Virtuţile pasivităţii pică greu la stomac într-o cultură care de ceva decenii încoa bagă viteză şi ridică la rang de zeitate factorul activ, acel „a face”. Cu viaţa personală, cu viaţa celorlalţi, pentru tine, pentru ceilalţi, ş.a.m.d.
Iubirile interzise de obicei scot în evidenţă asta. Trebuie să aştepţi ceea ce ţi-e interzis. Iar beneficiile, poate greu de conceput de către orişicine, par evidente, prin prismă existenţială.
Astfel, cele două părţi ale trilogiei orientale de la TNB, regizate nu fără sens dar nici extrem de spectaculos de Issey Takizawa, ne mai fac să ne potolim un pic nesaţul de acţiune, pe care îl primim aproape intravenos de la unii alţii. Rezultatul nu e melancolia expectativă românească, de altfel textul aparţine unui scriitor japoez, Yukio Mishima, ci un soi de ştiinţă a aşteptării. De care însă nu suntem complet străini. Chiar dacă unii actori din distribuţie lasă impresia că sunt. Nu dăm nume, pentru că nu e atât de grav.
În fine, două poveşti de iubire, pe de o parte lesbiană, a unei pictoriţe celibatare pentru modelul ei, o femeie înnebunită de iubitul ei care a părăsit-o şi pe de altă parte o iubire incestuoasă care, slavă lui Lao Tze, părea a lui Marius Manole pentru Carmen Ungureanu, sora lui şi sclava lui. Da, am zis bine.
De aici, accentele, uneori fine, alteori mai drastice, scoteau în lumină veleităţile unui text frumos, poetic, sensibil, cu imagine dar şi cu stare, cu atmosferă. Scenografia lui Masami Inoue, nu atât de spectaculoasă pe cum ar fi părut interseant să fie, dată fiind lumea plină de culoare şi simbol din Japonia, (sau cel puţin varianta europeană a ei) a fost totuşi bine şi coerent gândită şi binişor realizată tehnic. Axată pe simplitatea spaţiului, pe imagini pictate, în sensul pur de decor.
În interpretare, actriţa japoneza Kana Hashimoto merită o oră din viaţă. Fie şi pentru că e ofertantă perspectiva de a imagina prin ochii ei lumea orientală, experienţa unei iubiri cu sens, în ciuda aparenţelor.
Alte puncet cheie (şi forte) Carmen Ungureanu, într-un rol de sclav din iubire pentru fartele ei, (jucat de) Marius Manole, un fiu moştenitor care consumă orice altceva decât ceea ce i se dictează dinlăuntru să consume. Iubirea incestuoasă pentru sora sa. O relaţie adâncă –iertare pentru formulă, dar pare adevărată– , lucrată în interiorul ei şi mai puţin pe dinafară, de la doi actori care nu de puţine ori uită formele pentru conţinut. Din nou, slavă lui Confucius.
Din distribuţie mai fac parte cu mare succes, Teodora Mareş, Marius Bodochi, Brânduşa Mircea.
îţi spun ceva; să corectezi şi să ştergi pe urmă commentul meu.
Yukio Mishima nu e chinez, ci japonez şi încă un japonez foarte ataşat de tradiţiile sale şi care şi-a făcut harakiri în public în semn de protest faţă de lipsa de respect a contemporanilor săi faţă de tradiţie. este cu adevărat ultimul samurai sau samuraiul secolului XX. iar mai toate numele pe care le-ai dat tu (cu excepţia lui Confucius şi Lao-tse) sunt nume japoneze, nu chineze: Takizawa, Masami Inoue, Kana Hashimoto. corectează, te rog.
De corectat am corectat, de sters insa comentariul nu am sa il sterg pentru ca GAFELE de asemenea proportii, care inseamna nu numai dezinformare, lipsa de profesionalism si lipsa de interes real pentru personalitatile pe care intr-un fel sau intr-altul le-am judecat, fac parte din ingredientele din care mi-am asumat de mult ca e compusa meseria asta. Asadar, erata ramane, le fel cu restul concluziilor din ea. Intre care as sublinia totusi una. Cronica de blog devine cateodata atat de “subiectiva” incat poate transforma un japonez pur-sange intr-un chinez veritabil. Cu sfiala, autorul.
nu trebuie să te pedepseşti aşa de aspru, de greşit mai greşim cu toţii, când avem de-a face cu două culturi cu care ne întâlnim, din păcate, aşa de rar. mai ales că, din câte mi se pare, ai scris toate numele alea complicate corect.
eu zic să te răzgândeşti şi să ştergi commentul meu.
:). Nu e vorba de pedeapsa, sa nu exageram. E vorba de principiu. Problema nu este ca nu am stiut. Ci ca nu m-am interesat. Iar daca am scris fara sa fac asta, inseamna ca mi-am asumat eventualele greseli. Ceea ce am si facut si fac in continuare. Bagatul sub pres nu e bun, lasand la o parte si amuzamentul inerent unei asemenea gafe, despre care am sa povestesc probail ceva timp de acum incolo. Asadar, in ciuda faptului ca cele doua culturi nu imi sunt tocmai straine, si in nici un caz confundabile, pentru un moment ele au fost asa. Identice. Ceea ce, din alta perspectiva poate fi interesant si ma gandesc sa revin cu un studiu despre asemanari, cel putin din pesrpectiva europeanului…
razvan, am citit din intamplare textul tau si comentariile de dupa..bravo pt asumarea greselilor, e un prim pas inspre a le evita. de mult n-am mai intalnit o pozitie atat de ferma intr-un subiect delicat, avand de-a face cu orgoliul de autor. un motiv in plus sa te citesc cu interes.:)