Rǎzvan Zlǎvog

Arhiva pentru martie, 2008

Buni ca pâinea caldă

In Cronica la zi, teoretice, probleme, atitudine on martie 27, 2008 at 5:13 pm
buzunarul-cu-paine.jpg

De la Shakespeare încoace, formula „Teatrul este oglinda vremurilor sale” a fost citată, parafrazată, comentată, îmbunătăţită şi deja a început să pară desuetă ca argument. În ultima vreme însă, montările de pe scenele româneşti par să o aibă drept deviză. În numele modernităţii şi al acordării la timpul prezent al operelelor mai mult sau mai puţin clasice, regizorii propun spectacole în care impactul vizual sau auditiv a luat locul emoţiei, al subtilităţii şi din păcate, uneori, transformă actorul din creator într-un executant, un ambalaj al formei. Acum este timpul unei dictaturi a regizorului şi a scenografului, în care fiecare se arată pe sine prin spectacol şi în care conveţia pare răsturnată: dacă eram obişnuiţi să mergem la teatru pentru a vedea un actor într-un anume rol, acum mergem să vedem un spectacol al unui anume regizor, spectacolul regizorului respectiv; până şi formula aceasta de posesie a unui spectacol îmi pare uşor absolutistă.
Şi cum orice modă sau tendinţă trebuie întărită de excepţii, iată că am avu bucuria să asist la un spectacol care la ora actuală se numără printre excepţiile de calitate. Este vorba de „Buzunarul cu pâine” a lui Matei Vişniec, cu Oana Pellea şi Mihai Sandu Gruia, e la Teatrul Metropolis. Mereu am avut o apetenţă sporită pentru specacolele cu două personaje – au o emoţie aparte, o vibraţie specială. Surpriza a fost să aflu că spectacolul nu are regizor, este o producţie realizată de cei doi protagonişti. Iată deci că se poate şi fără regizor.
Spectacolul mizează, aşa cum era de aşteptat, pe interpretarea celor doi şi nu are „cârje” de regie. Şi cum să pui mai bine în valoare un actor decât pe o scenă aproape goală, în care singurul element de decor este un simplu puţ care nu ocupă prea mult spaţiu şi nici nu este ostentativ, fiind în acelaşi ton cu perdelele negre care mărginesc cadrul scenic. Costumele sunt şi ele cum nu se poate mai neutre: costum negru bărbătesc, cămaşă albă, pălărie şi baston. Există însă, două proeminenţe- una în plan regizoral şi una în plan scenogafic, acodrate cu eleganţă; cea regizorală e introdusă doar la sfârşitul spectacolului, iar cea scenografică te intrigă încă de la început, pentru a fi rezolvată spre final. Este vorba de aducerea unei grămezi de pâini pe scenă în timpul unui heblu (soluţie foarte inspirată), impactul fiind mai puternic pentru spectator decât dacă acest lucru s-ar fi făcut la vedere (pâinile ar fi căzut în scenă). Iar în plan scenografic, este vorba de teneşii Oanei Pellea care în contextul general apar ca unica abatere de la regulă. Atunci însă când personajul spune că are platfus, întrebuinţarea lor în costumul personajului se justifică şi chiar par o alegere bună.

