizee, ca glumă înainte de războiul cu barbarii. Evidentă este aplecarea regizorului către replici integrate, funcţionale, la fel ca şi în „American Gangster”. De altfel, scenaristul Steven Zaillian are o experienţă bogată şi realmente valoroasă în scenariile de gen –vezi numai „Gangs of New York”, „The Interpreter”, un film eminamente axat pe nuanţa cuvântului, „A civil action” ş.a..

Structura:

În celălalt sens, una dintre cele mai importante linii de forţă pare (lăsând la o parte distribuţia) structura de dezvoltare a subiectului. (Fără să fie o necunoscută ştiinţa poziţionării acţiunilor pe peliculă de care dă dovadă industria de peste ocean, – imputată de altfel, nu fără motive, de către europeni şi nu numai – , ştiinţă care funcţionează după ultimele studii în materie de sociologie a receptării şi altele)
Ceea ce pare că excelează în A.G. este sincronizarea structurală a alternanţelor între acţiune, efect şi prepararea unei noi acţiuni. Acest factor este interesant cu atât mai mult cu cât coordonatlele acţiunilor (spaţială şi temporală) şi respectiv scenariul sunt condiţionate şi de anumite fapte şi spaţii reale necesare.

Imaginea şi montajul:

Fără să surprindă prin altceva decât prin corectitudine şi stricteţe, fără artificii sau inovaţii (de altfel, nepotrivite poate mizei) imaginea lui A.G., (semnată de Harris Savides, care a mai filmat şi „Elephant”-ul lui Gus Van Sant sau mai recentul „Zodiac” al lui Fincher) se integrează în seria unor performanţe vizuale de factură medie pentru standardele producţiei. Construite minuţios şi de asemenea montate atent, cadrele se succed firesc şi în plan secund, potrivit fără doar şi poate viziunii –atât în ansamblu cât şi în particular – De sesizat este că ritmul nu ţine în principal de montaj (cum a fost spre exemplu cazul lui „The Departed”, unde Thelma Schoonmaker oferă un adevărat recital) ci de structură,
– un alt argument în favoarea structurii, de altfel – <p <p

Necrolog. Heath Ledger.

Nu de mult si din jocul intamplarii am scris un necrolog pentru Hamlet.

 Acum 10 minute am aflat de moarte actorului american Heath Ledger.

Necrologul pentru Hamlet ii este dedicat.  Sa speram ca rolul vietii lui abia acum incepe.

 

Danemarca ar trebui să fie în doliu. Pe la geamurile casei are trebui atârnate năframe negre. Drapelele ar trebui coborâte în bernă. Regalitatea s-a stins. Regele adevărat a murit, trăiască regele. Memoriul personalităţii sale va rămâne veşnic, aşa cum îl dezvăluim acum. Pentru un prinţ mai mult decât un rege.Istoria îl nesocoteşte, sau noi îi ştirbim deja memoria prin purtarea noastră. Doliul nostru poartă însemnele noii ere. Preferăm să trăim în imaginaţie, să ne prefacem în bufoni, fiecare dintre noi, pentru a găsi adăpost. E mai uşor. Dar, cu deosebire de exemplu lui, uităm să ne mai prefacem la loc. Tărâmul de dincolo ne ştirbeşte din capacitatea de a respecta, de a preţui. Fiii şi fiicele regatului dănţuie într-o beznă care nu se mai poate preface în lumină, până când ordinea nu va fi fost restabilită. Dar ce mai înseamnă ordinea, în faţa morţii. Hamlet, sau istoria unui nebun. Înmormântarea va avea loc astăzi, la orele amiezii, şi în fiecare zi.

Dragoste. Sex. Pornografie. Obscenitate. Vulgaritate. De ce nu ne place teatrul contemporan?

Nu de puţine ori o discuţie despre criterii de apreciere şi clasare, etichetare şi în genere orice demers critic, fie el asumat sau pur, reactiv, ajunge la o limită – limita expresivităţii.
Anume acea destinaţie unde orice act receptiv trebuie (sau ar trebui) să se oprească, să se auto-analizeze şi să ţină seama. Retoric, este ceea ce analizez, clasez, traduc, intermediez, apreciez, primesc, EXPRESIV sau nu? În formă de aforsim, singurul mare păcat al artei este inexpresivitatea.
Recent se zbat pe Youtube un cuplu de filmuletze „teaser”(trailer-uri) despre un anume film bulgăresc “Baklava”, care propune o viziune realist-naturalistă, aproape în registru de documentar, despre viaţa unor puştani dintr-un centru de plasament. Săruturi tari între infanţi, droguri, hoţie, prostituţie, mai ceva ca în „Kids”-ul lui Gus Van Saant.

