Homo ludens -Nud

 

Schimbul de voci
Şocul care te învăluie în debutul spectacolului „Visul” rezidă din contrastul între citirea la persoana I (cu care fiecare am descoperit literar textul lui M. Cărtărescu) şi re-citarea la ‹ persoanele I › cu care descoperim dramatic montarea Cătălinei Buzoianu. Senzaţia iniţială se aseamănă cu jena. Am fost descoperiţi. Experienţa primară, eminamente intimă se face fără voia ta (sau poate cu nevoia ta perversă), una publică. Îmi vine în minte o replică a Irinei din Matca lui Sorescu „Ce intens am trăit înainte de a mă naşte”. Aşa şi-aici. Experienţa visului cărtărescian e un preambul. Intens. Dar naşterea o face abia dramaticul, pentru ca se foloseşte de marele său atu, calitatea de a fi viu.
Ulterior apare curiozitatea. Mai vrei, începi să prinzi curaj, să guşti. Dacă te prinzi în horă, începi un dans nebun. Dar e de-al tău, îl simţi, îl cunoşti. L-ai mai dansat când erai copil şi îţi aminteşti mişcările. Partenerii, sau mai bine, convieţuitorii – Mendebil, Ruletist, Egor, Nană, Mătuşă, Păpuşă te conduc fiecare după priceperea dansului personal. Pânza se ţese, dar încă nu-ţi dai seama. Hinturile, codurile, avertismentele apar dar eşti prea prins ca să le desluşeşti.
La final eşti încârligat de tot, dar nu-ţi pare rău. Din contră, îţi pare bine.

Patriarhat si Matriarhat
„Bărbaţii scriu şi femeile trăiesc”. Sau nasc, mai bine spus. Cătălina Buzoianu naşte pe scena Teatrului Naţional din Timişoara o piesă şi un spectacol frumoase. Actorii teatrului din Timişoara umplu scena la propriu şi la figurat cu REM-ul personal. Scenografia Velicăi Panduru aduce cheile acestei lumi, ne deschide REM-ul iar muzica lui Mircea Florian ne plimbă prin el precum tramvaiul lui Gavrilescu. Apropos, o proză şi o montare fantastică.