„Femeia mării”, spectacolul care să întreacă toate spectacolele.

Dacă ar trebui să folosim termenii împrumutaţi culturii de unde provine regizorul, am vorbi de un mega-show produs de un super-star. Este însă mai mult decât atât. Pentru că valoarea estetică este secondată de valoare existenţială.
„Femeia mării” de Henrik Ibsen, adaptare scenică de Susan Sontag în montarea regizorului american Robert Wilson, de la Teatrul Naţional din Bucureşti te atrage de la bun început către o lectură atentă, provocatoare, dar şi spre o experienţă senzorială în care, răspunzând dezideratului unei arte complete, sinergetice, eşti învăluit fără drept de apel.

Viul şi proiecţia lui în conştiinţă, à la Bob Wilson

Scenografia spectacolului „Femeia mării” este una a culorii, a luminii, a vizualului. Prin natura construcţiei regizorale, spectatorului i se ghidează atenţia prin accente de lumină şi nuanţe. Consecutiv, ni se permite exerciţiul participativ, de compoziţie. Plasticitatea pe care o descoperim ca urmare, iluziile optice, percepţia sonoră pe diferite frecvenţe, încadratura la nivel de mişcare şi ritm al personajului, detaliile semnificative care impregnează memoria, asigură calitatea experienţei vizionării spectacolului lui Wilson. Se poate vorbi despre un efect de proiectare, în conştiinţa spectatorului, care funcţionează ca un material fotosensibil. O fotografie în care timpul de expunere este extins la durata spectacolului.
Se compune astfel, pe scenă, un soi de mal de insulă, în care se întrepătrund atmosfera rece şi văluroasă, de fiord, a nordului Ibsen-ian, cu un mod de viaţă placid, rutinant. Simbolic, se crează un cadru propice expansiunii unei conştiinţe aflate veşnic în raport cu infinitatea, cu orizontul. Mai mult, se dezvăluie nevoia unei astfel de conştiinţe de a expanda înspre o libertate cu iz de absolut, înţeleasă mai mult ca o eliberare, ca o întroarcere într-un principiu mai înalt, mai aşezat, mai puternic – marea. În contra-partidă, insula devine un factor necesar prin stabilitatea pe care o oferă, iar tensiunea, drama, se naşte odată cu posibilitatea alegerii existenţiale. În termenii unei idei filosofice, s-ar putea exprima în felul următor: este uman imposibil să justifici o decizie altfel decât bazându-te pe ceea ce te-a format, iar încercarea, negarea, decizia radicală, aduce cu sine–imperativ– renunţarea la propriul univers.
Un alt element extrem de important care îşi aduce aportul la compoziţia lui Wilson este folosirea formei geometrice definite, plasarea pe axe. Efectul pe care îl obţine este de contrapunct cu densitatea dată de culoare, o serie de scene fiind definite prin această relaţie. Schiţarea corabiei dintr-un triunghi şi un ax vertical (parcă un axis mundi) este una dintre cele mai pure expresii scenografic-regizorale pe care le oferă spectacolul. Astfel, forma geometrică sigură, cu trăsături perfecte, taie densitatea sufocantă, trasează limitele şi siguranţele personajelor, impunându-le o conduită artisitică aproape de excepţional.
Fineţea modului în care se formează un ansamblu ca acesta trimite la vibraţiile unei corzi de vioară în contact cu arcuşul iar calitatea de a suscita astfel de imagini este, trebuie spus, o miză pe care nu reuşesc să o atingă multe spectacole.
În fine, unul din marile merite ale universului scenic pe care l-a gândit Wilson este adaptabilitatea, faptul că se pune în mişcare continuu, răspunzând perfect cerinţei specifice în genere artei teatrale, acela de a surprinde personajele în evoluţie, în transfigurare. Funcţionând pe de o parte ca un acompaniament pentru poveste, pe de altă parte ca o poveste în sine, mecanismul pe care îl pune în scenă Robert Wilson este pe alocuri încântător.
Aşadar, în completarea renumelui lui Bob Wilson, în plus faţă de apariţia şi personalitatea vulcanică, acidă, plină, pe care ţi-o aminteşti de pe ici de pe colo, în ciuda zicalei „la pomul lăudat să nu te duci cu sacul”, „Femeia mării” este o lecţie de teatru.

N-ai televizor acasă?Nu!Mai bine…

Formula pe care a ales-o Andrei Şerban pentru a valorifica întâmplarea de la Mânăstirea Tanacu constă într-un spectacol format din mai multe spectacole.

