Sectorul “S”peranţă.

 

S vine de la sinucigaşi. Dar la fel de bine poate să vină de la spaimă, silă, sclavie, simpatie, schizofrenie, speranţă.
Afişul pe care îl propune spectacolul lui Emanuel Parvu din Green Hours ne arată un om cu capul şi corpul în direcţii opuse. Just. Una e una, alta e alta. E ca şi cum, având impresia că trăim cu faţa, afişăm cel mai frumos spate pe care îl avem.

Povestioara celor doi S, meşteşugită din condei într-un mod lăudabil, fără surplus dar departe de a fi sărăcăcios, e despre indecizie, despre incapacitate, despre debusolare. Formula de răspuns e un prieten imaginar care să te trimită (de la sine) în direcţia potrivită. Sau un înger, sau un „ceva”. Uimitor, (sau evident deja?) direcţiile potrivite, dorinţele adevărate pentru fiecare sunt exact opuse celor pe care le exprimăm, zilnic, constant. Ne trezim ascunşi, nu ştim nici de ce, nici faţă de cine. Şi asta se întâmplă şi aici. Doi sinucigaşi se întreabă, într-un bar dintre cele două lumi (sugestie la Green?), aşteptând să fie anunţaţi dacă au murit sau nu, ce să facă. Îşi expun motivele şi îşi anunţă doleanţele.

Trio-ul Constantin Diţă, Gabriel Călinescu, Emanuel Pârvu funcţionează bine, cu momente de descătuşare în care funcţionează foarte bine. Cu un plus pentru Gabriel Călinescu, care dublează compoziţia de o sugestie fină de simulare, de păcăleală. Apariţia Danei Rogoz drept asistenta care anunţă sansele de supravieţuire e nimerită, dar deloc spactaculoasă.

Peste toate, un show cât o pastilă de algocalmin scris foarte bine, pentru care nominalizarea uniter pare justificată.

Remuşcarea. Cronică fără remuşcări

 

Idee
Foarte just. Un destin nu e atât de roz cum ar trebui să fie. Iar regretul, pe care contemporanul îl anulează din ce în ce mai tare, are forţă, încă.

Chiar dacă de prin toate părţile ajugem să nu mai credem în nimic, chiar dacă toate sunt rele şi bune în acelaşi timp, în funcţie de perspectivă, există parcă nişte constante.
„Atonement” vorbeşte despre conştiinţă într-o lume unde valorile nu mai sunt de mult capabile să producă remuşcări. E o antiteză (curajoasă) cu ceea ce pare a fi lumea noastră acum.

Teme
Iubire, prietenie, ataşament, ciudat, britanic de ciudat, datorită normalităţii. Clasic oarecum, în cel mai pur sens regal, aşa cum anul trecut la oscaruri dădea senzaţia “The Queen”.

Concepţie regizorală
După ce i-a ieşit pe deplin miza din Pride&Prejudice –doi actori tineri şi frumoşi împreună cu un roman (scenariul asigurat prin calitatea scriituri) şi un feeling englezesc plin de nostalgia valorilor de demult, Joe Wright reface un produs cinematografic şi îl vinde la fel de bine.

Metode
Imaginea ludabilă, colorată, vie, luminată. Cadre interesante şi construite cu sens. Montaj esenţial, jonglerii cu timpul şi spaţiul foarte expresive şi grăitoare.

Actori
Keira Knightley are capacitatea să compună, nu neapărat să creeze. Are voce, inflexiuni, accente. James McAvoy, după doctorul din „Last king of Scotland” nemai-având elementul surpriză nu se mai ridică la nivel, dar nici nu dezamăgeşte/trădează concepţia.

*am ales să folosesc şi să salut oarecum traducerea titlului din engleză, cu toate că Atonement înseamnă nu remuşcare ci căinţă, având un sens religios puternic. În fine, opţiunea este fericită având în vedere că există deja un film care poartă numele „Căinţa”.

Infanţii noii ere. Faust la Sibiu.

