Cam asta ar fi întrebarea în jurul căruia eşti forţat să gravitezi atât pe parcursul filmului cât şi după. De altfel, nimic nu e complicat, teoretic, filosofic sau altfel. Totul e simplu, totul se reduce.
Jean-Do suferă de un sindrom foarte rar, urmare a unui atac cerebral grav, numit locked in.(încuiat înăuntru) Starea de fapt îi oferă o suită de revelaţii, regrete, gânduri, din care se naşte o carte, şi iată, un produs cinematografic. „Le scaphandre et le papillon”. Singura carte din lume (cred) scrisă din clipitul unui ochi, conform cu un limbaj anumit. Pe de o parte e visul dspre un scafandru sufocat în propriul costum, pe de altă parte, despre un fluture liber.
Din concepţie, filmul la care ne referim are o imagine extreme de novatoare (de altfel intenţia echipei de creatori, în frunte cu regizorul Julian Schnabel, a fost să realizeze film experimental). Mai mult decât atât, are o imagine (cadre, efecte, tehnici de filmare) debusolantă, care comunică de la bun început perfect cu miza. Anume aceea de a ne pune în situaţia lui, de a ne conştientiza, până nu e prea târziu, norocul de a fi „liberi”, fluturi. Un exemplu evident de funcţionalitate a cadrului în concept este secvenţa coaserii ochiului, văzută dintr-un unghi subiectiv…foarte subiectiv, din spatele pleoapei. De asemenea filmul a obtinut 4 nominalizări la premiile academiei americane, între care pentru regie, imagine, montaj şi scenariu adaptat.
În notă optimistă, aşa cum propune filmul, dacă dăm credit ideii „efectului fluture”, conform căreia energia produsă de bătăile aripilor unui fluture poate declanşa un tsunami (sau aşa ceva) atâta timp cât îţi rămâne o pleoapă din care poţi să clipeşti, înseamnă că poţi modifica universul.
*Interesant ar fi ca întrbarea din titlul acestei cronicutze să nu fie retorică.
am citit cartea.de film am uitat sa ma ocup. dar bine ca mi-ai amintit
Greseala ta in cronica asta porneste, dupa mine, de la optica duala: nu exista, de fapt, o “pe de o parte” si o “pe de alta parte”, ca sa zic asa. Drama este ca senzatiile si intruparile in fluture si scafandru sunt intru totul simultane. Secventa cu ochiul cusut sugereaza exasperarea fondului, a sufletului liber si neconstrans ca un fluture care se observa incorsetat intr-o forma straina, care-l incapsuleaza si-l reduce pe care nu o poate admite ori intelege, de-aici si baiguielile. Ceea ce nu e o idee noua, de la orfici incoace se deapana aceeasi poveste. Daca e asa, intrebarea ta, cu usor iz maniheist, pica. E asa?
Da, e just, sunt de acord, cu toate ca nu as numi-o o greseala, cat un punct de vedere construit corect pe o alta pista. Intrebarea m-a atras ca atare, pentru ca apropie cititorul si spectatorul mai mult de film. In rest, nimic de obiectat.
Deah, “greseala”- vorba vine, trebuia sa carcotesc nitel ca sa despicam firu-n 4 constructiv:)… Tu intri in film, eu stau pe-afara si curat rama cu penseta. Just 2 ways of seeing a movie…still, mai baga niste cronici, e un desert pe-aici:) si e pacat. Cheers!
Iata. mai bag niste cronici. astept sa mai bagi si tu comentarii.cu drag, r.