Primul este acela al regizorului însuşi, care se dezvăluie în persoană, spre bucuria asistenţei. De la domnia sa aflăm că acest fel de teatru, pe care urmează să îl vedem, este unul de tip documentar, cu mare priză la New York şi categorisit de Şerban însuşi ca fiind nou pe scena românească. Iată că la Bucureşti, un regizor considerat o somitate este pus în ipostaza cel puţin ciudată de a îşi lăuda singur creaţia. Un alt scop declarat de la bun început este acela al comunicării, al dialogului. Dacă nu eram curioşi, după o asemenea introducere suntem cu aşteptările întinse la maxim.

Structural, ni se dezvăluie un plan al unor multiple realităţi: pe de o parte este vorba de aspectele surprinse la momentul respectiv de mass-media, în focurile evenimentului, aproape înainte de a se fi întâmplat, un plan figurat de viziunea scriitoarei Tatiana Niculescu Bran (în volumul apărut la Humanitas) şi un plan al reprezentaţiei teatrale. Relaţiile care se pot stabili între aceste planuri constituie în fapt adevărata experienţă pe care o trăieşti la „Spovedanie la Tanacu”, de la Odeon. Pentru că, în construcţia lui Şerban, ele funcţionează alternant, uneori concomitent, iar selecţia se face în timp real. Astfel, spectacolul devine şi un test de vigilenţă pentru spectator, care trebuie să recompună piesele unui puzzle aflat în mişcare perpetuă. Din acest punct de vedere miza este atinsă, cu atât mai mult cu cât efortul la care eşti supus îţi oferă –cel puţin– satisfacţia vizionării, a momentului.

La final se oferă posibilitatea spectatorilor să îşi expună părerile, impresiile şi să adreseze întrebări actorilor. Despre actori mai aflăm şi că sunt obosiţi deoarece au avut spectacol, ceea ce ni se pare amuzant datorită evidenţei. Mai aflăm şi că personajul fetei ucise de procesiunea de exorcizare a fost împărţit în două actriţe, din respect pentru acea fată. Deodată suntem limitaţi la a înţelege demersul într-o lumină săracă, derizorie. Iar asta, din păcate, ca rezultat al unui efort care se presupune că ar fi trebuit să ne lămurească mai bine despre adevăratele intenţii şi realizări ale spectacolului. La nivel verbal. Pentru că l-a nivel spiritual ne-am lămurit vrând ne-vrând.

Din alt unghi de vedere, cazul -sub multitudinea aspectelor sale- este prezentat ca un semnal de alarmă. Se atrage atenţia că o crimă din fanatism religios este încă posibilă, într-o lume care se presupune civilizată, sau mai bine zis, experimentată. Propriu-zis, tuşele trase de mass-media, grosiere prin definiţie, sunt îngroşate până la saturaţie, ajungându-se la câteva scene cu adevărat hilare, în care kitch-ul şi prost-gust-ul se întrec unul pe altul. Finalul este apoteotic, iar aplauzele vin parcă într-un efort disperat de a opri spectacolul printr-un zgomot mai puternic. Altfel, gestul prin care actorii ţintesc ochi în ochi spectatorii sau momentul în care obiectivul camerei de filmat ne ia pe noi în vizor, ne fac părtaşi la eveniment, iar această senzaţie este plină, la nivel spiritual.

Văzut prin ochii New-York-ez-ului plictisit de atâta armonie şi căutător acerb şi neobosit de diversitate, spectacolul-documentar devine o suită de gesturi extreme care se dezvoltă pe cale de consecinţă. Cumva, se pare că se subliniază tristeţile unor plaiuri care şi-aşa sunt triste. Dar tristeţea nu ar fi nimic dacă nu ar fi şi violenţa, prostia, falsa cultură.

Ceea ce este semnificativ însă pentru noi, ca valoare documentară, în cazul montării „tragediei de la Tanacu”, ca să folosim termeni jurnalistici, de tabloid, este sesizarea unui mecanism de corupere a realităţii prin nerespectarea unor norme sau prin pervertirea altora. Cazul morţii unei fete din neglijenţă medicală devine proces de exorcizare datorită mass-mediei, sunt acuzaţi oameni care nu poartă în fapt nicio vină, biserica intervine pentru a negocia alte date decât cele ale vinovăţiei privind presupusa exorcizare, înalţii prelaţi vorbesc despre asumarea unor păcate şi despre rugăciune pentru izbăvirea sufletului fetei decedate, sunt amestecate interese financiare. Mai mult, medicul care s-a ocupat de tratarea fetei este inhibat de propriul caz şi face apel la alte date decât cele ale ştiinţei pe care o stăpâneşte. Coerenţa în tratarea realităţii a dispărut de mult. Ciocnirea acestor mentalităţi naşte o serie de confuzii pe care, pierduţi cum suntem în apele contingentului, nu suntem în stare să le limpezim. În acest ton, al pildei, al luării aminte, al meditaţiei la cele întâmplate, spectacolul face cinste regizorului de teatru şi actorilor şi efortului colectiv.