Foarte
multe metafore pot descrie show-ul lui Purcărete. Una dintre ele, care îmi place nespus şi pe care o găsesc potrivită foarte, este aceasta: călătoria prin venele înroşite ale lui Faust, împreună cu propriul sânge, cald, care îngheaţă pe zi ce trece.
Monumentalitatea nu este un deziderat, ci o consecinţă. Când devine deziderat se transformă în kitch, nu e folositor, nu e funcţional. Când îţi propui să fii monumental e posibil (maxim) doar să pari monumental. Despre creatura de la Sibiu se poate spune că a frizat genialul. Iar despre Purcărete lucrurile devin certe. Istorie, ştiinţă, faber şi sapiens, sacru şi profan, metaforă, vizual, subliminal şi impresionant până la frică şi milă…

Presiunea
care atârnă pe umerii celui care se întoarce la locul lui după Valpurgia lui Purcărete este una dintre cele mai frumoase imagini ale spectacolului. Micii fauşti se prind că nu e de glumit cu gnoseologia, dar asta fac. Glumesc. La fel şi Faust, la fel şi noi, copiii noii ere. Se amuză total în trântă cu diavoli şi dumnezei care mai de care.
Glumim cu noi înşine, în încercarea turbată de a cuprinde. Iar în final, ne salvează câte un înger. Sau nu e mai salvează nimic. În oricare caz, călătoria prin lumea de aici e din ce în ce mai ameţitoare.
În ajun de război kosovit, spectacolul de pe 15 februarie avea sens ca niciodată. Independenţă, autonomie, mândrie.

Ce ne trebuie.
Scenografia lasă senzaţia ca fiecare ac îşi cunoaşte locul sub soare. Numai oamenii habar nu au. Iadul e fascinant. Contemporan. Aproape. Nu se deosebeşte foarte tare de un club mai interesant de prin ţările vestice. Nici prea tare de resursele cu care întotdeauna petrecem. Artificii, ca de sărbătoare. Sex şi dezmăţ pentru toată lumea. Cine nu ar semna cu o picătură de sânge pentru aşa ceva? Trebuie să ni-l imaginăm pe Sisif (Faust) fericit. Întins la maxim în fericirea lui. Şi pe noi, ca spectatori trebuie să ne imaginăm la fel. Pentru că nu e tocmai fină sugestia că toţi suntem pe-acolo, pe toţi ne mână careva şi toţi mergem încolonaţi şi cu ochii mari spre toate pervertirile lumii.

Actori, cu scuze.
Ofelia Popii. Din întâmplare am văzut, citind pe ici pe colo, mai toate epitetele care s-au alăturat performanţei sale în Mefisto. Nu mai adaug mare lucru, pentru că sunt cazuri în care e inutil. Şi acesta e un caz în care talentul şi munca duc unde ar trebui. Zic eu. Ilie Gheorghe, virulent, înălţător şi decadent. Absent şi prezent împreună, dă măsura unui mare actor şi unui mare rol. Sunt însă momente bune în care Mefisto îi fură sufletul şi actorului, nu numai personajului. Ceea ce nu pot să spun că e rău sau bine. Restul actorilor au fost impecabili.

Silviu Purcărete.
Călătoria spre monumental la braţ cu intratul în istorie. Plecăciuni de la copiii noii ere.

Catharsis-ul de tip modern. Sadismul şi masochismul (II)

(continuare)

Dintr-o perspectivă îngăduitoare aşadar, cele două moduri de a trata povestirea, pe de o parte întru purificare prin depăşirea suferinţei şi, contrastant, întru suferinţă ca purificare în sine, sunt, raportat la fenomenul teatral (înţeles în primul rând ca mod de a spune o poveste, şi apoi privind mijloacele), unul dintre cele mai interesante aspecte pornind de la care se poate desfăşura o analiză spectacologică a montării „Sado-maso blues bar”.

Aşadar, problema suferinţei ca modalitate, ca scop în sine, şi nu ca obstacol, aşa cum propunea formatul tradiţional, dezvăluie o serie de aspecte, între care alegem să poposim asupra unuia în mod special: sado-masochismul .

Între multele aspecte cu care arta contemporană, în general şi teatrul contemporan, în particular, aleg să ne surprindă, să ne pună la încercare sistemul de valori şi valorizare, prejudecăţile şi limitele umane, înclinaţiile către abordarea practicilor sado-masochiste (fie implicit, fie explicit) sunt, în context, o miză puternică, un racord la ceea ce e vehiculat tematic la nivelul culturii europene (şi de peste ocean) în peisajul contemporan, aflat, de bună seamă, în continuă evoluţie şi modificare.

