Drept la replică: RĂZVAN PENESCU în italic. + critica la critcă la critică.

Erorile s-au corectat sper toate intre timp.

Cat despre lipsa argumentelor de care spuneti, evident nu va dau dreptate.

In orice caz, va multumesc pentru parerea atat de extensiva, nu poate decat sa imi fie folositoare pentru viitor. Va sfatuiesc si eu sa aveti mare grija insa la ce are legatura cu ce, pentru ca s-ar putea ca si dumneavoastra din pozitia de forta in care credeti ca va aflati in relatie cu mine, sa judecati gresit. Oameni suntem doar.

Limba chinuita este exact limba folosita de spectacol, m-as fi asteptat sa intelegeti asta, cu expresii cu un anumit iz, simplu de inteles, de altfel.

Organizarea a fost extra in ciuda faptului ca nu m-au chemat la timp la “shou”, da, e o licenta acest termen si ortografia lui, sunt convins ca sunteti familiarizat cu el, nu imi apartine inventia(din nefericire).Tocmai asta spuneam: faptul ca m-au chemat tarziu nu inseamna ca nu s-au organizat foarte bine. Destul de evident din discurs.

Eu zic ca putina ingaduinta v-ar fi ajutat sa evitati aceste judecati exagerate in aproape toate aspectele. dar bunavointa draga domnule, e o calitate pe care nu multi o au. Sa stiti insa ca in acest domeniu eu am intalnit cronicari de seama care au avut aceasta bunavointa si chiar paginile site-ului meu stau marturie.

In fine, Soldatul Universal si Simone de Beauvoir sunt paralele care sa ne mai deschida mintile chinuite de aceleasi si aceleasi interpretari si au foarte mare legatura cu figura lui Ivan Turbinca, exact cum am specificat -din perspectiva anacronica. Sau poate trebuie sa definim acest termen impreuna. Sau poate e prea mult sa gandim departe. Nu zic nu, dar e optiunea mea si nu va cer sa fiti de acord. Deloc chiar.

Cronica unui eveniment implica si cronica celor vazute si simtite, nu numai cronica spectacolului si realizarii scenice. Asta e sensul acelor observatii despre invitati si atmosfera, cu umor si deloc “beligerante”.

Eroarea cu debutul este rezolvata pentru ca am specificat ca este vorba de un debut Bucurestean in regia de teatru, ceea ce de fapt am si vrut sa exprim. Numai sa nu ma insel si aici. Dar daca o fac, asta este, imi cer scuze, se mai intampla, am gresit. La o citire simpla am observat greseala si am corectat-o.

Corectura ortografica o fac tot singur si o fac cat pot de mult inainte de a posta cornica, dar si dupa ce ea apare. Sunteti foarte neintelegator, dar e optiunea dumneavoastra. Altfel, trebuie sa recunosc deschis ca anumite “fascinatii” ortografice din limba romana ma bantuie, si ma refer la dublarea unui “i” sau la mancarea altuia. Vin dupa o serie de intalniri interesante cu limba romana, si in background-ul meu se afla si olimpiade la limba romana si studii si examene la Literatura Universla si Comparata. Dar asta nu inseamna ca nu pot articula aiurea sau altceva. Imi asum senin, draga domnule. Dar mi le asum preferand sa ma amuz de ele mai degraba decat sa ma cramponez si sa uit esentialul a ceea ce fac.

Eu pot fi de acord ca nimeni nu s-a gandit sa observe cat de frumoasa este paralela cu Soldatul Ryan sau cu existentialsimul, dar nu e vina mea. Daca vreti sa ramanem la cei doi “i” in plus, este optiunea dumneavoastra si v-o respect. Dar ca sfat prietenesc, nu va mai pierdeti vremea, lasati greseala in pace, pentru ca ea, draga de ea, ne face oameni.

Cuvinte in exces dupa parerea dumneavoastra. Eu unul inteleg fara mari probleme ce inseamna un rol foarte tare. Si poate nu e limbaj de lemn si poate in viziunea dvs nu are acoperire, tot ce e posibil. Dar nici nu vreau sa aiba acoperire. Poate suntem din alta generatie. Va garantez insa ca toti cei care citesc inteleg ce vreau sa spun cu aceste cuvinte. Poate cei care citesc Liternet nu inteleg. Asta e desigur problema lor, nu a mea. Sa descriu partitura lui Ivan ar insemna prea mult si apoi las sansa cititorului sa vada spectacolul nu sa i-l desciru eu.

Nu au prezenta si imagine tocmai pentru ca nu sunt sustinuti de spectacol, e lesne de inteles si nu e nicio contradictie decat pentru cel care o cauta acolo. De altfel am si spus clar:”sunt contrariat.” Adica stiu si declar doua realitati care sunt contrare. Pe de o parte asa, pe de alta parte asa.

Nu trebuie sa fiti de acord ca suntem un popor aflat undeva intre iad si rai. Dar sa citez ca argumente idei antropologice sau istorice romanesti nu este ce imi doresc. Imi iau libertatea sa le subanteleg, pentru ca cei care citesc sa aiba o lectura participativa, nu una pasiva.

Dar se pare ca noi, romanii, in afara de faptul ca ne pricepem sa criticam toti, vezi si cazul meu-  ne pricepem de minune si sa criticam critica, subiect unde deja, draga domnule, devenim hilari si oarecum penibili.

Finalul este un statement politic care nu are nicio legatura cu cronica. De altfel el nu apare pe site-ul meu. Dar are legatura cu persoana care a scris cronica. Si drept urmare am vrut sa il notez in incheiere. NU am intentionat sa va produc vreo neplacere cu asta si imi pare rau daca v-am cauzat-o.

Articolul nu este o varza. Si stiti bine asta, sau daca nu o stiti, trebuie sa mai cititi odata. Articolul este foarte bine ordonat. Mesaj- Valente semantice- Structura- Regie- Scenografie- Actorie- Eveniment.

Consider inca acest mail ca o dovada de respect colegial cumva, desi resimt senzatia certa cum ca puneti o limita clara de demarcatie intre mine si scrierea mea si dumneavoastra.

Dar deja aceste optiuni va apartin. Eu nu fac decat sa va raspund in semn de pretuire si respect. Dar corect trebuie sa fiu, cum cred ca si dumneavoastra ati considerat poate ca sunteti corect.

Personal, apreciez dezbaterea, nu apreciez judecatile pripite si sententioase. Si chiar daca aveti impresia ca argumentatia dumneavoastra este logica si sustinuta, ceea ce v-am raspuns demonstreaza oricui si oricand ca va inselati intr-o proportie mult mai mare decat aveti dreptate in ceea ce spuneti.

