** acest studiu are caracter teoretic si nu isi doreste sa fie pro sau contra practicilor sado-masochiste.
Premisă:
Conformă cu una din teoriile lui H.R.Patapievici, culeasă din conferinţele despre situaţia de fapt, adunate sub titlul de „Discernământul modernizării” (Humanitas, 2004)
Istoriile tradiţionale, spune Patapievici, dezvoltă un tipar de construcţie care înaintează progresiv de la rău spre bine. În dihotomia fundamental etică, fiecare povestire tradiţională are ca scop final, declarat sau doar intrinsec, descoperirea unei învăţături, unei morale. Care morală nu îşi permite să fie, în nici un fel de context, altfel decât înălţătoare, catarhică, îndreptar sau model etc.
Odată cu invazia modernităţii , sensul unei istorii tinde să se înlocuiască de o miză opusă, antipodică. O istorie modernă începe bine şi se termină prost. Sau, după caz, nici măcar nu mai începe bine. În oricare caz se termină prost (ne-bine).
Ducând mai departe această perspectivă, putem susţine existenţa unui non-sens al istoriei/istorisirii (atât la nivel de macro-cosmos, cât şi la nivel individual). De altfel, istoria de după postularea morţii lui Dumnezeu în secolul XIX furnizează variante multiple ale acestui non-sens. În acelaşi timp însă, putem deduce existenţa unui alt sens, unui nou sens, plecând tocmai de la premisele care stăteau la baza anulării lui: traseul descris de conştiinţa individului pre-modern este unul liniar, care are început şi scop totodată, respectiv depăşirea suferinţei şi accederea la starea de fericire; omul modern nu mai funcţionează linear ci iradiant, iar suferinţa nu se mai alfă într-un punct al traseului, deci nu mai trebuie depăşită, ci din contră, trăită laolaltă cu celelale aspecte existenţiale.
Note:
- Delimitarea termenului ”istorie” de cel care desemnează ansamblul evenimentelor din trecut, (istoria ca ştiinţă) şi asimilarea sensului de povestire.
- Modernitatea este înţeleasă în sensul ei complet, de epocă istorică recentă.
