„Femeia mării”, spectacolul care să întreacă toate spectacolele.

Dacă ar trebui să folosim termenii împrumutaţi culturii de unde provine regizorul, am vorbi de un mega-show produs de un super-star. Este însă mai mult decât atât. Pentru că valoarea estetică este secondată de valoare existenţială.
„Femeia mării” de Henrik Ibsen, adaptare scenică de Susan Sontag în montarea regizorului american Robert Wilson, de la Teatrul Naţional din Bucureşti te atrage de la bun început către o lectură atentă, provocatoare, dar şi spre o experienţă senzorială în care, răspunzând dezideratului unei arte complete, sinergetice, eşti învăluit fără drept de apel.

Viul şi proiecţia lui în conştiinţă, à la Bob Wilson

Scenografia spectacolului „Femeia mării” este una a culorii, a luminii, a vizualului. Prin natura construcţiei regizorale, spectatorului i se ghidează atenţia prin accente de lumină şi nuanţe. Consecutiv, ni se permite exerciţiul participativ, de compoziţie. Plasticitatea pe care o descoperim ca urmare, iluziile optice, percepţia sonoră pe diferite frecvenţe, încadratura la nivel de mişcare şi ritm al personajului, detaliile semnificative care impregnează memoria, asigură calitatea experienţei vizionării spectacolului lui Wilson. Se poate vorbi despre un efect de proiectare, în conştiinţa spectatorului, care funcţionează ca un material fotosensibil. O fotografie în care timpul de expunere este extins la durata spectacolului.
Se compune astfel, pe scenă, un soi de mal de insulă, în care se întrepătrund atmosfera rece şi văluroasă, de fiord, a nordului Ibsen-ian, cu un mod de viaţă placid, rutinant. Simbolic, se crează un cadru propice expansiunii unei conştiinţe aflate veşnic în raport cu infinitatea, cu orizontul. Mai mult, se dezvăluie nevoia unei astfel de conştiinţe de a expanda înspre o libertate cu iz de absolut, înţeleasă mai mult ca o eliberare, ca o întroarcere într-un principiu mai înalt, mai aşezat, mai puternic – marea. În contra-partidă, insula devine un factor necesar prin stabilitatea pe care o oferă, iar tensiunea, drama, se naşte odată cu posibilitatea alegerii existenţiale. În termenii unei idei filosofice, s-ar putea exprima în felul următor: este uman imposibil să justifici o decizie altfel decât bazându-te pe ceea ce te-a format, iar încercarea, negarea, decizia radicală, aduce cu sine–imperativ– renunţarea la propriul univers.
Un alt element extrem de important care îşi aduce aportul la compoziţia lui Wilson este folosirea formei geometrice definite, plasarea pe axe. Efectul pe care îl obţine este de contrapunct cu densitatea dată de culoare, o serie de scene fiind definite prin această relaţie. Schiţarea corabiei dintr-un triunghi şi un ax vertical (parcă un axis mundi) este una dintre cele mai pure expresii scenografic-regizorale pe care le oferă spectacolul. Astfel, forma geometrică sigură, cu trăsături perfecte, taie densitatea sufocantă, trasează limitele şi siguranţele personajelor, impunându-le o conduită artisitică aproape de excepţional.
Fineţea modului în care se formează un ansamblu ca acesta trimite la vibraţiile unei corzi de vioară în contact cu arcuşul iar calitatea de a suscita astfel de imagini este, trebuie spus, o miză pe care nu reuşesc să o atingă multe spectacole.
În fine, unul din marile merite ale universului scenic pe care l-a gândit Wilson este adaptabilitatea, faptul că se pune în mişcare continuu, răspunzând perfect cerinţei specifice în genere artei teatrale, acela de a surprinde personajele în evoluţie, în transfigurare. Funcţionând pe de o parte ca un acompaniament pentru poveste, pe de altă parte ca o poveste în sine, mecanismul pe care îl pune în scenă Robert Wilson este pe alocuri încântător.
Aşadar, în completarea renumelui lui Bob Wilson, în plus faţă de apariţia şi personalitatea vulcanică, acidă, plină, pe care ţi-o aminteşti de pe ici de pe colo, în ciuda zicalei „la pomul lăudat să nu te duci cu sacul”, „Femeia mării” este o lecţie de teatru.