În sprijinul acestei afirmaţii am putea înşira fără mari sondări artişti din toate domeniile artei care au tratat această temă, dar considerăm că nu este necesar, cu atât mai mult cu cât exemplele sunt multe iar spaţiul dedicat tezei noastre, redus.
Interesant însă nu este modul în care această temă a circulat şi circulă în artă, cât mai ales modul particular în care este tratată în contemporan, în actualitate –ca soluţie, atât drept cauză cât şi ca efect totodată, ca sens, ca opţiune.
Unul dintre cele mai fericite exemple la care vom apela totuşi pentru a surprinde, măcar într-o măsură nuanţele pe care le comportă tematica, este producţia cinematografică franţuzească „Jeux d’enfants” . Povestea de dragostea a doi tineri care, dintr-un joc care le pune la încercare între altele curajul şi spiritul de aventură îşi transformă viaţa într-un calvar, iar provocările devin din ce în ce mai dureroase până când, în final, îşi pun capăt zilelor. Departe de a fi identic tiparului Romeo şi Julieta, povestea jocului morţii este una care relevă aspecte precum intensitatea suferinţei, intensitatea durerii sufleteşti, intensitatea morţii, în cuplu, dar nu pentru a completa ideea unei iubiri, nu pentru a oferi o morală, nu pentru a izbăvi, ca la Shakespeare. Astfel, nu se pleacă de la obstacole (cum e cazul familiilor în R&J), pentru ca mai apoi să fie depăsite, ci din contră, se pleacă de la o stare de normalitate pe care se adaugă programatic (sadic, fără doar şi poate – voit) obstacole care intensifică totul până când, intensitatea finală –moartea fizică– îşi spune cuvântul.

Nota:

Sado-masochismul este folosit în sens larg, nu ca practică având ca rezultat plăcerea sexuală, ci ca plăcere de a produce şi suporta durerea atât la nivel fizic cât şi la nivel spiritual (suferinţa)

Dan Puric.

Inimitabil.

Cum faci sa exprimi in cuvinte un moment care apeleaza la cele mai primitive si crude emotii umane?

Irezistibil.

Un moment care te muta din loc sufleteste.

Incomparabil.

Dan Puric. Al nostru.

Cum ii recunosti pe oamenii care simultan apartin acestei lumi si pot dansa intr’o lumina fara pata? Dupa sclipirea din ochi. Dupa caldura gesturilor. Nebunia pasilor de dans. Culoarea emotiei. Mirosul prafului ce iese din scena.

Prin ei poti conferi tacerii propriul tau mesaj.

Despre Cine suntem cu adevarat, despre Trup si Suflet in teatru, alaturi de

Dan Puric. La Amfiteatrul Deschis Team Work.

Pe 19 februarie, intr’o marti la ceas de seara [ora 18:00], in Amfiteatrul Odobescu [Facultatea de Litere, Universitatea din Bucuresti].

Nu deschidem minti, unim suflete.

Contact: amfiteatru_deschis_ tw@yahoo. com
www.teamwork. org.ro

Catharsis-ul de tip modern. Sadismul şi masochismul (I)

** acest studiu are caracter teoretic si nu isi doreste sa fie pro sau contra practicilor sado-masochiste.

Premisă:
Conformă cu una din teoriile lui H.R.Patapievici, culeasă din conferinţele despre situaţia de fapt, adunate sub titlul de „Discernământul modernizării” (Humanitas, 2004)

Istoriile tradiţionale, spune Patapievici, dezvoltă un tipar de construcţie care înaintează progresiv de la rău spre bine. În dihotomia fundamental etică, fiecare povestire tradiţională are ca scop final, declarat sau doar intrinsec, descoperirea unei învăţături, unei morale. Care morală nu îşi permite să fie, în nici un fel de context, altfel decât înălţătoare, catarhică, îndreptar sau model etc.
Odată cu invazia modernităţii , sensul unei istorii tinde să se înlocuiască de o miză opusă, antipodică. O istorie modernă începe bine şi se termină prost. Sau, după caz, nici măcar nu mai începe bine. În oricare caz se termină prost (ne-bine).

Ducând mai departe această perspectivă, putem susţine existenţa unui non-sens al istoriei/istorisirii (atât la nivel de macro-cosmos, cât şi la nivel individual). De altfel, istoria de după postularea morţii lui Dumnezeu în secolul XIX furnizează variante multiple ale acestui non-sens. În acelaşi timp însă, putem deduce existenţa unui alt sens, unui nou sens, plecând tocmai de la premisele care stăteau la baza anulării lui: traseul descris de conştiinţa individului pre-modern este unul liniar, care are început şi scop totodată, respectiv depăşirea suferinţei şi accederea la starea de fericire; omul modern nu mai funcţionează linear ci iradiant, iar suferinţa nu se mai alfă într-un punct al traseului, deci nu mai trebuie depăşită, ci din contră, trăită laolaltă cu celelale aspecte existenţiale.

Note:

• Delimitarea termenului ”istorie” de cel care desemnează ansamblul evenimentelor din trecut, (istoria ca ştiinţă) şi asimilarea sensului de povestire.
• Modernitatea este înţeleasă în sensul ei complet, de epocă istorică recentă.