În fine, reacţiile, inclusiv cele oficiale ale regizorului şi respectiv ale autorităţilor sofiote, s-au împărţit cam în trei mari direcţii. Prima reacţie are ca nucleu acceptele morale vis-a-vis de creaţia cinematografică în cauză, a doua se referă la partea social-politică, de imagine şi impact (de la instituţia respectiv la naţie etc.), iar în fine, cea de-a treia, aproape insignifiantă ca număr de „reacţionari”, impresia din punct de vedere artistic. Evident că o serie de reacţii au combinat mai multe perspective, voit sau întâmplător, dar nu asta e important.
Point-ul acestei împărţiri, făcute cumva de la sine, este următorul. Perspectivele aplicate, în receptare, unui act artistic rezolvă în cea mai mare parte ecuaţia actului artistic în sine, cu atât mai mult cu cât, în principiu perspectiva creatorilor nu este cunoscută (aici avem de-aface cu un caz special).
Ceea ce ne duce cu gândul la următoarea ipoteză: este expresivitatea limita finală, aşa cum s-a sugerat şi încă marile voci din domeniu sugerează? Sau sub pălăria acestui concept, realmente permisiv, se strecoară şi acte de o anume factură care nu au nicio legătură cu noţiunea de artă…
Revenind la cazul bulgăresc, întâmplător sau nu, pe partea artistică proiectul dă încă de la trailer semne de calitate, montajul, unele cadre sau unele secvenţe fiind realmente „lucrate”. Aşadar, artistic, „Baklava” este orice dar nu inexpresiv. Ceea ce ne permite, logic, să apreciem scevenţa în care doi băieţi de maxim 1o ani se sărută şi se mângăie, pe o cromatică de griuri, în cadru static, foarte bine realizat… Sau nu?

Teatrul românesc, în formele lui cele mai să zicem ne-clasice, întâmpină aceleaşi rezistenţe, şi teoretic, acelaşi tip de problematică. Departe de a fi inexpresiv, el cade sub incidenţa unor grămezi de perspective care îl de-caracterizează, şi apoi îl judecă aproape cu armele cu care judeci o crimă petrecută sub ochii tăi. Cazul cel mai întâlnit şi de bună seamă cel mai preferat este acesta: ce e dragoste, ce e sex, ce e pornografie, ce e obscenitate şi ce e vulgaritate în teatrul românesc contempoaran, la regizorii care aleg să muşte din cea mai stricată bucată de real?
Definirea fiecărei noţiuni sau exemplificarea, în afară de faptul că este posibilă doar într-un anume grad, este diferită aproape de la om la om şi aşadar ineficient de abordat aici. Teatrul însă absoarbe toate tipurile de reacţii, este afectat şi îşi modifică cursul pentru fiecare „reacţionar”. Un sondaj pe un eşantion oarecare la o vârstă oarecare aplicat pe oameni din domenii oarecare, ar releva clar un lucru – între motivele pentru care nu ne place teatrul „nou”(fie autori, montări, vizuni) un mare loc îl ocupă problema „vulgarităţii” (înţeleasă în sensul larg). Şi totuşi, cât de expresiv este vulgarul ştim cu toţii, iar exemplele pe care am putea să le dăm ating de la premii Oscar până la recentul Palme D’or şi multe, multe altele.
Aşadar, nu prea ar părea că avem motive reale să desconsiderăm unele spectacole din prisma asta.
La nivel de senzaţie totuşi, rămâne în picioare ceva. Acest ceva s-ar traduce poate într-un soi de nelinişte, tumult, tremur ale unor principii, ale unei morale care începe încet să se piardă cu firea lăsând loc altora sau poate nemaipunând nimic în loc.

Basm urban- Pentru Cristi Mungiu

Dedic acest basm lui Cristi Mungiu şi experienţei sale alături de murgul său „432”. Să ne trăieşti! În scrierea excepţională a lui Mihai Munteanu, căruia îi mlţumesc.