Ca sa pastram aceasta discutie in limitele impuse de respectul reciproc, va cer permisiunea sa facem aceasta dezbatere publica- respectiv sa pot publica mailul dumneavoastra pe site-ul personal.

As vrea sa inchei cu un citat fumos:

“Mai bine sa scrii pentru tine si sa nu te inteleaga nimeni decat sa scrii pentru ceilalti si sa nu te mai intelegi tu” (nu dau numele celui care a spus asta, nu pentru ca nu il stiu, ci pentru ca vreau sa descoperiti dumneavoastra- poate aveti surpriza sa fie chiar vreun Soldat Ryan -glumesc desigur.)

Daca nu va convine, nu ma publicati pe Liternet, asta este, viata merge inainte.  Poate din asta, si eu cred ca asa este, iese ceva bun, si atunci si eu si dvs vom avea numai de castigat. Dar e bine sa stiti, nu-i asa, ce publicati, de ce, sa va indoiti tot timpul de judecatile proprii. Doar asa putem impreuna sa ajungem mai departe in ceea ce facem. Si daca nu ma insel, facem cam in acelasi scop, si eu si dumneavoastra.

Cu parere de bine,

R.Z.

Am citit aceasta “cronica”. Nu mi-a placut. Si nu inteleg de ce o promovati. Chiar orice prostie e buna pentru marketing?

De ce nu mi-a placut?

In primul rind pentru ca limba romana e chinuita in ea: “prinde cu inteligenţa lui a face un rămăşag”, “atâta vreme cât îi vrea pofta”, “au substituit conceptul de erou”, “glumiţe, ca să nu folosesc cuvântul ne-oficial desemnat pentru asta”, “imaginea auditivă”, “o imagine vizuală”, “imagine pustie”.

Apoi pentru ca nu are logica: “nu au prezenţă, nu au imagine. (…) Totuşi, în ciuda ciudei, eu cred că trupa de actori de la TNB este din ce în ce mai tânără şi mai pregătită.” – cum o fi pregatita daca nu au nimic si asteapta totul de la scenografie? / “Şi organizarea premierei, deşi m-au chemat la “shou” pe ultima sută de metri, a fost extra.” – organizarea premierei inseamna sa cheme invitatii la “shou” la timp? / “Apoi nici costumele, deşi dragi nouă, nu reuşeau să umple golul, pentru că păreau ponosite” – daca nu erau ponosite umpleau golul?

Apoi pentru ca nu are substanta, ci doar cuvinte in exces: “Ivan Turbincă face un rol tare de tot. Un super-rol sau cum se mai zice. Adică are o partitură de Mozart şi face imporvizaţii cu Chopin.”; “Sensurile merg foarte departe”; “umor (…) oarecum sec – precum un vin sec românesc”

Apoi pentru ca nu inteleg ce noima au intr-o cronica divagatii de genul “Beligan (oare vine de la Bello- razboi lat. numele?)” sau “căruia îi dorim mult mult succes”.

Apoi pentru ca abunda de erori:
- de scriere: “imporvizaţii”, “Şî”, “semnatice”, “storry”, “Beauvoire” si inca nenumarat de multe
- de informatie sau de adecvare: “Ion Sapdaru – care debutează şi cu regia de teatru în Bucureşti” – aici e eroare de informatie daca se subliniaza ca Sapdaru debuteaza la modul absolut, caci nici macar in regizarea lui Ivan Turbinca nu debuteaza, atita timp cit acest spectacol e un remake al celui tot cu Daniel Badale facut la Botosani. Si e eroare de adecvare daca se subliniaza ca e debut in Bucuresti, atita timp cit nu cred ca cineva spune despre Coppola ca a debutat cu regia de film in Romania cu “Youth Without Youth”
- de memorie: “a face un rămăşag cu Dumnezeu” – nu e vorba in poveste de nici un ramasag (poate sa fie asa doar daca regizorul a modificat povestea, dar ar fi trebuit mentionat daca era asa).

Apoi pentru ca autorul bate cimpii cu gratie fara sa argumenteze deloc, aglomerind clisee: “Soldatul de pe meleaguri pitoreşti de la noi îşi atribuie aproape un destin naţional. Un destin al fiecăruia în parte dar şi al tuturor. Suntem un popor care este undeva nemuritor între rai şi iad, noi românii. De data asta suma părţilor are aceeaşi semnificaţie cu întregul. Ivan ar trebui declarat astăzi erou naţional.”

Apoi pentru ca articolul e o varza caci aduce in el si pe Soldatul Ryan si Soldatul Universal si pe Simone de Beauvoire si pe Sartre care chiar nu au nici o legatura cu povestea lui Creanga. Si, sper, nici cu spectacolul lui Sapdaru.(Razvan Penescu)

Dragă Ivan, mai fură odată timpul. Premiera “Ivan Turbincă” TNB aseară.

Tentaţia să scrii despre subiectul propus de spectacol e foarte mare. Ion Creangă, Ivan Turbincă, atât de românesc, atât de naţional. Probabil de-asta.

În fine, Ivan, om bun, cu credinţă, cu milă, dar şi cu poftă de viaţă şi nemurire, prinde cu inteligenţa lui a face o înţelegere cu Dumnezeu. Acesta îi oferă o turbincă care îi permite să prindă acolo şi să ţină pe orişicine atâta vreme cât îi vrea pofta. Fiind povestea noastră, chiar dacă atribuită rusului Ivan, ne luăm liber la speculaţii semantice şi ideatice despre această mare metaforă a turbincii şi în general a personajului nemuritor- soldat Ivan.

Sensurile merg foarte departe, se deschid; Dar să o luăm pe rând. Figura Soldatului.

În perspectivă anacronică, figura soldatului va căpăta importanţă din ce în ce mai mare în cultura story-tellingului. Soldatul Ryan, marea capodoperă cinematografică din SUA, Soldatul Universal, şi mulţi mulţi alţii au substituit conceptul de erou. Soldatul de pe meleaguri pitoreşti de la noi îşi atribuie aproape un destin naţional. Un destin al fiecăruia în parte dar şi al tuturor. Suntem un popor care este undeva nemuritor între rai şi iad, noi românii. De data asta suma părţilor are aceeaşi semnificaţie cu întregul. Ivan ar trebui declarat astăzi erou naţional.