(va urma)

Gata, mă fac menegiăr!

De multe ori când te aşezi comod şi te apuci să îţi arunci gândurile asupra unui aspect autohton, românesc, te izbeşti de o realitate care seamănă foarte tare cu începutul unei melodii dintr-ale Adei Milea: „Cine-a zis că n-avem istorie? Cine-a zis că n-avem memorie…”
Aşadar, cine a zis că n-avem şi noi management cultural?Eu. Lucrurile sunt simple aici. Cultura trebuie să fie produs, dar nu are calităţile unui produs, zic unii. Producţiile teatrale nu răspund nevoilor reale ale consumatorilor, zic alţii. Cercul vicios se închide în momentul în care consumatorul este declarat inexistent de către producători. Sau existent dar necunoscut. Iar managerii culturali nu sunt de niciun fel. Adică la propriu, nu sunt, nu există. Lamentaţia poate începe, aşadar. Oprită pe ici pe colo de apariţia câte unui vizionar care deşi nu se pricepe, simte. Face treaba după intuiţia omului cu bun simţ. Şi iese bine. Dar numai să nu-l întrebi cum a făcut, că te îngrozeşti.
Ei bine, rigoarea lipseşte, iar cei care o au, preferă să o folosescă în alte domenii, unde se câştgă mai mult. Firesc. Şi astfel încheiem pledoaria. Din interior putreziciunea şi ineficienţa sunt copleşitoare. Din afară, actorii zâmbesc frumos când ies la aplauze.
Şi unii alţii se mai găsesc să scrie pe vreun blog. Care blog, apropos, se vede treaba că este concurent la blogofest sau aşa ceva. Aşadar, votaţi „In vino veritas” şi câştigaţi!Scenariu imaginar:Cu ce sa atragă televiziunile? Cu o permieră la unul din cele 10 teatre din capitală. Cu încă o piesă proastă, bună, plicticoasă sau extraordinară. Şi atunci zici „băi hai să vedeţi a lui Tudor Muşatescu ăla care e cu <<Gaiţele>>”. Cu ce să îi agăţi? Cu Birlic şi cu Tamara Buciuceanu. Veniţi să vedeţi sufrageria, maşina de scris unde… Şi el a considerat aşa, apropo de imagine, să fie, la fiecare eveniment, la o premieră la(…), o prostie de piesă, ca am mai avut şi d’astea, domnule să fie ceva să construieşti un „muţunache” care umblă pe stradă, am avut şi fanfară. Să faci că să vină televiziunile, cu un spectacol sanchi inedit să vină 2 3 5 10 televiziuni[...]

Povestea merge mai departe…

*până şi ironia e de prost gust în acest caz, accept. <p <p

Drog, visare, feerie, dragoste

 

Aş vrea să fac o recomandare mai mult decât orice recomandare. Să nu mă transform în ghid tv şi nici în PR-ist pentru ştiu eu ce activităţi.

Sigur că nu le poţi face pe toate, aceasta e premisa de la care pornim. Dar poţi să le faci pe acelea care să îţi dea senzaţia că le-ai făcut pe toate.
Între lucrurile pe care le poţi face în viaţă şi care îţi dau senzaţia că trăieşti, să dansezi tango argentinian în mansarda din La Scena, ocupă un loc de cinste.
Filosofia dansului, aşa cum am avut norocul să mi-o explice un practicant, postulează importanţa ritmului muzicii, urmată de importanţă relaţiei între dansatori.
Astfel, unul dintre parteneri este cel care se lasă modulat, condus, este cel care urmează, iar celalălalt este cel care impune, improvizând, după propria simţire, după propria pricepere, cursul pe car îl va lua dansul. O întreagă filosofie a relaţiei inter-umane, sau poate o metaforă a rolului pe care îl ia fiecare în viaţă.
Mai mult, spectaculosul dansului vine şi din forma specială pe care o preiau corpurile, fiind un amplu dialog încordat şi relaxant totodată. Menţionez că aceste consideraţii au fost rodul “holbării” pentru că altceva nu a fost, timp de câteva ore, la perechile care dansau, împreună cu o discuţie pe puncte esenţiale, din care am dedus următoarele: drog, visare, feerie, dragoste.*nu costa mult, se ofera lectii, e pe la biserica Sf. Vineri, luni si vineri.