Un basm urban
“Ce-am avut si ce-am pierdut”
De MIHAI MUNTEANU

<<Cocoşul, cu clapă sau fără, dilemă mare printre supuşi, e primul care ne urează Neaţa, într-un exces de voioşie. Zbrrr! Poc! Încă cinci minute..te rog……dacă se poate….
Şi se face că se poate. Se face că pot dintr-o dată sa zbor, peste case, peste munţi, peste timp, peste tot..şi sunt erou, sau cel putin aşa văd oamenii..şi mai e ceva, nu mă intereseaza cum mă vezi tu. Ce liniştitor! Vai dar ce-mi străluceşte armura..şi nici n-am timp prea mult să mă admir că şi soseşte o depeşă..E nevoie de mine! Nevoiaşii..mă strigă şi eu le răspund. Calul! Unde imi e calul? Doar o gură de licoare şi plec la drum, calul m-aşteaptă la poartă, credincios animal şi, deşi bătrân, zburdă de parc-ar fi la prima tinereţe; hehei ce vremuri, amândoi tineri si frumoşi, cum mergeam spre nicăieri din două în două zile, cu atâta încredere..
Dau bineţe trecătorilor şi încalec, spre tărâmul de peste tot, la datorie!! Ce aventură se anunţă.. şi nici n-apuc să-mi sfârşesc gândul că se şi aude un vuiet dinspre tărâmul de nicăieri; ce viitură!! Şi aşa se îngustează de parcă ar fi un râu de aer..pe sub? Nu. Peste? Nu Trebuie să-mi iau avânt şi să încerc să trec prin..hai, curaj! La urma urmei eşti un erou şi cu asta te ocupi! Aaaa! Încă doi metri, ba nu, unu şi am trecut, hai murg batran, hai! Nu mă lăsa acum! Am reuşit. Dar viforul ne-a tarat mii de lungimi axonice, ce luptă, murgule, mai poţi? Dar nu mai raspunde. A plecat; sus cred. Într-un final, ne vom întâlni, dar să ştii, întotdeauna când voi bea o licoare, de coca, de spiriduşi sau una usoară de fructe la tine, la forţa ta mă voi gândi. Odihneşte-te prietene! Drumul meu continuă de acum pe picioarele mele. Brr! Parcă nu era aşa de frig; şi a început şi să ningă, e frumos dar pământul nu pare sa aibă prea mare tragere de inimă în a îmbrăţişa zăpada; o respinge, şi ea de supărare se înnegreşte şi moare, dispare fără a-şi fi îndeplinit scopul..Poate pot afla OF-ul pământului şi cine ştie, poate îi împac, mă gândesc.. şi mă aplec să ascult pământul, dar nu pot auzi decât un sunet înfundat, din ce în ce mai tare şi până să deşluşesc..o creatură lungă, un şarpe colorat cu o gură cu mii de dinţi argintii, lustruiţi din care ieseau aburi şi un miros ce aducea a descompunere mă înghiţi. Beznă! Beznă! Dar ce bine ca am o sticlută cu licurici la mine, vai dar ce anemici sunt, ei, în orice caz, mai bine decât nimic. Hei! E cineva aici? Nici un raspuns deşi, pot să jur că am mai văzut pe cineva, da, da uite! Cred ca e orb..a, ba nu, nu e. Haideti, ajutaţi-mă să ieşim de-aici, îi zic. Nici un răspuns. Trebuie să fie surd, cine ştie de când e aici; dar ce tot spun, uite şi alţii, vai de mine ce miros! Lume, lume, haideţi să ieşim la lumină! Destul aţi stat în măruntaiele orătănii ăsteia. Se izbesc unul de altul..şi striga la mine..se pare ca nu vor să scape pentru că nu au ajuns, unde Dumnezeu să ajungă? Îmi iau inima în dinţi şi scot paloşul să îmi croiesc drum printre măruntaiele animalului..parcă se vede lumina, parca, da,da, l-am străpuns, arrr, sunt afară? Cred că am ajuns într-o galerie de hârgiog sau ceva asemantor oricum; ce bine, au mai ieşit câţiva cu mine din măruntaiele animalului. Poate împreuna o să ieşim la suprafaţă. Sapaţi împreună cu mine! Cine m-a pus să le zic asta, nu ştiu! Haotice mişcări mai au, şi pământul, tot pământul îmi intră în ochi. Gândirea îmi rămâne limpede, totuşi, si ii las pe ei să meargă mai în faţă, adapostindu-mă într-un intrând al galeriei. Cred ca au ajuns sus; e cazul sa-i urmez.. ciudat; văd ca au început să coboare chiar când, după gândirea mea, trebuia să fi fost aproape de suprafaţă, nici nu-i mai aud, tare straniu. Dar eu vreau să ies şi pentru asta trebuie să sap. Două, trei lungimi de corp şi iată-mă sus, la suprafaţă..oare unde am ajuns?>>

