Remuşcarea. Cronică fără remuşcări

 

Idee
Foarte just. Un destin nu e atât de roz cum ar trebui să fie. Iar regretul, pe care contemporanul îl anulează din ce în ce mai tare, are forţă, încă.

Chiar dacă de prin toate părţile ajugem să nu mai credem în nimic, chiar dacă toate sunt rele şi bune în acelaşi timp, în funcţie de perspectivă, există parcă nişte constante.
„Atonement” vorbeşte despre conştiinţă într-o lume unde valorile nu mai sunt de mult capabile să producă remuşcări. E o antiteză (curajoasă) cu ceea ce pare a fi lumea noastră acum.

Teme
Iubire, prietenie, ataşament, ciudat, britanic de ciudat, datorită normalităţii. Clasic oarecum, în cel mai pur sens regal, aşa cum anul trecut la oscaruri dădea senzaţia “The Queen”.

Concepţie regizorală
După ce i-a ieşit pe deplin miza din Pride&Prejudice –doi actori tineri şi frumoşi împreună cu un roman (scenariul asigurat prin calitatea scriituri) şi un feeling englezesc plin de nostalgia valorilor de demult, Joe Wright reface un produs cinematografic şi îl vinde la fel de bine.

Metode
Imaginea ludabilă, colorată, vie, luminată. Cadre interesante şi construite cu sens. Montaj esenţial, jonglerii cu timpul şi spaţiul foarte expresive şi grăitoare.

Actori
Keira Knightley are capacitatea să compună, nu neapărat să creeze. Are voce, inflexiuni, accente. James McAvoy, după doctorul din „Last king of Scotland” nemai-având elementul surpriză nu se mai ridică la nivel, dar nici nu dezamăgeşte/trădează concepţia.

*am ales să folosesc şi să salut oarecum traducerea titlului din engleză, cu toate că Atonement înseamnă nu remuşcare ci căinţă, având un sens religios puternic. În fine, opţiunea este fericită având în vedere că există deja un film care poartă numele „Căinţa”.