Răul la rang de frumos sau banalul maladiv

 

Mergem la teatru… mai des sau mai rar, din curioziate, din snobism, din lipsă de altceva, din pasiune, din datorie… mergem la teatru. Şi dacă tot mergem şi plătim un bilet, avem şi păreri…nu numai că le avem dar le şi emitem… e dreptul nostru, al spectatorilor de teatru. Avizate sau nu, îndreptăţite sau nu, sincere sau nu…părerile circulă; atât în foaiere la pauză sau după spectacol cât şi în sală în timpul spectacolului (din păcate). Ei bine, eu voi scrie despre un spectacol despre care nu am păreri.

„Eseuri despre banalitatea răului” de la Teatrul Metropolis, în regia lui Mihai Măniuţiu, avându-i în distribuţie pe Mariana Mihuţ, Mircea Albulescu şi Claudiu Bleonţ, nu mă lasă să am păreri. De ce? Foarte simplu: pentru că mi-a provocat o stare- o stare numită generic emoţie. Şi când se întâmplă acest lucru, părerile oricât de obiectiv şi profesionist formulate ar fi nu îşi mai au rostul. Aşa că nu vreau să mă raportez la acest spectacol cu mintea limpede şi analitică a unui critic, ci prin prisma celei care s-a lăsat emoţionată de trei poveşti cât se poate de verosimile, spuse în trei moduri radical diferite şi care laolaltă au conturat o idee universal valabilă. Acestea fiind premisele, iată şi lămuririle de rigoare:

Cele trei monologuri ne sunt administrate în doze homeopatice ca vaccinuri împotriva răului din noi înşine care neasumat şi neexorcizat duce fie la alienrare, fie la obsesie, fie la pierderea demnităţii. Aceste stări sunt prezentate ca fiind paroxistice şi fără întoarcere; odată produs răul în forma sa perfectabilă, e adevărat, dar tinzând spre perfecţiune, este definitiv. Ordinea celor trei monoloage nu este deloc întâmplătoare; se porneşte de la durerea supremă, asumată şi transfomată în nebunie duioasă, se trece la mania de a fiinţa prin rău şi se ajunge la înjosirea primită ca ultimă soluţie de vindecare a frustrării. Această enumerare propusă în spectacol, presupune inversarea ordinii fireşti prin care se ajunge la acea egalitate cu tine însuţi şi cu nimeni altcineva, cu fericirea totală găsită în mijlocul celor mai de neconceput orori, fericire pe care toate cele trei personaje o simt, care însă atinge rangul de frumos doar în primul monolog. Se face o regresiune e demersului de a te reconcilia cu tine şi cu lumea: de la serenitate, la încrâncenare şi la derizoriu. Şi asta pentru că în cele mai multe cazuri, noi suntem abia pe prima treaptă a acetei ascendenţe, ezităm să pornim pe această cale a cunoaşterii răului din noi şi preferăm să ne zbatem din teamă sau comoditate undeva între josnicie şi dezonoare, crezând că acestea sunt relele cel mai puţin blamabile. Neavând alte argumente decât emoţia spectacolului vizionat, vă spun însă că greşim flagrant.

Dacă la intrarea în sală nu am dat prea mare importanţă titlului spectacolului, după vizionare am înţeles că nimc nu poate fi mai rău în rău decât însăşi banalitatea lui. Firescul oamenilor care fie fuseseră victime colaterale ale experimentelor răului, fie experimentaseră răul pe alţii, fie acceptaseră să fie ei înşişi experimente ale răului, faptul că la o primă vedere nu erau cu nimic deosebţi de mine sau de ceilalţi, dar mai ales felul în care se acomodaseră cu acest dat existenţial, m-au făcut să zâmbesc amar în timp ce ieşeam din teatru, gândindu-mă că într-o oarecare măsură sunt la fel de vinovată ca ei: ca acel biet impotent care din frustrare şi disperare a ajuns să fie dispus să creadă că dacă ucide şi se lasă violat de un bărbat devine şi el „bărbat adevărat”, a cărui primă vină nu a fost alta decât iubirea, sau ca acel „securist ideal” care îndosaria şi arhiva pe toată lumea, stabilind după bunul plac cine e hoţ sau criminal, a cărui primă vină a fost curiozitatea, pentru că şi eu am curiozităţi. Dar şi la fel de nevionovată ca femeia a cărei „vină” a fost că nu a fost ce trebuia să fie: ariană şi pentru asta a plătit cu idealurile sale, cu iubirile sale şi cu viaţa copilului ei.

Luciditate, tensiune, iubire, patimi, compasiune, linişte, vitalitate…câteva cuvinte pe care le-aş asocia cu acest spectacol. Dincolo de orice senzaţie sau gând… emoţia este cea care respiră prin porii acestei trilogii a răului (din noi).

*cronică scrisă de Alina Epingeac