„Neon pe tavan ca să alunge toate umbrele”

 

Ca apologie a libertăţii individuale, cartea lui Ken Kesey se desăfşoară asemeni unui fir ghiduş de Ariadna apt pentru a se derula într-un spital de boli mintale, cu atât mai mult cu cât imaginea care susţine întreg romanul, combinatul care robotizează oamenii, rezidă prin obiectivul tăios, analitic şi teribil de sincer al unui staff member încătuşat şi el în labirint. Intrigant devine peste masură, într-un astfel de spaţiu, cuplul care trasează coordonatele întregii substanţe epice. Narator surd şi mut faţă de lumea care îl inconjoară, Şeful, contrapunctat, asemeni unei arii muzicale de o notă ascuţită şi tăioasă trezită din portativul unui răzvrătit împotriva tăcerii şi surzeniei, R.P.McMurphy.
Daca ar fi fost autorul unei epopee, Ken Kesey ar fi avut probabil nesăbuinţa, in sensul cel mai pozitiv cu putinta, de a dezvolta, dizolvand limitele omenescului, un zbor de icar proiectat in infinit. Despre simtul masurii insa, zborul singular deasupra unui cuib de cuci (titlul original puncteaza singularitatea actului evidentiat de metafora, ”One flew over a cuckoo’s nest”- ”Un zbor deasupra unui cuib de cuci”) defineste actul de deshumare a unei idei care capata, daca nu avea deja, proportii uriase: capacitatea de a fi viu, mai mult decat de a fi in viata, obliga individualul sa transceada propria natura limitata, sa isi apropie esenta, in ultima instanta sa caute libertatea. Bănuiesc…

Important nu este că stai la bloc, ci la ce etaj stai.

 

„După blocurile gri, stăm noi majoritatea”. Sau in ele. Ăsta pare a fi un lucru cert, de mult. Nu mai puţin adevărat e că aceste blocuri gri, lăsând la o parte aspectul arhitectonic mizer şi simbolistica epocii de tristă amintire, ne influenţează şi ne-au înfluenţat întotdeuna câte puţin în fiecare părticică din noi. Am cunoştinţe care uitându-se pe geam nu vad altceva decât alte 10-11 blocuri de plăci, de beton, gri, cu balcoanele închise sau deschise. Zilnic. O perspectivă realmente splendindă.
Răzvan Mazilu, CRBL, Coca Bloos şi Monica Petrică împreună cu coregraful Amir Kolben propun altceva. Să ne învăluim povestea blocului personal, povestea inimii betonate, cu muzica lui J.S.Bach. Să ne atragem unii pe alţii în dansul dreptului la vieţuire. O miză extremă, o reuşită pe măsură.
Cu o scenografie pe linie, la care au lucrat Laura Paraschiv şi regizorul spectacolului Alexandru Dabija, construită în două planuri, o schelă tradusă prin scările blocului şi o proiecţie în mişcare cu un bloc, un imens fundal aşadar.
Mişcarea, poveste în sine, relaţie, sens, şi nu în ultimul rând estetic, face ca întreaga amplă construcţie să funcţioneze, sigur că pe ritmurile lui Bach, care o înnobilează, cum altfel…
Iar concluzia, firească dar nu uşor de atins, este că omul, în toate vârstele sale (de remarcat, ca întotdeauna parcă, este Coca Bloos care uimeşte prin naturaleţea intrării în lumea propusă, prin forţa expresivităţii corporale, gestuale) este purtător de lumi interioare care, oricât de atrofiate ar fi de formele dure în care se zbate, învinge finalmente. Răzvan Mazilu nu mai are nevoie de prezentări, CeReBeL mai are nevoie de prezentări dar nu foarte multe, este omul potrivit la locul potrivit, Monica Petrică se întrece pe sine. Un punct în plus dansului contemporan ca formulă, un punct în plus teatrului Odeon ca propunere.
Important nu este că stai la bloc, ci la ce etaj stai.