Un Shakespeare autohton – John Branch (Ion Creangă)

Ion Creangă anticipează prin abordarea şi rezolvarea subiectului om-moarte-nuntă-nemurire- Existenţialismul şi întreaga concepţie adiacentă şi preocupare faţă de conceptul de nemurire- Simone de Beauvoir -Soţia lui Sartre- scrie o carte despre cum e să fii nemuritor. Şi e groaznic. Exact cum Shakespeare sărea peste epoci, cu geniu, aşa şi John Branch, Sir. Şi tot aşa, o mulţime de posibilităţi şi idei.

Mai mult decât conceptul spectacolului teoretic.

Premiera de aseară (27 noiembrie, în ajun de zi naţională) a fost un eveniment frumos, cald, relaxat, tânăr (cu mici excepţii ca Domnia-Sa actorul Radu Beligan -oare vine de la Bello- război lat. numele?). Dar dacă de obicei pentru a ajunge la masa de unde se ridică invitaţia treceam printre mulţi tineri care vroiau să intre la spectacol cu carnetul de student, acum am ajuns foarte uşor. Şi în sala mare a TNB-ului au mai fost locuri. Mi se pare cel puţin ciudat că nu au fost mai mulţi oameni la premieră.

În fine, punctele slabe ale show-ului lui Ion Sapdaru –care debutează şi cu regia de teatru în Bucureşti – sunt faptul că scena e pustie, totul pare improvizat şi cumva vechi dar nu în sensul bun al tradiţiei, ci în sensul de uzat. Senzaţia de autentic şi real care venea din imaginea auditivă-replicile şi muzica- era întreruptă constant de o imagine vizuală pustie. Câteva sperietori de ciori care s-au transformat în morţi din iad la un moment dat şi care au scos şi puţin fum la alt moment dat ca să meargă cu lumina roşie din Iad. Căci de, cum poate fi Iadul altfel decât roşu.

Apoi nici costumele, deşi dragi nouă, nu reuşeau să umple golul, pentru că păreau ponosite. Pe de altă parte, coregrafiile Victoria Bucun- şi muzica originală au fost extrem de reuşite-Formaţia Trigon: Nicolae Botgros, Costică Lupu, Anatolie Ştefăneţ.

Interludiile cu muzică au salvat spectacolul. Iar regizorul se poate simţi norocos sau inspirat pentru soluţia asta. Şi sunt sigur că 50% din aplauze se refereau la asta- pe muzică românească la aplauze ne-am încălzit cu toţii şi mai mai că ne prindeam la o horă.

În privinţa actorilor, sunt contrariat.

Ivan Turbincă-Daniel Badale face un rol tare de tot. Un super-rol sau cum se mai zice. Adică are o partitură de Mozart şi face improvizaţii cu Chopin. Am strigat “Bravo” pentru Daniel Badale. Tinerii au voce de Sala Mare şi pentru că nu sunt ajutaţi de scenografie -semnată Gelu Rîşca- nu au prezenţă, nu au imagine. Cu excepţia interludiilor muzicale. Totuşi, în ciuda ciudei, eu cred că trupa de actori de la TNB este din ce în ce mai tânără şi mai pregătită. Cu plus din experienţa lui Orodel Olaru sau al sau Petre –Cristian Creţu. (altfel spus, mergeţi, vedeţi şi aşa veţi avea o părere poate diferită de a mea sau poate la fel-later edit pt Dl. Penescu.)

Altfel, glumiţe multe, ca să nu folosesc cuvântul ne-oficial desemnat pentru asta,(adică ”cioacă” -pentru cei care nu au inţeles) dar şi umor de calitate, autentic, oarecum sec-precum un vin sec românesc. In vino veritas şi spectaculum.  Oameni dispuşi să râdă, îmbrăcaţi frumos, distins dar şi hippie. Şi organizarea premierei, deşi m-au chemat la “shou” pe ultima sută de metri, a fost extra.

Felicitări pentru debutul la TNB – Ion Sapdaru. Pentru foto mulţumesc TNB.ro

Şi apropos de filmul artistic 2012- nu uitaţi, aţi aflat prima oară de pe In Vino Veritas.

Amie- Damien Rice. Cover.Răzvan Zlăvog.

I avoid truth sometimes because I’m to coward to face the proportion of what my telling would be. I’m not capable to face the reality every single moment. It’s the reason I’m sometimes sad and trying to become a better man.

Because I believed in this lyrics I ended up not knowing how to love. And failed.And succeded at the same time.

Just take a minute, click on this link and listen. Thank You!

I avoid truth sometimes because I’m to coward to face it!

Răzvan Zlăvog

Odată cu acest post riscant/restant încerc să inaugurez categoria MUZICĂ pe In VinoVeritas -Scrie cu stiloul!

pt. bookblog.ro. am corectat toate greselile de tipar (sper). chiar si cu stiloul poti scrie in graba. (sau fara diactirce ca acest intreg text in italic.cu dedicatie.)

De ce toate astea?ONE Campaing.

• 
  

  34 million African children

  went to school for the first time between 1999 and 2006 thanks to savings from debt relief, development assistance for education, and prioritization by African governments.

• Sub-Saharan Africa needs 1.8 million more teachers

  to achieve universal primary education by 2015.

• Child survival rates jump 40%

  if girls are educated for five years.

   

   

  Vezi video One Campaign.

  http://www.youtube.com/watch?v=ZD4jv21GjrM

   

  For all of this to make sense.

   

Însă într-o sală de 100 de locuri, a Casei de Cultură din Oradea, se întâmplă minuni culturale.

Se spune că ce nu are preţ de obicei nu este preţuit. Mi s-a întâmplat să primesc un cadou, care nu are preţ, dar este nepreţuit.

Cadoul este cartea Sonet-William Shakespeare, semnată de Domnia-sa Florian Chelu Madeva, împreună cu discul <<I am that I am>> în care sunt interpretate sonetele în limba engleză. Muzica este într-adevăr spectaculoasă!Ca şi vocea şi interpretarea lui David Luke Michael Bryan.

Aceaste bijuterii se face că sunt în biblioteca mea de meloman şi admirator de Shakespeare, la loc de cinste. Şi este adevărat că aş fi fost gata să plătesc pentru a le avea. Dar la fel de adevărat este că nu aş fi plătit îndeajuns oricum.

Şi asta pentru că, nici mai mult nici mai puţin, cartea conţine realizarea muzicală a celor 154 de sonete ale lui Shakespeare. Adică partitura, notele, şi versurile. Cum zice chiar autorul, citând pe Eminescu, în cuvintele care prefaţează cartea: “…154 de sonete ale marelui bard englez William Shakespeare, acest <<prieten blând al sufletului meu>>, care se-arată  <<ca Dumenezeu în mii de feţe>> învăţându-ne <<ce-un ev nu poate să ne-nveţe>>”.