Aşa cum am amintit de la început, punctul forte al spectacolului este interpretarea celor doi actori: Oana Pellea şi Mihai Sandu Gruia. Nimic forţat, nimic strident, nimic supralicitat sau împins către public. Dacă la alte spectaole simt că actorii îmi bagă degetul în ochi şi mă subapreciază în permanenţă, suliniindu-mi exagerat replici, situaţii sau relaţii, în acest spectacol am asistat la o lecţie de arta actorului. Am văzut aplicată teoria domnului Ion Cojar – actorul în situaţia personajului, organicitate, viul pe scenă şi nu mimarea lui. Doi oameni cât se poate de fireşti, care se mirau, se contraziceau, se amuzau, căutau soluţii, doi oameni care nu simţeai că joacă teatru, ci că cel mult se joacă. Relaţia dintre ei a funcţionat ceas şi am simţit în permanenţă, dincolo de text, o comunicare continuă între cei doi.
Deşi textul nu este, după părerea mea, o capodoperă, are o calitate remarcabilă: menţine suspansul tocmai prin lipsa de acţiune efectivă şi prin dozarea informaţiilor. Şi tocmai pe acest lucru au mizat cei doi actori- pe ruperile de ritm, pe echilibrul între comedie şi dramă şi pe introducerea informaţiilor utile pentru spectator fără ostentaţii. Apoi, este extraordinar felul în care Oana Pellea conduce ostilităţile. În textul original, cel doi bărbaţi erau numiţi „Bărbatul cu baston” şi „Bărbatul cu pălărie”. În spectacolul de la Metropolis, amândoi au şi baston şi pălărie şi cum se adresează unul altuia cu „Domnule” şi „Domnule” relaţia dintre cele două personaje nu este clară de la început. Personajul Oanei Pellea este însă cel care orchestrează totul. La un moment dat mă întrebam dacă nu cumva, toată povestea cu câinele aruncat în puţ nu se va dovedi un simplu pretext pentru ca un om să îl poată contrazice perpetuu pe un altul, pentru plăcerea meschină de a avea mereu dreptate. Persoanjul lui Mihai Sandu Gruia, nu este însă doar un raisseneur, nu este cel care încasează, incapabil de replică. El este veşnic în căutare de soluţii (deşi puerile uneori), de argumente, este febril şi gata să îşi asume responsabilităţi. Celălalt, mereu raţional, deşi pare la fel de implicat şi de hotărât, nu face altceva decât să demonteze pas cu pas orice intenţie sau idee formulată de conlocutorul său.
La final însă înţelegi că nu pot unul fără celălalt, că au nevoie să rămână mereu împreună, că tocmai complementaritatea lor îi face de nedespărţit şi că într-o lume în care „trebuie totuşi să facem ceva”, atunci când de fapt nu putem să facem nimic, măcar să nu fim singuri ca să amăgim şi să ne amăgim cu firimituri.
Cu toate că este plin de replici cu haz, cu toate că se râde, sentimentul generat de spectacol este unul de toniciate, de dăruire şi, de ce nu, de solidaritate. Simţi că orice s-ar întâmpla, nu eşti singur. Şi asta nu e puţin lucru. Am aplaudat cu plăcere „Buzunarul cu pâine” şi fără să vreau am asociat bucăţile de pâine împărţite în sală la final, cu bucăţile din sufletul lor, pe care asemenea actori le împart seară de seară publicului, datorită celei mai frumose renunţări asumate: dragostea de oameni.

Cronică scrisă de Alina Epîngeac

„Viaţa e o chestiune de gust”

In Cronica la zi, teoretice, probleme, atitudine on martie 25, 2008 at 11:18 pm
desteptarea.jpg

Dacă pleci de la premisa că totul poate fi redus la firea lucrurilor, la firea umană, la nevoile rasei, care nu ţin cont de Bine şi Rău sau de Moral-Imoral, ajungi în inima marelui scriitor Frank Wedekind şi a piesei sale “Deşteptarea primăverii”.

Ceea ce e interesant în cazul montării lui Victor Ioan Frunză este tocmai procesul, construcţia unui sistem de gândire atât de bine susţinut încât e probabil să se distrugă pe sine, precum într-o implozie.

Mai exact, obsesia continuă de a pune la îndoială Tot duce, firesc (dar extrem de interesant) la situaţia paradoxală în care se pune la îndoială însă procesul de a pune la îndoială. Ca o capcană în care te prinzi mai tare încercând să scapi.
Tradus în imagine scenică, acest amplu peripluu gnoseologic şi ontologic, existenţial, lasă senzaţia de strigăt. Lasă ecou. Ecoul revelaţiei că o dată ce conştientizezi că eşti viu (vine primăvara) începi traseul către nefiinţă.