Interzice-ţi-aş să mă iubeşti

Virtuţile pasivităţii pică greu la stomac într-o cultură care de ceva decenii încoa bagă viteză şi ridică la rang de zeitate factorul activ, acel „a face”. Cu viaţa personală, cu viaţa celorlalţi, pentru tine, pentru ceilalţi, ş.a.m.d.
Iubirile interzise de obicei scot în evidenţă asta. Trebuie să aştepţi ceea ce ţi-e interzis. Iar beneficiile, poate greu de conceput de către orişicine, par evidente, prin prismă existenţială.
Astfel, cele două părţi ale trilogiei orientale de la TNB, regizate nu fără sens dar nici extrem de spectaculos de Issey Takizawa, ne mai fac să ne potolim un pic nesaţul de acţiune, pe care îl primim aproape intravenos de la unii alţii. Rezultatul nu e melancolia expectativă românească, de altfel textul aparţine unui scriitor japoez, Yukio Mishima, ci un soi de ştiinţă a aşteptării. De care însă nu suntem complet străini. Chiar dacă unii actori din distribuţie lasă impresia că sunt. Nu dăm nume, pentru că nu e atât de grav.
În fine, două poveşti de iubire, pe de o parte lesbiană, a unei pictoriţe celibatare pentru modelul ei, o femeie înnebunită de iubitul ei care a părăsit-o şi pe de altă parte o iubire incestuoasă care, slavă lui Lao Tze, părea a lui Marius Manole pentru Carmen Ungureanu, sora lui şi sclava lui. Da, am zis bine.
De aici, accentele, uneori fine, alteori mai drastice, scoteau în lumină veleităţile unui text frumos, poetic, sensibil, cu imagine dar şi cu stare, cu atmosferă. Scenografia lui Masami Inoue, nu atât de spectaculoasă pe cum ar fi părut interseant să fie, dată fiind lumea plină de culoare şi simbol din Japonia, (sau cel puţin varianta europeană a ei) a fost totuşi bine şi coerent gândită şi binişor realizată tehnic. Axată pe simplitatea spaţiului, pe imagini pictate, în sensul pur de decor.
În interpretare, actriţa japoneza Kana Hashimoto merită o oră din viaţă. Fie şi pentru că e ofertantă perspectiva de a imagina prin ochii ei lumea orientală, experienţa unei iubiri cu sens, în ciuda aparenţelor.
Alte puncet cheie (şi forte) Carmen Ungureanu, într-un rol de sclav din iubire pentru fartele ei, (jucat de) Marius Manole, un fiu moştenitor care consumă orice altceva decât ceea ce i se dictează dinlăuntru să consume. Iubirea incestuoasă pentru sora sa. O relaţie adâncă –iertare pentru formulă, dar pare adevărată– , lucrată în interiorul ei şi mai puţin pe dinafară, de la doi actori care nu de puţine ori uită formele pentru conţinut. Din nou, slavă lui Confucius.
Din distribuţie mai fac parte cu mare succes, Teodora Mareş, Marius Bodochi, Brânduşa Mircea.

Dialog Băsescu – Tăriceanu – Elena Udrea – exercitiu dramatic

Băsescu: (se piaptănă; uitându-se strâmb) Elena, serveşte-l pe Tăriceanu cu una neagra fără zahăr, te rog!
Udrea: (spre Băse, ducându-se să pună de cafea) Să-i dezvălui de unde avem cafeaua?
Băse: Încă nu Elena, fii deşteaptă, mai aşteaptă.
Tăriceanu: (scriind ceva) Eu nu beau cafea, iar dacă beau, nu beau cu zahăr, iar dacă pun zahăr, pun zaharină, iar dacă pun, o linguriţă, ce linguriţă? Nu sunt influenţat de nimeni.
Băse: (trăgând discret cu ochiul bun la ceea ce scrie Tăriceanu) Ciudate gusturi ai mai dragă Cornele…
Tăriceanu: Gusturile nu se discută, dragă Traian! Eu am moştenit legal gusturile astea, nu m-a influ…
Băse: (tăindu-i vorba) Nu se discută dar ne despart! Că di nu…
Udrea: (băgând capul din cealaltă cameră, către Băse) Dinu?!
Băse: (cu o grimasă de satisfacţie, încet) Nu acum Elena, fii deşteaptă, mai aşteaptă!
Tăriceanu: (către Băse, oprindu-se din scris) S-a vopsit Elena?
Băse: (clipind des) S-a vopsit, dar nu şi-a schimbat culoarea prea mult… să te uiţi mai atent, să fii pe fază!
Tăriceanu: (semnând ce a scris, bucuros) Da!
Elena (acelaşi joc)*Alianţa?
Băse: (aranjându-si cravata) Fii deşteaptă,…
Udrea: (încurcată) E gata!
Băse: Alianţa?
Tăriceanu: Alianţa, că di nu…
Băse: (încurcat) Dinu!?
Tăriceanu: (speriat, zbierat) Patriciu?!
Elena: (venind cu tava cu cafea) Sunt deşteaptă?
(Tăriceanu iese în trombă, uitând biletul)
Băse: (uitându-se [strâmb], în spre uşă) Elena, citeşte repede ce a scris?
Elena: (revelator) Eşti deştept, nu mai aştept! (citeşte) Dragă Traian, dacă ai ocazia să ne împăcăm?

