Punct şi de la capăt

Punct şi de la capăt. Cu speranţe şi gânduri, alţii şi totuşi tot noi. Cu previziuni care mai de care mai cu războaie mondiale sau cu pace şi prosperitate. Credem fiecare atât cât ne duce voinţa. Referitor la ale noastre, situaţia se menţine pe aceeaşi linie. Anul 2008 va avea premiere cu surle şi cântece (trâmbiţe), repertorii extrem de nimerite, super-invenţii, super-inovaţii dar nu mai puţin recondiţionări şi reevaluări ale tradiţiei.. Teatrele din ţară o să pornească o ofensivă uriaşă în a-şi recâştiga publicul cu super-producţii, nu foarte scumpe dar extrem de expresive şi grăitoare. Teatrul Naţional bucureştean o să uite de burghezi din Chicago şi o să trebuiască să consolideze porţile celor trei săli din cauza abundenţei iubitorilor de cultură. Studenţii vor plăti toţi biletele, din imensele burse pe care le primesc. La dracu cu carnetele de student!
Altfel, Opera, Opereta, Ţăndăricarii şi Ion Crengii vor fi şi ei din ce în ce mai în vogă, răsplată a muncii lor serioase, cu responsabilitate, cu resurse sufleteşti şi materiale din abundenţă.
Teatrele de underground vor fi şi ele pline, nu că n-ar fi deja. Green Hours-ul rămâne o bornă, nu se mută nicăieri, nu îl revendică nimeni. Voicu tot acolo stă. Mânca-l-ar mama.(Sau l-ar mânca mama)
După ce anul trecut tocmai ne-am trezit că avem industrie cinematografică, şi generaţie (!?) de super regizori, o să apară cinema-uri în oraşele în care nu sunt. Punem mână de la mână, dăm o pânză albă de-a dura pe câţiva căpriori, închiriem dvd-uri şi dă-i şi uită-te române, până te prinde fiscul şi îl faci pe bune. (a nu se înţelege că încurajăm frauda, doar îniţiativa). În fine, şi astfel multă lume va redescoperi cinema-ul. Şi să vezi acolo cum pică şi-un oscar, şi mai facem un chef cu amicii ca să sărbătorim. Şi ne bucurăm, nu că am fi naţionalişti sau ceva, dar nici veşnici nemuţumiţi şi ne-bucuroşi nu suntem. Şi Cristian Mungiu devine al nostru, câte un atom la fiecare, facem avere.
Apoi na, ce n-am făcut noi de multă vreme, ne întrebăm. N-am mai citit o carte, de când ziceau Paraziţii ceva de asta. Şi dă-i şi citeşte. Ne prindem pe rând şi fiecare că avem super edituri, că există şi la noi super cărţi, că nu mai e decalajul editorial prea mare faţă de vest. Mai halim câte o colecţie Humanitas, mai alergăm după vreo carte de la Rao, mai cumăpăm vreun cotidian cu gratuita cărţulie şi scanăm cu plăcere Polirom-ul şi titlurile necunoscute de proză conemporană. Va să zică proză d’asta de-a noastră, de se scrie cât trăim noi.
O să ne dăm seama, după tot periplul, călătoria, drumul, prin varia arte şi viziuni, că ne place ce ni se întâmplă. Că avem o şansă. Şi o să avem grijă de noi şi de ăilalţi. Ca şi cum nu am apucat să ne naştem într-o lume unde suntem diferiţi şi deranjaţi de asta. Nu am apucat să înţelegem bine dihotomia bine-rău.

Nu e un vis. E o posibilitate, o perspectivă, o viziune. Are grade de probabilitate. Viitorul nu e, viitorul devine, şi de obicei cel mai tare devine, cu puţină dragoste. Asta zic eu. Şi-aşa că am de gând să îmi menţin sus şi tare viziunea mea despre 2008. Un an nou!