Aparenţa cu care jonglează excelent Frunză este compusă din mai mulţi tineri dornici să afle despre sexualitatea proprie, întâmplări comice dar şi extreme, peroraţii vii şi întrebări retorice, tabuuri, absurdităţi, atmosferă. Muzica live (Tibor Cari) care compune interludii şi punctează ideile importante sporeşte atmosfera, iar luminile şi scenografia realizată de Adriana Grand accentuează prin imagini foarte frumoase unele pasaje, rezonând bine cu întregul. Un lucru cert este că experienţa lui Frunză rezolvă remarcabil dificultăţile unui text ca „Deşteptarea…”

Cuplul de actori George Costin-Radu Mic (Melchior-Moritz) are momente valide şi susţinute puternic din interior iar Nicoleta Lefter (Wendla) reuşeşte, chiar dacă pare un pic forţat pe alocuri, să îşi definească drama, cautarea, soluţiile.

În esenţă o compoziţie completă adusă de la Brăila la Teatrul Odeon împreună cu întrebarea (şi îndoiala) perpetuă faţă de sensul omului, al iubirii, al moralei, al regulilor ş.a.

Cronica a aparut pe www.port.ro

Atenţie, se deschid uşile: Urmează Teatru/Film!

In Recomandari faine on martie 25, 2008 at 8:25 am

Atenţie, se deschid uşile: Urmează Teatru/Film!

Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale” îşi deschide uşile, în perioada 28-30 martie. Cei dornici să urmeze o carieră artistică pot trăi pentru trei zile alături de studenţi şi profesori în atmosfera atelierelor de la Facultăţile de Teatru şi Film.
Vă aşteaptă platourile de filmare, repetiţii, şedinţe foto şi multimedia, colocvii, workshopuri cu studenţi actori, regizori, scenografi, coregrafi, păpuşari, teatrologi, scenarişti, filmologi, operatori.
Fiecare seară se va încheia cu un spectacol de teatru susţinut de studenţii anului III Arta Actorului: Platonov de A.P.Cehov, Treapta a 9-a de Tom Ziegler, Bolnavul închipuit de Moliere, iar duminică dimineaţa… O noapte furtunoasă de I.L.Caragiale.
Vor fi proiecţii cu cele mai bune scurt-metraje, premiate în Festivalul CineMAiubit, ediţia 2007.
Deschiderea oficială va avea loc vineri 28 martie, ora 10, în sala „Ileana Berlogea”, la sediul UNATC, str Matei Voievod, nr. 75-77.

După uşi suntem noi care te aşteptăm pe TINE!

Contacte:
Director- Răzvan Zlăvog
Responsabil cu presa- Eugen Păsăreanu
Email: usideschise2008@yahoo.com*

*Pentru program în variantă electronică trimiteţi un e-mail.

Claude Lelouch la Jurnalul Cultural

In Recomandari faine on martie 24, 2008 at 4:05 pm
claude-lelouch.jpg

Jurnalul Cultural al TVR are luni seară un invitat cu totul special. La ora 22.30, în studioul Jurnalului Cultural de la TVR Cultural va poposi celebrul regizor francez Claude Lelouch, câştigător al lui Palme d’Or la Cannes. Regizorul este cunoscut publicului încă din anii ‘60, când a prezentat filmul “Un homme et une femme”, pentru care a câştigat Palme d’Or la Cannes, precum şi două Oscaruri.

Claude Lelouch se va afla pentru prima dată în România, în perioada 24-26 martie, pentru a asista, pe 25 martie, la avanpremiera filmului său “Un roman de duzină / Roman de gare”, la invitaţia companiei de distribuţie a filmului şi a Ambasadei Franţei în România. Regizorul va participa la o conferinţă de presă, precum şi la o proiecţie de gală, ce va avea loc la cinema Elvira Popescu.

(preluat de pe www.tvr.ro)

Scrisul în sine

In Diverse on martie 20, 2008 at 9:07 am
scrisul_01.gif

Marea provocare a oricărui artist este să scrie din nimic. Fără să se refere la ceva. Auto-referenţial. Autonom. În sine. O cronică scrisă fără subiect este subiectul acestei cronici. Aşadar, o cronică despre cronică.