* în momentul în care scriam am primit pe mail revista presei cu titlul „Dragă Traian, dacă ai ocazia să ne împăcăm?” coincidenţa dracului. M-am amuzat copios. Asta apropo de veleităţile comice ale teatrului…să zicem, fara implicatii politice. Insist, fara implicati politice.

Ride the wild wind

“Kamikaze”, textul Alinei Nelega montat de Gavril Cadariu la Teatrul German de Stat din Timişoara propune două tipuri de pledoarie despre cum e bine să trăieşti. Sau despre cum trăieşti să fie bine. Un chirurg de succes, obişnuit, aşa cum însusi spune, să fie pe primul loc, pledează pentru o viaţă generic spus liniştită. Cu copii, nepoţi, strănepoţi, grătare în weekend, cu soţie frumoasă şi chiar docilă. Un univers controlabil ca şi o masă de operaţie, în care operaţia este una simplă. Aproape de rutină. La polul opus, soţia sa taxează tocmai acest fel de viaţă, în care rutina şi controlul se împletesc în ceva sec, fad şi drept urmare dureros.
Metafora de bază se conturează în jurul pasiunii pentru motocicletă; personajul absent, dar foarte bine conturat, Duke, la care ambele personaje se referă când pledeaza propriul crez si propriile dorinţe, aduce în discuţie moartea. Nu însa moartea ca idee, concept, abstract, ci moartea ca realitate, ca opţiune. Vântul de pe motocicletă, care te absoarbe şi te controlează, adrenalina care pompează natural în sânge duce la absorbţie totală. Alegerea ramâne la latitudinea specatorului. A avea dreptul la viaţă se traduce prin a avea dreptul la alegerea propriei morţi. Altfel e fară sens. Sisific.
Cei doi actori (Christine Cizmas si Wolf E. Rahlfs) reuşesc să îşi creeze cu uşurinţă al treilea pol, într-un decor minimal, ajutaţi de efecte de lumină care îţi conduc atenţia. Pledoarii convingatoare, aproape frustrant de convingatoare, prin justeţea cu care sunt abordate şi prin relaţia care respiră, ca o balanţă, fie într-o parte, fie în cealaltă. O invitaţie la vals pe motoare puternice, în ritmuri (interioare) de Freddy Mercury. Ride the wild wind…

Homo ludens -Nud

 

Schimbul de voci
Şocul care te învăluie în debutul spectacolului „Visul” rezidă din contrastul între citirea la persoana I (cu care fiecare am descoperit literar textul lui M. Cărtărescu) şi re-citarea la ‹ persoanele I › cu care descoperim dramatic montarea Cătălinei Buzoianu. Senzaţia iniţială se aseamănă cu jena. Am fost descoperiţi. Experienţa primară, eminamente intimă se face fără voia ta (sau poate cu nevoia ta perversă), una publică. Îmi vine în minte o replică a Irinei din Matca lui Sorescu „Ce intens am trăit înainte de a mă naşte”. Aşa şi-aici. Experienţa visului cărtărescian e un preambul. Intens. Dar naşterea o face abia dramaticul, pentru ca se foloseşte de marele său atu, calitatea de a fi viu.
Ulterior apare curiozitatea. Mai vrei, începi să prinzi curaj, să guşti. Dacă te prinzi în horă, începi un dans nebun. Dar e de-al tău, îl simţi, îl cunoşti. L-ai mai dansat când erai copil şi îţi aminteşti mişcările. Partenerii, sau mai bine, convieţuitorii – Mendebil, Ruletist, Egor, Nană, Mătuşă, Păpuşă te conduc fiecare după priceperea dansului personal. Pânza se ţese, dar încă nu-ţi dai seama. Hinturile, codurile, avertismentele apar dar eşti prea prins ca să le desluşeşti.
La final eşti încârligat de tot, dar nu-ţi pare rău. Din contră, îţi pare bine.

