Unde e curva, dom’le?

Sunt unele spectacole la care te duci având, din nenumărate motive, nenumărate aşteptări. Premiera lui Alexadru Darie a fost pentru mine un astfel de spectacol. Rău este când aşteptarea, în loc să se rezolve cumva, odată cu vizionarea spectacolului, se prelungeşte chiar şi în sală, chiar şi după ce spectacolul a început.

Aşadar, aşteptând, am apucat să găsesc câteva coordonate tari ale spectacolului. În primul rand, doi actori tineri, puşi să susţină o întreagă construcţie complicată, stufoasă, plină, de la replică la mişcare şi relaţia cu decroul. Vlad Logigan şi Emilia Bebu răsuflă greu, şi pe bună dreptate, sub apăsarea întregului mecanism. Cu plusuri poate pentru Emilia Bebu care lasă senzaţia de curăţenie în interpretare, şi îşi apropie parcă mai mult, în felul ăsta mai abţinut, mai reţinut, imensitatea personajului. Pentru că trebuie spus din capul locului că adaptarea scenică, dramatizarea textului (splendid de altfel) lui John Ford a lăsat mult din personajul Anabellei. (interesantă poate fi legătura cu „Iată femeia pe care o iubesc” a lui Camil Petrescu)
Tot despre varianta de scenariu, aşa cum e folosit, o multitudine de semne de întrebare, de nelămuriri. Textul se aseamănă ca lirism şi formulă de scriere cu o tiradă romantică, iar poezia din fiecare cuvânt sufocă oralitatea până când, în unele momente o aduce aproape de zero.

Un alt punct important de discuţie îl constituie performanţele actorilor care joacă roluri secundare (Vasques -Claudiu Stănescu, Florio - Romeo Pop, Fratele Bonaventura -Cornel Scripcaru,Contele Soranzo-Marius Capotă ,Putana-Oana Ştefănescu,Ricciardetto-Ion Cocieru,Nunţiul Papal-Marius Chivu,Philotis-Nicoleta Hâncu -debut-,Hippolita-Irina Ungureanu) care construiesc până la un punct, aproape în mod ideal contextul în care este de aşteptat să se desfăşoare big-bang-ul. Remarcabil personajul Nicoletei Hâncu, actriţă aflată la debut, care jonglează pe o formă interesantă, fără să rămână în ea.

Altfel, coerent în intenţii şi atent despicat de aşa-numitele idei regizorale, spectacolul merge aproximativ ca un car de aur pe un drum de ţară. Cu hopuri, zgâriat pe ici pe colo, în orice caz greu. Iar efortul, care transpare din fiecare părticică a drumului, de la scenografia complexă şi funcţională (nu expozitivă şi nici butaforică) gândită de arh. Octavian Neculai, până la light design şi ilustraţie muzicală, realmente spectaculoase în unele momente.
În fine, concluziv, un spectacol care te face să aştepţi, din toate punctele de vedere. Să fie un Godot la capătul aşteptării, sau doar o ploaie rece, încă discutabil.