La lansare -la care am participat dintr-o prea-fericită întâmplare, am avut ocazia să ascult un mini-concert susţiunut de minunata familie Chelu- mama, tatăl şi fiica Alexandrina-  s-a mai povestit cu mult umor dar cred şi o doză de amărăcaiune (o să explic imediat de ce) despre un proiect la nivel internaţional, dedicat Sonetelor lui Shakespeare. La care, graţie celor menţionaţi, ne-am raliat şi noi (vedeţi, meritele ni le asumăm toţi, noi)

Apoi s-a mai vehiculat un site- www.rockfilarmonica.ro unde se pot afla mult mai multe detalii. Şi unde fără să poposeşti mai mult de 10 minute poţi afla că există la Oradea un centru extrem de prolific de cultură.

În fine, legat de asta, încep întrebările fără răspuns (nu retorice). De ce am nevoie de o întâmplare ca să aflu că un asemnea eveniment se întâmplă la mine în ţară, de ce nu se valorifică aşa cum e cazul, de ce doar cei din afară înţeleg demersul cultural la adevăratele sale dimensiuni. Şi până la urmă de ce avem oameni de cultură şi nu ştim de ei. Căci, să-mi fie cu iertare, dar nu în fiecare zi se naşte o asemenea creaţie, atât de proeminentă, atât de valoroasă în contextul cultural mondial şi, evident, naţional.

Însă într-o sală (primitoare ce-i drept) de 100 de locuri, a Casei de Cultură din Oradea, se întâmplă minuni cuturale în prezenţă a câteva zeci de oameni, câteva aparate de foto, două aparate de filmat şi trei artişti. Iertaţi-mi impertinenţa Domnule Ministru, Domnilor secretari de stat sau alte soiuri de funcţionari, dar este ruşinos. Şi mai mult, condamnabil. (!)

Şi altfel spus, un astfel de produs e absolut necesar pentru noi, dragii de noi ignoranţi şi leneşi, dar europeni şi mândrii de asta…

Cred că mă opresc aici.

Şi mai cred că înfiinţez o agenţie de turism cultural. Sau poate îmi cumpăr un cal şi plec cu el prin ţară, ca să găsesc astfel de oameni şi astfel de proiecte, şi astfel de bucurii şi delectări.

Vezi pe youtube ce mai face filarmonica Oradea- si pe www.rockfilarmonica.ro

Vezi pe facebook si http://www.poezie.ro/index.php/author/0014132/index.html ce cânta şi ce scrie Alexandrina Chelu

Multumesc Raluca Urea pt foto de la eveniment.

Am aflat de la tatăl meu că mă trag din îngeri (angheleescu) şi voci de aur. (zlă-aur, vog, voce)-sunt un înger cu voce de aur.

De astăzi inaugurez noua categorie pe blog:PERSONAL. (experiment)

În pilot joacă tata. :)

“Dacă atunci când vorbeai de purificarea  “karmei neamului” te refereai la neamul Angheleştilor (Îngereştilor!!!) şi la cel al Zlăvogilor (zla=aur,vog=voce;adică voce de aur. Ţi se potriveşte de minune) atunci ar trebui ştiute următorele.

Părinţii trăiesc prin ceea ce fac ei şi prin copii lor. Se bucură sau sunt trişti, mai rar fericiţi, alături de ei.

Nu merită să fii liber dacă nu ai libertatea de a face greşeli- Mhatma Ghandi

“ Priceperea de a ierta este înţelepciunea prin care omul se eliberează pe el însuşi”

L-am citat pe tata din:

Scrisoarea lui NeaRodoe Bucurab către fiul său Tanasie (vol 1)

Iubeam si eram fericit. Acum sunt doar fericit. Cand organizam APAAERFOC, festivalul international de teatru in aer liber. la ICR. Eu fiind my personal hero.Un ICAR modern.

Despre încercare şi reuşită. Despre experienţa unui festival. Despre oameni şi dragoste. Având în vedere că numărul cititorilor pe In Vino Veritas-Scrie cu stiloul  creşte zilnic, m-am gândit să vă fac un cadou tuturor.

Doamnelor, domnilor, albumul Zboară omule, zboară!

complimente mari complimente si scuze Suzana Macarie

Promovare experimentala. Campaniile de net pe net. Pattern si behaviourism. Arta comment-ului. Arta post-ului. Arta de megabiti. Subcultura sau incultura?

Cronica Groazei. Sinucigaşul. Tnb.

*La o asemena distribuţie te prind fiorii când trebuie să te instalezi înăuntru şi trebuie să diseci. Când ştii că trebuie să analizezi Dan Puric, Costel Constantin, Adela Mărculescu, Ileana Olteanu, Marius Bodochi, Marius Manole, Tania Popa, Silviu Biriş, Maria Buză, Andrei Finţi, Lamia Beligan, Rodica Ionescu, Florin Lăzărescu, Tatiana Constantin/ Ana Macovei, Vitalie Bichir, Alexandru Nedelcu şi Nikita Dembinski. – e de groază.

În fine, depăşim momentul.

Spectacolul este foarte bun din punct de vedere tehnic. Cel puţin distribuţia nu e degeaba. Sunt actori “at their best” şi asta nu e puţin lucru.

Altfel,  scenografia e nulă sau ca să nu jignesc, greoaie, greu expresivă, regia e apatică, nimic spectaculos.

Însă când vine vorba de ce fac actorii pe scenă lucrurile încep să aibă sens.

Puric face tehnic un rol perfect. În energie are mici fluctuaţii şi în implicare se clatină. Dar Puric pare deja un orator nu un actor. Orice înseamnă asta.

Costel Constatin e sănătos tun. Metaforic spus.  Îl iei de-acolo şi îl pui acolo instantaneu. Tehnic e impecabil.

Adela Mărculescu şi Doamna Ilean Olteanu sunt pline de viaţă şi îl înnebunesc pe Puric. Aduc întreaga partitură la un alt ritm şi tehnic sunt perfecte.

Bodochi e în nota personală, la care cred că a ajuns numai datorită experienţei şi valorii. Nu cred că voi apuca să îl văd vreodată pe Marius Bodochi implicat în ceva alta decât propria performanţă pe scenă.

Marius Manole  e exact de acolo şi nu se lasă până nu colorează în fiecare nuanţă posibilă scena şi apariţia sa. Semnele probabile ale unui mare actor. În rol secundar, Manole cere încă foarte mult de la el şi de la noi. Poate totuşi prea mult. Încă nu m-am hotărât.