Patriarhat si Matriarhat
„Bărbaţii scriu şi femeile trăiesc”. Sau nasc, mai bine spus. Cătălina Buzoianu naşte pe scena Teatrului Naţional din Timişoara o piesă şi un spectacol frumoase. Actorii teatrului din Timişoara umplu scena la propriu şi la figurat cu REM-ul personal. Scenografia Velicăi Panduru aduce cheile acestei lumi, ne deschide REM-ul iar muzica lui Mircea Florian ne plimbă prin el precum tramvaiul lui Gavrilescu. Apropos, o proză şi o montare fantastică.

In “Crize” veritas…

Pus sub semnul crizelor, spectacolul montat de m.chris.nedeea işi dezvăluie din start miza. Experienţa ulterioară nu face decât să confirme aşteptările şi apoi să le prăfuiască până la final.
Situaţia prezintă doi tineri pe care Eros îi săgetează şi care apoi încep (aşa cum iarăşi ne aşteptam din titlu) o poveste de dragoste. Din nefericire, textul lui Mihai Ignat, care nu sufera hibe de concepţie sau scriere, este susţinut greoi de jocul actorilor; Ea – Cristina Ragos, El – Cristian Grosu.
Grosier, infipt in auz si văz, povestea crizelor pe care le trăieşti dacă ai ghinionul să ai pereche, omoară, în cazul de faţă personajele. Eros –Radu Largeanu, este depăsit, deşi încearcă toate şiretlicurile lui de zeitate cu pene. La un punct pare ca ii înţelege, ba chiar fumează din tigarile lor, stă printre ei. Totul însa pentru a le deplânge ulterior destinul tragic. Din păcate, tragedia noastră îi scapă, pentru că interpretarea fulgeratoare iniţial, devine apoi liniară, aproape ne-spectaculoasă. Riscul de a ne recunoaşte în personajele pe care le vedem s-a diminuat până când aproape a disparut cu totul şi una dintre puţinele reacţii posibile a rămas râsul.
Regizorul m.chris.nedeea, cot la cot cu scenograful Arhidiade Mureşan, deşi încearcă să îi facă pe cei doi să evolueze (remarcăm ideea unei plante care creşte marcând trecerea timpului), nu pot depăşi titlul şi limitele pe care le impune: Crize sau o altă poveste de dragoste.

(foto Nicu Cherciu)

Măscăriciule!

Dacă ţi-e foame, nu trebuie mai mult decât să crezi că mănânci, dacă ţi-e sete, să crezi că bei, dacă te temi de moarte, să crezi în ceea ce te face nemuritor. Dacă nu mai crezi în nimic, să cauţi pe cineva care crede. Pentru că un lucru poate fi cert, există crezuri pentru fiecare. S-a liberalizat piaţa de credinţe, avem opţiuni acum, ceva asemănător pieţei de telefonie fixă şi (i)mobilă.

 Aşadar, a nu se combina Horaţiu Mălăele cu Nicolae Urs şi cu Anton Pavlovici Cehov. Pentru că rezultatul, pus sub titlul de “Măscăriciul” şi jucat la Bulandra, e demenţial.
Mai exact, dintr-o viziune aproape sadic de poetizată asupra unei meserii, a unui destin, a unui apus de destin, mai bine, iese o realitate de ne-refuzat.
Abilităţile unui “măscărici” de a surprinde în sine o istorie a umanului, redus la o pasiune. Dar ce pasiune! Între el şi public, între o lecţie de mare actor, dăruită cu suflet soufleur-ului şi o masă improvizată, din gest, pe care o simţi mai reală decât orice masă la care ai stat vreodată.
Altfel, tragicul realizat cu resursele comicului, ca într-un manual de poetici ale teatrului. Şi, dacă te gândeşti mai bine, ca într-un virtual manual de utilizare a vieţii. Pentru că până la urmă ăsta pare a fi point-ul, ideea.
Nina Brumuşilă, scenograful spectacolului, face evident lucrul acesta, printr-o platformă, scenă, cu o cutie a pandorei din care ies rolurile mari, într-un spaţiu atemporal, în care deşi timpul e la mare căutare, el lipseşte cu desăvârşire. Până la urmă, de ce să nu li se mai joace o festă celor doi, doar suntem pe terenul posibilului. Şi până la urmă, imaginar sau real, cui îi pasă? Cine are ochi s-audă şi urechi să vadă!

