M-am ridicat şi eu să cânt, să vad cum e să fi fost şoim al patriei. Cronica impresiei de după, scrisă cu frica-n sân şi cu paranoia după colţ.

La „Complexul România”, la T.N.B.

În continuare ne tratăm istoria, ne-o repovestim, o refacem, o montăm, o dramatizăm, o scriem, o producem în cinema, facem valuri, câştigăm premii sau doar ne îngrozim.

Textul Mihaelei Michailov, în montarea Alexandrei Badea, cu o scenografie a la Dogville realizată de Liliana Cenean, într-o sală pe sfert plină, cu filmuletze din arhivă despre soţii Ceuaşescu şi cu manifestări cu imaginea proastă, colorată aprins şi cu o coloană sonoră (ilustraţie muzicală) faină, cu re-make-uri după slagărele comuniste şi cu şi cu…

M-am speriat. Am trăit catarhic din două perspective. Prima: o combinaţie stranie de inimia cât un purice împreună cu senzaţia de lasă-ne, lasă-ne, ca la fotbal. Şi pentru că atunci nu am avut ocazia să trăiesc prea mult, am trăit acum. Şi dacă aşa era, văleu văleu văleleu. Frică multă. În fapt, spectacolul venea cam aşa: un sistem obsedant de aşa nu era bine dar nici aşa nu e bine, un bulgăre rostogolindu-se de din rău în mai rău.
Să fi fost cu rol de purificare? Îmi vine să cred că dacă ne mai purificăm mult de drama care a fost comunismul pentru noi şi-ai noştri o să ne stigmatizăm de tot. Pentru că până să văd acest spectacol nu ştiam că toate bunicile sunt ca bunica mea, că toate mamele vor binele copiilor lor, că toţi taţii vor libertatea spiritului lor. Îi credeam pe ai mei mai ceva. Acum mi-am dat seama că în fapt, chiar suntem la fel, toţi. Chiar dacă nu mai avem uniforme.

A doua: interpreatarea este compusă din lipirea unor clişee, forme, fără chef, fără substanţă. Regia este nulă, datorându-se probabil unei saturaţii la nivel de sens, de miză existenţială. Nu mai e furie, nu e nici umor negru, nici haz de necaz, nici sobrietate, nici respect faţă de ăi de şi-au dat duhul pe ici pe colo, nici…nimic. Ideile de punere în scenă a diverselor situaţii există pronunţat, sunt vizibile, dar nu impresionează, iar ideea scenografică generală -un spaţiu desenat pe podea precum planul unei locuinţe- am mai văzut-o, cu aceeaşi funcţie, într-un film artistic, numit Dogville şi regizat de Lars von Trier.
Altfel, jocul cu convenţia teatrală, în felul acela în care se aprinde lumina şi actorul vorbeşte cu spectatorul este, în cazul de faţă, la fel de fără rost ca şi să fi lăsat lumina stinsă. Iluzia că astfel vei atinge spectatorul e demnă de taxat cu toate forţele. Căci, în afară de o actriţă din rândul doi, care a colaborat din solidaritate, şi cu mine, care chiar încercam să văd cum e, nu a cântat nimeni „am cravata mea…”. Nu de alta, dar oamenii încearcă să uite, cred, să facă altceva, să vadă altceva…

Rămâne însă un text care, în varianta lui audio, respectiv montat şi jucat, sună bine, are frază, are sens, are logică şi pe ici pe colo chiar pare că ar vrea să spună şi altceva decât că suntem paranoici toţi din cauza lui tovarăşu’. Credem aşadar că textul merita o şansă mai bună.

În fine, am văzut că ideea mea cum că într-un om ar fi ceva mai mult decât temeri (frici) şi complexe datorate unor întâmplări nasoale rău, era o iluzie. M-au păcălit. După ce am văzut spectacolul acesta m-am lămurit. Celelalte 25 de acte culturale pe care le-am vazut, cu aceeaşi tematică, nu mă convinseseră. Acum însă ştiu. Să cânţi „am cravata mea” e aiurea. Şi seara următoare aveam programat „Spovedanie la Tanacu”…să vezi acolo cravată!