Tania Popa aduce energia unui întreg şir de personaje feminine din teatrul românesc. E fabulos şi puţin ne-credibil. Fără un ochi avizat rişti să fi deranjat iar un ochi avizat presuspune aici cunoştinţe de spectacologie a teatrului românesc. Uf!

Mai avem un cuplu pe scenă, bun, dar cu distribuţia nominal analizată ne oprim aici.

Revenind la spectacol în sine, încep problemele. Ceva nu funcţionează bine deloc în sala Amfiteatru a TNB-ului. Cu excepţia Reginei Mamă parcă sala încurcă regizorul mai degrabă decât îl ajută.  Circularitatea scenei sau poate simplu sentimentul de amfiteatru şi ataşamentele care vin cu acest concept fac totul să pară sec, kitch-os aproape. Butaforie. Fals. Fie scenografia nu a fost deloc inspirată fie s-a limitat la posibilităţi, dar în continuare sufăr după ce văd soluţiile propuse de regizorii care montează la Amfiteatru.

În fine, ca să nu critic ne-constructiv, sugerez fin o atentă împărţire a spaţiului şi o mare atenţie la gradul de umplere a scenei moment după moment.

Altfel, substanţial piesa ne duce pe meleaguri foarte proprii. Ne recunoaştem pe-acolo. Nu e complicat. Omul sub presiunea societăţii, identitate, reponsabilitate. Cazul care îmi vine în minte este cel al unui om care şi-a postat pe youtube un filmulet în care s-a spânzurat. Iar oamenii, crezând că este o glumă, un experiment, l-au încurajat. Însă acel om chiar s-a spânzurat.

Regizorul Felix Alexa face iar abuz de putere, ne ia pe sus cu numele tari. Însă spre deosebire de alte montări, de data asta nimereşte (rezultat al valorii sale desigur) reţeta câştigătoare. Chiar dacă bănuiesc, ştie că se plasează pe sine în plan secund. Oricum, chiar dacă nu performează nemaipomenit, numai Domnia-sa putea produce aşa ceva.

Până la urmă o montare folositoare, poate cu iz comercial prea pronunţat, dar am apreciat ceea ce era de apreciat. Cred, cel puţin.

Rămânem cu cronica groazei.

pt.m.

Pt. foto complimente Teatrul National Bucuresti. Fotograf: Tudor Predescu. Foto apartine TNB. O institutie care ne respecta. Si se respecta.

Cel mai trist concert din viaţa mea.

Vreau să fiu clar încă de la început. Cred în dreptul omului de a se exprima în ce fel doreşte, cu atât mai mult în spaţii special amenajate pentru aşa ceva, unde se plăteşte acest privilegiu. Respectiv într-un bar sau la o terasă sau într-un pub. În acelaşi timp consider şi aceea că nu-i frumos să încurci pe cineva cu exprimarea ta, că trebuie să îţi respecţi co-consumatorii, ca să zic aşa.

În fine, am fost la un concert al lui Tica solistul de la Karma. Şi am râs şi am vorbit, la o masă exact de lângă unde cânta domnul acesta. Şi m-am simţit atât de vesel…până când în pauza dintre melodii, artistul ne-a spus că speră să nu regrete că ne-a oferit masa lui şi că suntem prea gălăgioşi şi că îl deranjăm şî îi deranjăm şi pe ceilalţi.

…

…

…

Apoi, firesc, am redus volumul discuţiilor şi veseliei şi i-am dat ascultare domnului care cânta. Şi nu mică mi-a fost surpriza atunci când mi-am dat seama că sunt atât de trist încât aproape că aş fi plâns de milă pentru mine. Şi apoi fiecare melodie care urma aducea şi mai multă tristeţe.

Şi altfel spus, artistul s-a luptat cu mine, m-a redus la tăcere, a câştigat pentru că am tăcut, şi apoi mi-a aplicat lovitura de graţie, de la microfon, cu chitara în braţe, cântând versuri şi note de o tristeţe iremediabilă aproape.

Şi-uite aşa.

Dar mai e ceva extraordinar. Tot în războiul lui cu exprimarea-mi “out of line” acest domn a spus… “sper să nu mă înjuraţi iar pe net pentru că asta e, mai spun şi eu ce mă deranjează”

Înţeleg de aici că a fost înjurat pe net de alţii şi înainte. În fine, aşa am ajuns să scriu despre un “eveniment” despre care altfel sigur nu aş fi scris. Şi poate ăsta-i şi ideea. Naiba mai ştie.

Orice ar fi, în continuare vreau să scriu “cu stiloul” deşi simt că alunec spre ceva derizoriu. Eu nu injur artiştii pe net, oricâţ şi-ar dori dumnealor. Şi nici incapabil nu-s să înţeleg vorba frumoasă, omenească, a bunului-simţ. Şi dacă m-am lăsat purtat de o discuţie care îmi făcea plăcere, nu a fost ca să jignesc sau să deranjez pe cineva. Eu sunt acoperit, cumva. Dorm bine cu ce am făcut.

Dar aş fi dormit rău dacă aş fi ameninţat câţiva inşi de la o masă ca să îi facă să-mi asculte tristeţea.

Arta se respectă de la sine. Artistul se respectă pe sine. Noi publicul suntem de-o teapă inferioară, dar nu ne cerem scuze pentru asta.

Dragi doamne, stimaţi domni, cel mai trist concert din viaţa mea.

Ofer cu drag şi dreptul la replică.

Caut mare artist!Ofer recompensă.Cer geniu si nebunie.Dau tot ce am. La noi pe pământ mor artiştii.URGENT!

Departe de mine dorinţa de a da evenimentelor o amploare mai mare decât o au. Şi totuşi în momentul în care am postat ideea în categoria Cronici aflate în proiect, ştiam ce vreau să spun. Mai bine zis simţeam ce vreau să spun.

Mor marii artişti. Din ce în ce mai mulţi. Şi români şi de pe alte meleaguri. Şi nu zic că nu e firesc să mai şi moară artiştii, pentru că şi ei sunt oameni, dar când se întâmplă atât de mult, atât de des, ceva devine ciudat.

Şi poate nu ar deveni ciudat, dar senzaţia de pierdere pe care ţi-o lasă moartea unui mare artist e dublată de teama că nu vei mai putea pune în loc altul. Mă simt atras de ideea de a începe să dau cu pietre prin toţi cei care ştiu eu că poartă o vină pentru aceea că nu se mai cresc artişti la noi, dar ar fi absurd.