Scrisul după impresie are cele mai ample şi intrigante conotaţii. Este un scris al propriei persoane prin prisma unui show. Înţelegerea şi mai apoi capacitatea de a transmite ce ai înţeles au un singur sens (direcţie): acela de la propriul eu, la restul. Ca într-o fizică fantezistă: un vector cu origine, direcţie şi sens în acelaşi punct.

Extrapolând sensul, precum într-o lume în care eşti singur cu propriile păreri, reacţiile tale sunt spectacolul în sine. Dacă lumea înconjurătoare este reacţia ta la tine, atunci un spectacol de teatru este reacţia lui în sine.

Cronica unui spectacol pe care încă nu l-ai vizionat este precum imaginaţia ta care încă nu s-a dezvăluit pe sine. După ce dezvolţi bipolar ambele realităţi –show-ul şi critica asupra lui – îţi dai seama de următoarele: curiozitatea te mână spre spectacolele pe care încă dinainte de a le vedea, le cunoşti, iar scrisul te mână spre consideraţiile pe care încă dinainte de a le gândi, le-ai anticipat.

Ca un joc cu mărgele de sticlă. Sau, cum spunea Marin Sorescu, „ce intens am trăit înainte de a mă naşte…”

Pe locul 5

In Cronica la zi, teoretice, probleme, atitudine on martie 17, 2008 at 8:05 am
in-vino-veritas.jpg

Roblogfest-ul s-a terminat cu bine pentru toata lumea, cred eu. Mie mi-a revenit locul 5 la sectiunea cel mai bun blog cultural, ceea ce nu poate decat sa ma bucure si sa ma responsabilizeze evident. Pana cand voi ajunge sa sustin cel mai bun blog de cultura din tara. Ceilalti concurenti au castigat si ei cate un loc pe undeva mai sus sau mai jos in clasament. Pentru toata lumea a fost fie cate un fault fie cate un penalty neacordat, in functie de locul pe care il ocupa in clasament. Cert e ca atata timp cat crezi in ceea ce scrii, e de ajuns. Premiul il merita toti.

Va doresc citire si comentare placuta in continuare!

Autorul ”In vino veritas”

In cautarea resurselor pierdute

In Diverse on martie 14, 2008 at 6:34 am

 producator.jpg

Despre producerea unui spectacol de teatru se pot scrie pagini întregi. Se pune problema dacă producătorul există sau el trebuie inventat. Dacă merită să te ocupi cu producerea de teatru, dacă are ce să se producă, dacă-uri multe, aşadar…

Dintr-un alt unghi de vedere, o analiză -chiar de suprafaţă- a potenţialului teatral neprodus, latent, dezvăluie unele trăsături certe: graniţele între care se defineşte, -pentru sine şi pentru ceilalţi- un creator de teatru, sunt foarte (şi din ce în ce mai) permisive; energia creatoare, impulsul, chemarea, se delimitează din ce în ce mai greu de simplele porniri profane de „înavuţire” cu beneficiile statutului de artist; în ciuda aparenţei, d.p.d.v material nevoile sunt aproape întotdeauna direct proporţionale cu resursele ceea ce se traduce într-o evidentă „iluzie” a nevoilor; capacităţile de a creea şi produce un spectacol sunt infinite, iar anvergura trebuie să rezulte, nu să fie „produsă”.

Aşadar, producătorul de teatru, înainte de a îşi dori să susţină creatorii, oferindu-le cadrul necesar dezvoltării proiectelor, trebuie să aibă calitatea de a sesiza adevăratele nevoi ale respectivului produs cultural. Pentru că, aşa cum nu de puţine ori am auzit cu toţii pe ici pe colo, nu banii sunt problema, cât timpul, energia pusă la dispozţie, chiar dispoziţia în sine faţă de ce urmează să se facă, pas cu pas. Raportul între calitate şi resurse se realizează la fel, în ciuda obişnuinţei artistului (omului) de a da vina pe factorii exteriori în a-şi explica eventualele eşecuri.

