Important nu este că stai la bloc, ci la ce etaj stai.

 

„După blocurile gri, stăm noi majoritatea”. Sau in ele. Ăsta pare a fi un lucru cert, de mult. Nu mai puţin adevărat e că aceste blocuri gri, lăsând la o parte aspectul arhitectonic mizer şi simbolistica epocii de tristă amintire, ne influenţează şi ne-au înfluenţat întotdeuna câte puţin în fiecare părticică din noi. Am cunoştinţe care uitându-se pe geam nu vad altceva decât alte 10-11 blocuri de plăci, de beton, gri, cu balcoanele închise sau deschise. Zilnic. O perspectivă realmente splendindă.
Răzvan Mazilu, CRBL, Coca Bloos şi Monica Petrică împreună cu coregraful Amir Kolben propun altceva. Să ne învăluim povestea blocului personal, povestea inimii betonate, cu muzica lui J.S.Bach. Să ne atragem unii pe alţii în dansul dreptului la vieţuire. O miză extremă, o reuşită pe măsură.
Cu o scenografie pe linie, la care au lucrat Laura Paraschiv şi regizorul spectacolului Alexandru Dabija, construită în două planuri, o schelă tradusă prin scările blocului şi o proiecţie în mişcare cu un bloc, un imens fundal aşadar.
Mişcarea, poveste în sine, relaţie, sens, şi nu în ultimul rând estetic, face ca întreaga amplă construcţie să funcţioneze, sigur că pe ritmurile lui Bach, care o înnobilează, cum altfel…
Iar concluzia, firească dar nu uşor de atins, este că omul, în toate vârstele sale (de remarcat, ca întotdeauna parcă, este Coca Bloos care uimeşte prin naturaleţea intrării în lumea propusă, prin forţa expresivităţii corporale, gestuale) este purtător de lumi interioare care, oricât de atrofiate ar fi de formele dure în care se zbate, învinge finalmente. Răzvan Mazilu nu mai are nevoie de prezentări, CeReBeL mai are nevoie de prezentări dar nu foarte multe, este omul potrivit la locul potrivit, Monica Petrică se întrece pe sine. Un punct în plus dansului contemporan ca formulă, un punct în plus teatrului Odeon ca propunere.
Important nu este că stai la bloc, ci la ce etaj stai.