Situaţia trebuie conştientizată altfel. Trebuie să ne întrebăm ce facem cu sute de actori care termină facultatea anual, care e sistemul care îi absoarbe după, ce face critica apropos de tinerii care sunt buni, ce se întâmplă cu tinerii critici, etc. Şi asta doar în teatru!

Eu m-am întrebat de mult. Şî mi-am şi răspuns în toate modurile pe care le-am putut gândi. Şi concluzia e asta. Apariţia şi dezvoltarea unui mare artist (de talia celor pe care încă îi plângem) aprope că ar fi o minune în ziua de astăzi.

Aşadar lansez acest apel. Cei care cred că pot ajunge mari artişti (sau cred că sunt deja) să dea un semn.

Mulţumesc.

In foto, intr-un dintre cele mai extraordinare creatii, si nu sunt putine, care apartin bunei mele prietene, Suzana Macarie. www.suzique.wordpress.com si www.suziqueartistique.wordpress.com

Gheorghe Dinica- Regele Scamator. Dumnezeu sa-l odihneasca!

A fost unul dintre cei mai buni actori romani. O voce unica, un caracter special, o prezenta uluitoare si un talent innascut.

Acum trece in istorie si legenda.

Dumnezeu sa-l odihneasca!

pt. foto complimente frontnews.ro

Dragoste,sex, manipulare. L-ai văzut pe ultimul?(II)

După ce treci de limitele de exprimare impuse de format (durata scenelor de dragoste, importanţa lor redusă în context, abordarea specifică etc.) ajungi şi la un pattern. La nivelul concepţiei despre sex şi dragoste.

În lumea ideală, în care fiecare gest atrage după sine altele, cu sens pentru întregul sistem, pentru the Big Picture, unde toate se leagă şi se dezleagă pentru puzzle-ul final, sexul şi dragostea sunt factori motivaţionali esenţiali. Mai exact, toate personajele caută dragostea, sunt activi din punct de vedere sexual, caută să îsi împlinească trăirile romantice ori caută să îşi satisfacă dorinţele. Cumva toată pleiada de personaje de serial au stabilită o listă de priorităţi în care listă l’amour e de cele mai multe ori cap de afiş.

Din pattern însă mai face parte şi un alt factor extrem de important, venit din nevoia de schimbare şi rearanjare pe care o are, programatic, serialul. În schemă, orice relaţie stabilită deja rezistă cel mult câteva episoade (cu excepţia personajelor principale, care durează mai mult). Aşadar, împărţire-despărţire şi apoi de la capăt.

Interesant este că în cel mai general punct de vedere, tiparul acesta influenţează iremediabil concepţia despre iubire şi relaţie în rândul celor care empatizează cu personajele. Dacă biserica instaura modelul căsătoriei, al familiei, al relaţiei “forever, till death…”, în faţa lui D-zeu serialul, supus altor modelări, propune aproape un fel de relaţionare amoroasă contractuală, surprinsă încă de la bun început în caducitatea ei. Orice ar fi, oricine ar fi, trece, se modifică, se strică până la urmă, episoadele curg.

Şi fără să discutăm dacă este “realist”, sau mai “pe bune” modul acesta de a trata subiectul spre deosebire de alte moduri, ne obişnuim să considerăm normal, să acceptăm, să susţinem până la urmă exact acest mod de a vedea lucrurile.

Şi uite-aşa ajungem şi la discuţia despre manipulare, la care discuţie sunt importante două perspective. Producător- produs şi Receptor-cumpărător.

În primul caz, producătorul caută ca produsul său, independent de calitatea artisitcă, să aibă şi altfel de calitate. Sunt tentat să o numesc calitatea morală. Calitatea de a fi nu numai un aspect de realitate, ci un model pentru aceasta. Cazurile în care acest principiu destul de tipic Hollywood-ian s-a încălcat, reacţiile au fost devastatoare. Queer as Folk-ul celor de la Showtime a avut filmările în Canada din cauza reacţiei împotrivă a receptării din SUA. Şi altele.

Şi atunci, de când în joc intră şi receptorul (reprezentat şi el de tot felul de instanţe, societate civilă etc.) produsul se modifică. Şi fără să riscăm un exemplu sau mai multe din realitate, devine cert că atât partea care oferă cât şi cea care primeşte caută să manipuleze astfel încât să servescă propriilor interese. Mai exact, viziunea, mesajul, ideea, se stabilesc altfel şi cu mult înainte de către o suită de factori care nu au legătură cu procesul artistic. Sunt cumva meta-artistice. Şi asta exact ca şi cum înainte să vrem să gătim un tort, suntem condiţionaţi de tot felul de ingrediente care ni se oferă, apoi de reţete care ni se impun, apoi de oaspeţi care nu mănâncă dulce, apoi de sponsori care nu acceptă oaspeţi de culoare sau cupluri gay, sau de asociaţii care luptă împotriva bezelei şi multe multe altele.

Şi ca să definitivăm legătura şi să încheiem subiectul. Serialul are mesajul următor. Cum facem noi, cei de-aici, e cum trebuie făcut. Faceţi şi voi la fel. Trăiţi, iubiţi, mâncaţi şi vă distraţi ca noi. Dacă aveţi impresia că nu e tocmai aşa, întrebaţi-vă subconştientul. Şi dacă vreţi să nu fie aşa, protejaţi-vă subconştientul, zic.

(va urma)

În episodul următor: Subiecte tari, subiecte grele în serial. Mai mulţi regizori, mai multe episoade, acelaşi serial. Politică şi opţiune. HD- stereo, surround, 5.1-calitatea materialului. Imagine şi simbol.

fotografii Teatrul Vienez de Super Copii

“SCRIE CU STILOUL!”

“SCRIE CU STILOUL!”

De astăzi deschid, odată cu sărbătorirea articolului cu numărul 100, campania de pomovare a blogului IN VINO VERITAS.

- Aşadar, doamnelor şi domnilor cititori:

CAMPANIA ”Scrie cu stiloul!”

Ce trebuie făcut/avut: 1.

1 minut în care să se analizeze care este cantitatea de informaţii pe care o primiti zilnic de pe internet, ce fel de subiecte, ce calitate, ce metodă, ce exprimare.

2. al doilea minut consecutiv, ce soluţii aveti – ce opţiuni, ce alternative.