Punct şi de la capăt

Punct şi de la capăt. Cu speranţe şi gânduri, alţii şi totuşi tot noi. Cu previziuni care mai de care mai cu războaie mondiale sau cu pace şi prosperitate. Credem fiecare atât cât ne duce voinţa. Referitor la ale noastre, situaţia se menţine pe aceeaşi linie. Anul 2008 va avea premiere cu surle şi cântece (trâmbiţe), repertorii extrem de nimerite, super-invenţii, super-inovaţii dar nu mai puţin recondiţionări şi reevaluări ale tradiţiei.. Teatrele din ţară o să pornească o ofensivă uriaşă în a-şi recâştiga publicul cu super-producţii, nu foarte scumpe dar extrem de expresive şi grăitoare. Teatrul Naţional bucureştean o să uite de burghezi din Chicago şi o să trebuiască să consolideze porţile celor trei săli din cauza abundenţei iubitorilor de cultură. Studenţii vor plăti toţi biletele, din imensele burse pe care le primesc. La dracu cu carnetele de student!
Altfel, Opera, Opereta, Ţăndăricarii şi Ion Crengii vor fi şi ei din ce în ce mai în vogă, răsplată a muncii lor serioase, cu responsabilitate, cu resurse sufleteşti şi materiale din abundenţă.
Teatrele de underground vor fi şi ele pline, nu că n-ar fi deja. Green Hours-ul rămâne o bornă, nu se mută nicăieri, nu îl revendică nimeni. Voicu tot acolo stă. Mânca-l-ar mama.(Sau l-ar mânca mama)
După ce anul trecut tocmai ne-am trezit că avem industrie cinematografică, şi generaţie (!?) de super regizori, o să apară cinema-uri în oraşele în care nu sunt. Punem mână de la mână, dăm o pânză albă de-a dura pe câţiva căpriori, închiriem dvd-uri şi dă-i şi uită-te române, până te prinde fiscul şi îl faci pe bune. (a nu se înţelege că încurajăm frauda, doar îniţiativa). În fine, şi astfel multă lume va redescoperi cinema-ul. Şi să vezi acolo cum pică şi-un oscar, şi mai facem un chef cu amicii ca să sărbătorim. Şi ne bucurăm, nu că am fi naţionalişti sau ceva, dar nici veşnici nemuţumiţi şi ne-bucuroşi nu suntem. Şi Cristian Mungiu devine al nostru, câte un atom la fiecare, facem avere.
Apoi na, ce n-am făcut noi de multă vreme, ne întrebăm. N-am mai citit o carte, de când ziceau Paraziţii ceva de asta. Şi dă-i şi citeşte. Ne prindem pe rând şi fiecare că avem super edituri, că există şi la noi super cărţi, că nu mai e decalajul editorial prea mare faţă de vest. Mai halim câte o colecţie Humanitas, mai alergăm după vreo carte de la Rao, mai cumăpăm vreun cotidian cu gratuita cărţulie şi scanăm cu plăcere Polirom-ul şi titlurile necunoscute de proză conemporană. Va să zică proză d’asta de-a noastră, de se scrie cât trăim noi.
O să ne dăm seama, după tot periplul, călătoria, drumul, prin varia arte şi viziuni, că ne place ce ni se întâmplă. Că avem o şansă. Şi o să avem grijă de noi şi de ăilalţi. Ca şi cum nu am apucat să ne naştem într-o lume unde suntem diferiţi şi deranjaţi de asta. Nu am apucat să înţelegem bine dihotomia bine-rău.

Nu e un vis. E o posibilitate, o perspectivă, o viziune. Are grade de probabilitate. Viitorul nu e, viitorul devine, şi de obicei cel mai tare devine, cu puţină dragoste. Asta zic eu. Şi-aşa că am de gând să îmi menţin sus şi tare viziunea mea despre 2008. Un an nou!