Şi capra şi varza…

Dacă sunteţi o persoană cu vederi liberale, aţi face bine să mergeţi la spectacolul teatrului Act din Bucureşti, asta dacă nu cumva aţi avut ocazia să îl vedeţi în cadrul secţiunii „Un regal teatral”, la festivalul din Piatra Neamţ de anul acesta. Fără nicio conotaţie de factură politică, deşi în prag de alegeri electorale, ca sa zicem asa, liberalsimul textului lui Albee, regizat de Alexandru Dabija, „Capra sau Cine-i Silvya?” este capabil să lase mască pe chiar cel mai liber…al spectator.
Apropos, desfăşurarea de forţe de acum două seri (n.a.aseară) a pus la grea încercare un public pietrean recunoscut pentru capacitatea de a fi deschis la noutatate.
Astfel, simplu, un soţ, tată, cap de familie, persoană în vârful carierei, se îndrăgosteşte de… o capră. De aici, întreaga situaţie familială explodează, cu atât mai mult cu cât mama, interpretată de Emilia Dobrin şi fiul, Marius Damian, nu sunt deloc dispuşi să accepte aşa zis-a aventură a tatălui, fiind departe de a îl înţelege.
Ceea ce a ţinut însă publicul pietrean cu sufletul la gură a fost, în afara subiectului tare, distribuţia de excepţie, din care au făcut parte şi Constantin Drăgănescu şi personajul principal amorezat în mod zoofil… Marcel Iureş. Realmente sclipitor, în momentele când încerca oarecum docil dar şi cu un soi e disperare ascunsă să explice soţiei că este vorba de o dragoste puternică, intensă, având momente de comic dar şi, alternând parcă, momente tensionate, dramatice chiar, reprezentaţia a fost de nota zece. Rămân memorabile aşadar discuţiile pe care le poate suscita o astfel de probematică, laolaltă cu o distrbuţie memorabilă, care cu siguranţă au încălzit publicul pietrean în cadrul categoriei grele a festivalului, care îşi merită numele de „Un regl teatral”.

Cronica scrisa pentru Festivalul de Teatru de la Piatra Neamt 2008

Little children, a childish love poem

The most existing thing it is to redefine, the tender words and tender thoughts
And for re-living that strange “you’re mine”, it is like twisters and lighthouses
And it breaks my heart into one single big picture. The picture of your easy eyes, watching the hard time passing.
Being sad and growing mad for the memory that rebuilds my-self ‘cause of you, that is what people call sunshine, which is what they call suspension.
Suspend my crazy willing of running and letting me be afraid the way every-single one of us should be.
Some should strongly re-live they lives into forgiveness, some should revise what a single feeling is, and mostly why it is. You should let it be the way I made it when I dreamt for those hundreds of hours, oh should I be trusted into my talent? Should I be trusted in what your mad and sad eyes make me be? Oh should I even be regarded?
The poem of needs, when need is consuming the order that put the stars into this design, and made you my personal Jesus and one of the best designers my heart ever experienced.

(pentru Irina B.)

Sex, droguri sau rock n’roll? Aceasta e-ntrebarea…

Iar răspunsul vine printr-o suită de monologuri de la câteva personaje care într-adevăr par că au ceva de spus: o starletă rock dependentă de cocaină peruană de cea ma bună calitate, un retardat, un bine-dotat sexual care ne povesteşte mereu despre asta şi tot aşa…
În ansamblu, puzzle-ul arată un text incisiv, pe alocuri chiar bulversant, fără menajamente calofilice, de scris ca la teatru. Eric Bogosian, autorul textului –tradus de Florin Piersic Jr.– propune un amestec de personaje de cea mai variată speţă, vrând cumva să înregistreze, în timp şi spaţiu, crizele omului dintre două vârste, uneori strivit, alteori doar speriat de eventualitatea strivirii de către morişca vieţii. Oameni care caută scăpări le găsesc, pentru ca, pe nesimţite să le scape printre degete. Senzaţia de calitate pe care o transmit la unisom toate monologurile este aceea de pânză de păianjen în care te prinzi exact atunci când ajungi la limita de sus a libertăţii tale. Eşti o biată musculiţă, încă şi mai biată când te zbaţi să înţelegi cum ai ajuns aici.
O scenografie simplă şi simplistă –Bogdan Spătaru, formată din câteva tablouri care sugerează, fără mare intensitate sau efect scenic, un ici şi colo unde se poate petrece acţiunea. Regia, semnată de Emanuel Pârvu, a făcut ca spectacolul să sufere între altele din lipsa legăturii de fond între tablouri, iar senzaţia persistetă de nu se leagă a dat rău. Altfel, Teatrul Sică Alexandrescu din Braşov, care şi-a asumat producţia, a ridicat ştacheta destul de sus atât prin propunerea repertorială cât şi prin unele momente de spectacol excelent. Merită pomenit Vlad Jipa, care a creat un Omul Străzii demn de ţinut minte, cu haz, fără vreo alunecare spre umor gros sau fals-amuzant cum se mai întâmpla pe ici pe colo din prea multă implicare în rol…
Una peste alta, un spectacol care s-a vrut mai incisiv decât a reuşit, care s-a bizuit puternic pe un text bun, scris bine şi comunicant în majoritatea subiectelor pe care le-a abordat, poate nu cel mai reuşit show marca Emanuel Pârvu, dar fără discuţie o reprezentaţie actoricească muncită şi sănătoasă în cea mai mare parte a ei.