3. să dea o notă de la 1 la 10 acestei combinaţii. Dacă nota este peste 7, cel puţin teoretic blogul IN VINO VERITAS nu vă mai ajută prea tare. Trataţi-l ca pe o lectură de amuzament. Pentru că eu cred în această generalizare forţătă cum că majoritatea vom avea nota sub 7, vă propun blogul “In Vino Veritas”. Si asta pentru ca:

IN VINO VERITAS este un spaţiu de exprimare a unei conştiinţe, care nu se vrea o autoritate în domeniul conştiinţelor.

IN VINO VERITAS este, atât cât poate fi, modul meu de a trimite un mesaj clar.

IN VINO VERITAS se referă la teatru, film, artă, opinie, studiu, cronică.

IN VINO VERITAS este o reacţie a mea, mediată de bunul meu simţ, la o realitate – virtuală şi reală – în care trăim cu toţii.

IN VINO VERITAS nu tolerează înscrisuri care să ne facă să ne fie jenă că suntem oameni, cu subiecte de prost-gust, nu tolerează falsuri, jumătăţi de măsură. Ci sinceritatea şi diplomaţie.

IN VINO VERITAS caută să pună probleme, şi să le argumenteze, conform cu raţiunea şi logica.

IN VINO VERITAS nu vrea să ofere sentinţe, nici judecăţi de fond, ori soluţii spectaculoase. Pentru asta nu ne trebuie sistemul binar. Pentru asta e viaţa reală şi directă, în care vorbim de altă luptă, cu alte arme.

IN VINO VERITAS se recunoaşte învins de multe ori de deznădejdea de a scrie către web, cu atât de multe coduri şi programe care mediază şi alterează comunicarea. Între mii de pagini cu ce-i mai mizer în noi. Dar,

IN VINO VERITAS înseamnă să scrii cu stiloul şi să arunci în megabiţi. E un risc asumat.

Autorul.

Ce-i aia comunism?sau rolul artei in noi.

Coloratura ADN-ului din perspectiva ARTELOR.

Despre fascinatia puterii. BLOG_UL.

De ce ne plac serialele in halul acesta?(prima parte)

Nu ştiu cât să îl tratez deja ca fenomen media, şi nici nu ştiu exact cât de important e el în peisajul autohton. Dar ştiu că artistic e din ce în ce mai bun şi că merită analizat în detaliu. El este formatul de televiziune numit la noi “serialul”.

Trebuie specificat de la bun început că acest format a evoluat mult şi în diverse feluri, genuri, specii, sau ce-or mai fi ele. Pe de o parte sunt cele interminabile, ca “Tânăr si feroce”, pe de altă parte sunt telenovelele ca “Sclava Izaura cea urâtă”, mai sunt şi comediile ca “Sex and the Seinfeld” şi de ceva ani buni încoace, vârfurile (dp meu de v): serialele cu tema – “House’s anatomy” şi “Dr. Grey MD”, (etapă firească după legendarul “Spitalul de E.R.”), “Criminal to me”  sau “Lie minds”,  cu criminali şi mincinoşi, “Queer as housewives” şi “Desperate as Folk” cu iubire, sex, pasiune, chestii.

Şi multe altele.

Reţetar pentru cele bune:

Se ia un personaj excepţional- cu trăsături de caracter tari, definite, definitorii, care să declanşeze empatia în rândul audienţei repede, total şi iremediabil. Apoi se adaugă alte personaje, pe cât posibil la fel de atrăgătoare (din toate punctele de vedere) şi se îmbârligă lucrurile.

Suntem puşi în faţă unui stil de viaţă extrem de clar definit şi foarte acelaşi peste tot – banii nu sunt o problemă, acţiunile sunt motivate în primul rând de raţiune şi apoi de pasiune, sistemul de valori are iubirea de oameni în prim plan, sunt extrem de corecte politic toate remarcile si judecatile, (din personaje fac parte toate rasele posibile), discursul este atent gândit, şi tratează uluitor aproape toată paleta de probleme sociale existente (şi interesante).

Un exerciţiu destul de simplu ne ajută să înţelegem mai bine. Luăm un serial, vedem primul episod (pilotul) şi apoi scriem pe foaie tot ce ne dorim să se întâmple cu personajele respective şi în ce manieră ne dorim să se petreacă lucrurile.

EX: Grey’s anatomy – îmi doresc ca Grey să ajungă cel mai tare doctor, împreună cu ai săi colegi simpatici, îmi doresc să se iubească cu doctorul cutare care e chipeş, îmi doresc ca unul dintre ei să clacheze presiunii pentru că vreau să fie şi ei oameni, îmi doresc să fie credibili şi să mai şi greşească, îmi doresc să văd cum reacţionează în situaţii limită precum o epidemie sau un accident grav,îmi doresc să se iubească între ei, îmi doresc să lupte pentru adevăr, iubire, libertate, îmi doresc ca pacienţii să aibă drepturi egale chiar dacă sunt negri, galbeni, portocalii, mici, mari, urâţi, frumoşi, creştini, evrei sau musulmani, gay sau straight, tineri sau bătrâni, cocalari sau pitzipoance. Îmi doresc, de fapt, ca în sufrageria mea să intre o viaţă ideală, cu oameni ideali. Adică o utopie. Şi apoi, după două sezoane, o să primesc exact ce mi-am dorit.

Difereneţele specifice:

Pentru că e serial, ceea ce îmi va fi mie transmis va dobândi o caracteristică definitorie, extrem de importantă:

Ceea ce văd, văd o dată pe săptămână, timp de un an cel putin (1 sezon). Spre deosebire de un film artistic pe care, chiar dacă  îl revăd, nu durează mai mult de câteva luni în pleiada de gânduri cu care trăiesc zilnic. Mai exact, formatul mă obligă (şi îmi face plăcere, nu e vorba) să convieţuiesc cu personajele, ca şi cum m-aş întâlni cu nişte prieteni buni şi mulţi şi cu vieţi interesante, o oră pe saptămână. Acest factor crează dependenţă, şi dacă la noi încă mai sunt probleme reale care să ne ocupe mintea, prin SUA, patria mumă a acestor seriale, e mai greu cu realitatea şi mai uşor cu serialul. Aduc în discuţie şi posibilitatea recentă oarecum de a vedea un serial cap coadă ca pe un film artistic, pe propriul PC, extrem de tentantă şi incitantă.

