Infanţii noii ere. Faust la Sibiu.

Foarte
multe metafore pot descrie show-ul lui Purcărete. Una dintre ele, care îmi place nespus şi pe care o găsesc potrivită foarte, este aceasta: călătoria prin venele înroşite ale lui Faust, împreună cu propriul sânge, cald, care îngheaţă pe zi ce trece.
Monumentalitatea nu este un deziderat, ci o consecinţă. Când devine deziderat se transformă în kitch, nu e folositor, nu e funcţional. Când îţi propui să fii monumental e posibil (maxim) doar să pari monumental. Despre creatura de la Sibiu se poate spune că a frizat genialul. Iar despre Purcărete lucrurile devin certe. Istorie, ştiinţă, faber şi sapiens, sacru şi profan, metaforă, vizual, subliminal şi impresionant până la frică şi milă…

Presiunea
care atârnă pe umerii celui care se întoarce la locul lui după Valpurgia lui Purcărete este una dintre cele mai frumoase imagini ale spectacolului. Micii fauşti se prind că nu e de glumit cu gnoseologia, dar asta fac. Glumesc. La fel şi Faust, la fel şi noi, copiii noii ere. Se amuză total în trântă cu diavoli şi dumnezei care mai de care.
Glumim cu noi înşine, în încercarea turbată de a cuprinde. Iar în final, ne salvează câte un înger. Sau nu e mai salvează nimic. În oricare caz, călătoria prin lumea de aici e din ce în ce mai ameţitoare.
În ajun de război kosovit, spectacolul de pe 15 februarie avea sens ca niciodată. Independenţă, autonomie, mândrie.

Ce ne trebuie.
Scenografia lasă senzaţia ca fiecare ac îşi cunoaşte locul sub soare. Numai oamenii habar nu au. Iadul e fascinant. Contemporan. Aproape. Nu se deosebeşte foarte tare de un club mai interesant de prin ţările vestice. Nici prea tare de resursele cu care întotdeauna petrecem. Artificii, ca de sărbătoare. Sex şi dezmăţ pentru toată lumea. Cine nu ar semna cu o picătură de sânge pentru aşa ceva? Trebuie să ni-l imaginăm pe Sisif (Faust) fericit. Întins la maxim în fericirea lui. Şi pe noi, ca spectatori trebuie să ne imaginăm la fel. Pentru că nu e tocmai fină sugestia că toţi suntem pe-acolo, pe toţi ne mână careva şi toţi mergem încolonaţi şi cu ochii mari spre toate pervertirile lumii.

Actori, cu scuze.
Ofelia Popii. Din întâmplare am văzut, citind pe ici pe colo, mai toate epitetele care s-au alăturat performanţei sale în Mefisto. Nu mai adaug mare lucru, pentru că sunt cazuri în care e inutil. Şi acesta e un caz în care talentul şi munca duc unde ar trebui. Zic eu. Ilie Gheorghe, virulent, înălţător şi decadent. Absent şi prezent împreună, dă măsura unui mare actor şi unui mare rol. Sunt însă momente bune în care Mefisto îi fură sufletul şi actorului, nu numai personajului. Ceea ce nu pot să spun că e rău sau bine. Restul actorilor au fost impecabili.

Silviu Purcărete.
Călătoria spre monumental la braţ cu intratul în istorie. Plecăciuni de la copiii noii ere.