Concluziv, fără să fi epuizat în vreun fel subeiectul, este de dorit să nu se facă confuzii între producător şi afacerist, între producător şi orb, între producător şi nevoile esenţiale ale unui creator. Pentru că arta transpare exact de acolo de unde transpare, indiferent de cât de produsă sau mai puţin produă este. În caz contrar, daţi-mi o masă de oameni, un buget minim de reclamă, un target cu cunoştinţe minime despre orice şi am să produc un mare eveniment. Arta însă nu are nevoie de aşa ceva. Ea trebuie să fie în sine un eveniment.

Semnat: un eventual producător

Nu există „imposibil” pentru Coeni

In Cronica de film on martie 9, 2008 at 5:12 pm

no-country-for-old-men.jpg

Fraţii Coen au făcut-o din nou. După marele Lebosvski, au reuşit imposibilul, respectiv ecranizarea unui roman despre care toată lumea ştia că nu se poate ecraniza:„No country for old man”

Firul poveştii este simplu, şi foarte uşor să inducă în eroare un ochi mai puţin obişnuit cu structurile şi resursele cinematografice subtile. Iar fraţii Coen, ambiţionându-se să respecte textul romanului, nu sunt deloc evidenţi în formulă. Ba din contră. Poţi reduce filmul la un soi de thriller în care şi întâmplarea are un rol major, în care nu se leagă prea bine acţiunile şi senzaţia e de haos. Mai exact, nu e un film la care să te prinzi care-i faza…

Dacă ai însă bunăvoinţă şi pleci de la premisa că nimic nu e întâmplător, şi că fiecare opţiune de fond/formă comunică ceva, începe balul, deliciul, capodopera. O multitudine de secvenţe oferă constant chei diverse de interpretare ale filmului. Între cele mai palpitante, interpretarea personajului jucat de Javier Bardem. Găsirea motivaţiilor pentru acţiunile sale etc.

Ei bine, cheia de fond a acestui personaj (şi în principiu a întregului film) stă tocmai în lipsa oricăror motivaţii, să zicem clasice. De altfel, suita de întâmplări se supune unei singure logici, unei singure mari motivaţii: firea lucrurilor.
Există, se întâmplă, pentru că e în natura lucrurilor să se întâmple. Ori, plecând de la o asemenea premisă, actuală, se descoperă un nou tip de super–erou, acela care anticipează mersul lucrurilor. Dar ce te faci când există mai mulţi astfel de supra-oameni? Şi fiecare dintre ei are propria variantă?

Te faci de un film-aventură foarte intens, un climax continuu, care te provoacă şi te răsplăteşte cu o distribuţie forte (Tommy Lee Jones, Woody Harrelson, Josh Brolin) şi un final excelent.

Mânca-ţi-aş!

In Cronica de carte mica on martie 5, 2008 at 8:09 pm

 hrana.gif

În ciuda tentei de vulgar pe care o implică expresia din titlu, este extreme de impresionant cum în multitudinea de sensuri pe care le implică, ea conţine un mare adevăr. A mânca de la cineva, din cineva, sau „ceva” al cuiva înseamnă foarte mult.

Colecţia Enciclopedică a Cotidianul-ui propune o carte despre hrană, a autoarei franceze Anne-Lucie Raoult-Wack.
În afara consideraţiilor statistice, sau de ordinul evidenţei, farmecul micului tratat este capacitatea de a dezvălui o perspectivă nouă, interesantă, palpitantă despre istorie, din perspectivă culinară. Una dintre cele mai accesibile şi oarecum frapante realităţi pentru cititorul curios este, spre exemplu, ridicarea în rang a produselor leguminoase gen cartof, morcov, ceapă, roşie etc, de la alimente pentru pătura de jos, la alimente pline de beneficii.
Altfel, tot soiul de detalii care îţi oferă acces la unele obiceiuri, tradiţii, practici. În mare, o cărţulie care îţi arată că ceea ce înţelegi tu individual că este normal nu e decât un fragment din marea poză universală.
Mi-e poftă de câteva râme cu sos pastă de gândaci. Poftă mare!

