Despre teatru, cu plăcere

Inutil de precizat că să scrii cronică de teatru, atunci când eşti foarte tânăr, este în sine un efort de natură dilematică.
Util însă de desfăcut mecanismul, iţele, conexiunile, la vârsta la care încă proiectezi, în orizontul propriei existenţe, aşteptări ne-reale, în ciuda imperativului apăsător al maturităţii, al responsabilităţii.
Logica ce pune stăpânire pe cronicarul în formare, pe această persona care se creează, care se dezvoltă (încet şi sigur) poate fi de natură paradoxală, proliferabilă la nesfârşit. O gândire în cerc vicios.

Traseul firesc al actului cronicăresc este reperabil fără mari probleme: îmi formez capacitatea de a emite o judecată de valoare, de valoare. Adică, un dublu rol. Primul, în care trebuie să valorez capacităţile proprii de estimare, un altul în care trebuie să estimez valoarea unui produs artistic. Simplu, clar şi concis.

Ei bine, am citit recent, din întâmplare, o listă de titluri, de o pagină, care prezenta formele criticii de tip literar, de-a lungul şi de-a latul vremii, cu liniuţă: critica psihanalitică, Jung, critică impresionistă, Jakobson, şcoala formalistă rusă, critica axată pe receptor etc. Îmi permit să echivalez la acest punct al articolului cele două demersuri critice, literară şi teatrală.
Sigur că, înţelept, trecut deja prin aceste teorii, studios nevoie mare încă din liceu, conştiincios cum mă ştiu, plasez critica mea în altă oală. Dacă mă iluzionez, într-o oală care presupune că ştie singură să o aleagă pe cea mai bună dintre aceste „critici”. Dacă nu mă iluzionez, într-o oală sub presiune. Sau mai bine zis, sub ameninţarea stigmatului numit generic „lăutărie, amatorism”. De bună seamă, impresionant, grav, înspăimântător, trebuie să recunoaşteţi.

Ei bine, la momentul actual mă aflu, fără voie, prins în mrejele unor tendinţe iremediabil divergente. Există, o să fiţi de acord, o singură soluţie viabilă, aici. Să critic plecând de la următoarea premisă: există un complex de date care îmi determină o atitudine general pozitivă, uneori şi programatic pozitivă făţă de creaţia de factură artistică. Ceea ce nu pare rău deloc…

Acestui soi de atitudine i se pot aduce (şi chiar i se aduc) între altele, următoarele critici: rezoluţia este aparentă, exprimă un simplu demers argumentativ bazat pe premise teoretice, ne-reale. Primesc obiecţia dar specific: vorbim de o aparenţă izbitoare, care poate trece uşor drept esenţă. Altfel, o altă obiecţie uzuală se referă la aceea că impulsul dominant pentru atitudinea în cauză este egoist, provocat de căutări personale, derizorii, care doar par a avea un resort pozitiv, esenţial. Mai vulgar spus şi mai puţin exact, vorbim de utopia „nu zic de rău ca să nu se zică de rău despre mine” sau „cum aş putea să zic/scriu de rău de nişte oameni care se chinuie atât, ştiind cât de greu este să facă ce fac”. Din nou primesc obiecţia, dar nu pot să nu îi sesizez limitarea.

În fine, trecând prin tot acest proces mental de descoperire, de raţionalizare, ajung într-un punct mort. Am descoperit că ceea ce sună ca o atitudine înţeleaptă este în fapt o atitudine păguboasă. Şi asta chiar în ciuda faptului că sunt în cunoştinţă de cauză când vine vorba de rolul pe care trebuie (a se citi ar trebui) să îl joc în mecanismul teatral şi social.
Dar cum însuşi acest punct mort (a se citi dilemă) conţine, în sine, virtual cel puţin, posibilitatea unei rezolvări, ajung la următoarea frază rezolută, răsuflând uşurat: timpul trebuie să aibă răbdare cu debutanţii, debutanţii trebuie să aibă răbdare cu ei înşişi şi cu produsele artistice. Şi aşa că, până când am să mă conving că scriu bine ce scriu că e bine sau rău, îmi cer dreptul să scriu despre teatru, cu plăcere.