Dacă ţi-e foame, nu trebuie mai mult decât să crezi că mănânci, dacă ţi-e sete, să crezi că bei, dacă te temi de moarte, să crezi în ceea ce te face nemuritor. Dacă nu mai crezi în nimic, să cauţi pe cineva care crede. Pentru că un lucru poate fi cert, există crezuri pentru fiecare. S-a liberalizat piaţa de credinţe, avem opţiuni acum, ceva asemănător pieţei de telefonie fixă şi (i)mobilă.
Aşadar, a nu se combina Horaţiu Mălăele cu Nicolae Urs şi cu Anton Pavlovici Cehov. Pentru că rezultatul, pus sub titlul de “Măscăriciul” şi jucat la Bulandra, e demenţial.
Mai exact, dintr-o viziune aproape sadic de poetizată asupra unei meserii, a unui destin, a unui apus de destin, mai bine, iese o realitate de ne-refuzat.
Abilităţile unui “măscărici” de a surprinde în sine o istorie a umanului, redus la o pasiune. Dar ce pasiune! Între el şi public, între o lecţie de mare actor, dăruită cu suflet soufleur-ului şi o masă improvizată, din gest, pe care o simţi mai reală decât orice masă la care ai stat vreodată.
Altfel, tragicul realizat cu resursele comicului, ca într-un manual de poetici ale teatrului. Şi, dacă te gândeşti mai bine, ca într-un virtual manual de utilizare a vieţii. Pentru că până la urmă ăsta pare a fi point-ul, ideea.
Nina Brumuşilă, scenograful spectacolului, face evident lucrul acesta, printr-o platformă, scenă, cu o cutie a pandorei din care ies rolurile mari, într-un spaţiu atemporal, în care deşi timpul e la mare căutare, el lipseşte cu desăvârşire. Până la urmă, de ce să nu li se mai joace o festă celor doi, doar suntem pe terenul posibilului. Şi până la urmă, imaginar sau real, cui îi pasă? Cine are ochi s-audă şi urechi să vadă!