Tu ce eşti? Fluture sau scafandru?

In Cronica de film on martie 4, 2008 at 4:42 pm

scaphandre-et-papillon.jpg

Cam asta ar fi întrebarea în jurul căruia eşti forţat să gravitezi atât pe parcursul filmului cât şi după. De altfel, nimic nu e complicat, teoretic, filosofic sau altfel. Totul e simplu, totul se reduce.

Jean-Do suferă de un sindrom foarte rar, urmare a unui atac cerebral grav, numit locked in.(încuiat înăuntru) Starea de fapt îi oferă o suită de revelaţii, regrete, gânduri, din care se naşte o carte, şi iată, un produs cinematografic. „Le scaphandre et le papillon”. Singura carte din lume (cred) scrisă din clipitul unui ochi, conform cu un limbaj anumit. Pe de o parte e visul dspre un scafandru sufocat în propriul costum, pe de altă parte, despre un fluture liber.

Din concepţie, filmul la care ne referim are o imagine extreme de novatoare (de altfel intenţia echipei de creatori, în frunte cu regizorul Julian Schnabel, a fost să realizeze film experimental). Mai mult decât atât, are o imagine (cadre, efecte, tehnici de filmare) debusolantă, care comunică de la bun început perfect cu miza. Anume aceea de a ne pune în situaţia lui, de a ne conştientiza, până nu e prea târziu, norocul de a fi „liberi”, fluturi. Un exemplu evident de funcţionalitate a cadrului în concept este secvenţa coaserii ochiului, văzută dintr-un unghi subiectiv…foarte subiectiv, din spatele pleoapei. De asemenea filmul a obtinut 4 nominalizări la premiile academiei americane, între care pentru regie, imagine, montaj şi scenariu adaptat.

În notă optimistă, aşa cum propune filmul, dacă dăm credit ideii „efectului fluture”, conform căreia energia produsă de bătăile aripilor unui fluture poate declanşa un tsunami (sau aşa ceva) atâta timp cât îţi rămâne o pleoapă din care poţi să clipeşti, înseamnă că poţi modifica universul.

*Interesant ar fi ca întrbarea din titlul acestei cronicutze să nu fie retorică.

UNATC-teatru şi film/teatru sau film

In Recomandari faine on martie 2, 2008 at 9:56 am
master.jpg

U.N.A.T.C, secţia de Teatrologie-jurnalism teatral-management cultural przintă:

Care e sensul cultural al cinematografiei autohtone actuale post-Mungiu,
Care sunt linkurile între generaţia prolifică din cinema şi teatrul contemporan,
Cum se pot tranziţiona idei,
Cum se realizează, dacă se realizează, comunicarea între segmente.

Luni, 3 martie, orele 17

Master deschis la UNATC, secţia de Teatrologie,

etaj 3, sala I,

Intrarea liberă.**întâlnirile se vor desfăşura timp de patru săptămâni în fiecare luni.

In vino veritas!

In Cronica la zi, teoretice, probleme, atitudine, Diverse on martie 1, 2008 at 9:34 am
blogul-meu.jpg

Astăzi am aflat că, după părerea unor oameni care sunt specialişti în blogosferă, respectiv juriul de la Blogfest, sunt candidat cu drepturi depline pentru cel mai bun blog cultural şi pentru cel mai bun blog în general.
Mai exact, după ce s-a terminat prima etapă, au mai rămas câte 80 la fiecare categorie, între care şi „In vino veritas”-ul meu.
Aşadar, mare bucurie mare.
Cu siguranţă membri juriului au apreciat grafica excepţională propusă de wordpress, paginarea exemplară şi font-ul. Pe de altă parte, e evident că titlul blogului crează adepţi între oamenii cu bun simţ cultural din ţara noastră.
Despre conţinut, toate-s vechi şi nouă toate/ce e rău şi ce e bine, tu te-ntreabă şi socoate. Şi spune-mi şi mie când afli.

Iaca deci, IN VINO VERITAS!
Cu mulţumiri, autorul.