One “super” –man show

Dacă ne făceam probleme cumva că am uitat cum era, atunci când eram copii, când vedeam totul cu ochii mari şi experienţa mică, când visam să schimbăm în mult mai bine viaţa noastră şi a celor din jur, când orişice personaj de desene ne devenea erou şi model, ei bine, actorul Lari Giorgescu –masterat anul I, actorie– ne face să ne aducem aminte. Această aducere aminte este însă de o factură specială. Personajul interpretat de Lari trece printr-o suită de etape de la mic la mare, accentuând, pe măsura evoluţiei caracterului, revolta faţă de propria existenţă, turtită, pe rând, de părinţi, de societate, de jobul la o companie de operatori informaţii şi aşa mai departe…
Partea cea mai bună a show-lui este interpratarea lui Lari, extrem de viu, de puternic în intenţii, praguri şi accente psihologice, spontan şi extrem de amuzant. O altă reuşită este relaţia stabilită cu publicul, de la începutul monologului şi până la sfârşitul acestuia, într-un ritm ameţitor, demn de un one-man show şi frizând pe alocuri genul stand-up comedy.
Fără prea multe necesităţi de ordin tehnic, spectacolul dat de Lari pe un text de Ioana Păun, după Cred că nu m-aţi înţeles bine a lui Rodrigo Garcia este viu, nealterat şi comunicativ. Sursa frustrărilor tinerilor, crizele unei vârste în care nu se permit prea multe chiar dacă se pot face multe oferă materialul perfect unui monolg de teatru underground.

Cronichetă scrisă pentru Festivalul de Teatru de la Piatra Neamţ, ediţia 2008

(profit de acest post pentru a ii multumi Suzanei Macarie pentru portretul care constituie avatarul meu. mii de multumiri, ca sa zic asa)

„Când teatrul ajunge să doară” sau „Cu toţii avem Omul Pernă cu noi în cameră”

Faptul ca teatrul din Brăila şi-a asumat o asemenea producţie mi se pare, pentru început, un lucru mai mult decât bun. E drept că să produci un Afrim e o garanţie din ce în ce mai garanţie pentru directorii de teatru, iar certitudinea că show-ul său rezultat va fi de cea mai bună calitate devine aproape implicită.
În fapt, certitudinea valorii spectacolului din punct de vedere estetic e simplu de observat, pentru că se bazează pe câteva elemente clare – text tare, scenografie puternică, actori buni şi Afrim bun. De aici plecând, începe magia, pentru că, în ciuda faptului că e simplu să vezi că e bun, spectacolul „Omul pernă” are o grămăjoară de subtilităţi şi adâncimi semantice şi simbolice cu care pleci încărcat ca de la un acumulator de plăcere culturală.
Sub semnul orgasmului cultural, produs pe bază de catharsis şi emoţie picurată cu penseta şi adunată în rezervorul fiecăruia, se dezvăluie puţin câte puţin un spectacol de felul următor: un tânăr scriitor de poveşti thriller-horror despre uciderea unor copii în feluri care mai de care mai spectaculoase se află la interogatoriu, între doi poliţişti care nu sunt nişte simpli gabori, ca să fim duri, ci nişte super-personaje, ca să fim exacţi. În fine, fratele tânărului scriitor este un personaj minunat, debil mintal, îndrăgostit de fratele său ca o creangă de trunchi. Iar această combinaţie de minţi, sclipitoare, diabolică, şi defazată şi împuţinată, între frate şi frate, creează un miez (cu conflict, acţiuni dure, tensiune, show) de mare frumuseţe.
Fără să exagerăm nici-intr-un caz, putem compara intensitatea informaţională şi spectacologică a „Omului Pernă”cu creaţii (tematic similare) precum Natural Born Killers a lui Oliver Stone sau chiar, forţând un pic comparaţia cu Hannibal, vârfuri în ceea ce priveşte partea psihologic-existenţială pe care o propun în cazul unor killeri rafinaţi.
În fine, ajunşi la comparaţiile de asemenea factură începem să ne punem problema dacă anvergura spectacolului nu trebuia împinsă până la paroxism, aşa încât să fie capabil să zguduie mai mult decât să impresioneze, să doară mai mult decât să placă.
În fine, aşa se întâmplă cam de fiecare dată în cazul lui Afrim, ni se cere, în afara participării propiu-zise, un efort sensibil, o atenţie capabilă, pentru ca bucuria/plăcerea spectacolului să ne parvină.
Rămânem deci cu un Om Pernă, titlul unei poveşti de omorât copii, pe care dacă suntem atenţi îl putem lua cu noi, sau descoperi la noi în cameră – Omul Pernă este acea faţă din pernă care poate rezolva la un moment dat, pentru totdeauna, iţele vieţii, dacă acestea devin o leacă prea complicate. Fără regrete sau menajamente, faţa din fiecare pernă este exact aceea pe care ne-o alegem. Cine ne va sufoca definitiv? Cu puţin efort, una dintre cele mai bune şi frumoase metafore pe care le-am auzit, în ultima vreme la teatru, cu alt puţin efort, una dintre cele mai super-show piesă pe care am văzut-o în ultima vreme, la teatru. Şi mai mult, cu super-distribuţie: Katurian, scriitorul genial – Eugen Jebeleanu
Michal, fratele debil – Emilian Oprea, poliţistul Tupolski, durul – Liviu Pintileasa
Ariel, poliţistul – Alin Florea, Special Guest, un soi de prezentatoare de runde la box combinat cu prezentatoare de ştiri şi zână bună/rea – Mihaela Trofimov.