Mai mult, serialul dezvoltă mai mult decât filmul artistic ceea ce în literatură se numeşte lectura participativă. Omul din faţa TV-ului e provocat săptămână de săptămână să descopere ce şi cum e cu prietenii lui Grey şi Yang sau Hotchner şi Reid. Şi tot aici încape în discuţie şi personajul cu capacităţi extraordinare, care geniu sau super-brain- master cum e el, ne permite să îl înţlelegem şi să fim ca el, complicii lui. Aş numi această păcăleală satus-upgrade. (o să revin la asta in partea a doua)

Educaţia:

Spectaculos peste poate în aceste seriale este şi dimensiunea educativă (foarte pronunţată) pe care o dezvoltă. In afara de faptul că ne facem şi noi părtaşi la stilul lor de viaţă, aceste personaje mai au şi capacitatea de a ne educa. Exact ca şi cum un bun prieten ne-ar educa dacă i-am lăsa timpul necesar să vorbească despre sine. Cu marele plus, evident, anume că aceste personaje au în spate o armată de scenarişti mai mult decâţ profesionişti şi deseori extrem de inspiraţi.

Corectitudinea politică de care aminteam mai sus este, obiectiv vorbind, fascinantă (şi imposibilă). E cert că în proiecţia ideală pe care o avem majoritatea dintre noi despre sine, căutăm să ajungem negreşit la înţelepciunea şi inteligenţa de a ne comporta corect şi mai mult, bine, frumos, cu dragoste, faţă de toţi oamenii din jurul nostru. Un fel de unul pentru toţi şi toţi pentru mine. Printre rânduri observăm deja mizele care sunt puse în joc. Sentimentele de apartenenţă nu la o comunitate sau la un grup, ci la umanitate, apoi deschiderea către orice formulă de acceptare umană, apoi bucuria de a ne supune mintea unui joc de descifrare şi orientare prin domenii şi teme şi subiecte cu care trăim zilnic, toţi. Şi tot aşa dacă aş continua aş ajunge încet dar sigur la întreaga piramidă a nevoilor umane. Ori asta nu-i puţin lucru.

(va urma)

În partea a doua: Despre manipulare. Viziunea despre sex şi dragoste în serial. Mai mulţi regizori, mai multe episoade, acelaşi serial. Subiecte tari. Politică şi opţiune.

Un critic talentat (adica eu), amuzat peste masura de cronica sa la “E doar sfarsitul lumii” de Afrim.

Importanta rasului. Daca nu stiati pana acum, cronica de mai sus va invata ca exista subconstientrui afisate. Luati aminte, circula insotite de sus-numitele traume vii. Traumele moarte nu au mai ajuns. Iata si retorsimul oratoria si limbutia, vb-a lu bietu Cara. zice: “cicatrizate,ma intreb”. Adica eu ma intreb o trasatura a unui tzesut muscular. Ma intreb cicatrizate. Sau, in alt unghi de vedere, “Ma intreb, Cicatrizate!” Adresare directa, cu ceva in vocativ. Dar sa trecem mai departe. cea mai senzationala observatie critica de departe:”jucat atent de Cristi Balint.” Inger-ingerashul meu ce fraza. Cristi, daca ma auzi acum, iarta-ma!Ai jucat foarte tare, asta vroiam sa zic. Si acum , sa vedem: avem referiri culturale la patologie, psihologie, micro-biologie, arhitectura, cultura media, PM-ism… Reiau cu scuzele si pentru Mihai Smarandache, care daca ma auzi, iarta-ma.L-am facut pe om bolnav pe interior, desi sunt sigur ca este foarte sanatos. Vroiam sa zic ca a jucat foarte tare. Si de fapt intentionam un compliment. Am zis si de traducator, ma mandresc ca nimeni altul cu asta. Distributia face loc si influentei din matematica, cu plusri si minusuri. Intertextualitate si interculturalitate. Si un final de groaza, la nivel cu o alta intrebare reto-rica nu stia sa zica, una alta.

Visul unei nopi de vară, toamna, visul unei generaţii libere, eliberate.



Shakespeare trebuie ca s-a bucurat când l-a văzut pe Quince mic(ă) şi hotărât(ă), când i-a văzut pe Duce şi Ducesă distinşi, calmi, tandri, când a văzut zânele mici, cu ochi mari, alergând speriate de Puck, spre Titania lor semeaţă. Trebuie că i-a stat inima când Oberon furios îşi cerea dreptul de zeu peste toate şi toţi, când Bottom (Pyram) îşi curma viaţa cu sabia de lemn şi când Leul răgea furios, circumspect totuşi având în vedere inimile simţitoare ale doamnelor din public. Apoi trebuie că a râs în hohote când Thisbe, în travesti, jucată de un puşti de şapte ani, îşi declara iubirea nestrămutată şi apoi, răpusă de sentimente înalte, îşi dete, la rându-i, moartea năprasnică.

După ce se termină toate repetiţiile, începute de mult, rămâne rugăciunea în grup, un moment emoţionant, şi apoi începe spectacolul. Îndrăgostiţii, maturi, înţeleg cum stă treaba, simt audienţa, şi alternează momentele de sinceritate veritabilă cu glume, poante, care să ducă show-ul cât mai aproape de noi. Punct ochit, punct lovit. Credibilitatea vine tocmai din combinaţia de comic şi patimă, pentru că detaşarea din anumite momente le subliniază pe celelalte.

Apoi, în cuplu, poate cel mai dificl cuplu din piesă, Titania şi Oberon schiţează stilizat un tango în care îşi asumă toate nenorocirile abătute pe pământ…”întregul crug al vremii se răstoarnă”. Puternic, fioros pe alocuri, nuanţat, atent…

Puck, mic şi al naibii, face ce ştie mai bine, e prezent la apel în faţă “măritului stăpân”, vrăjeşte pe unul şi pe altul în scenă, dar mai ales vrăjeşte pe majoritatea în public. La drept vorbind, îşi găseşte o lume a lui, în care parcă visează de multe ori, aşteptând ce ştie el că îi stă in putere să facă. Bottom pânzarul face furori cu capul de măgar şi publicul e cucerit irevocabil. Mai mai că strigă, precum visează meşteşugarul Bottom: “BIS!BIS!”

Luna şi Zidul, comice doar prin apariţie (şi prin geniul lui Shkspr), îşi duc personajele într-o zonă parodică extrem de nimerită, şi Leul are momentele de glorie când o sperie pe Thisbe şi îi mestecă voalul cu poftă…

Parcă totul ajunge însă la culme când vedeta de drept, super-starul (iertaţi-mi termenul, credeţi-mă, e nimerit) trupei Teatrul Vienez de Copii, cel mai mic actor (4 ani) apare drept dulăul Lunii şi dă din coadă, apoi face cu mână publicului înainte de a dormi lângă prietenii lui meşteşugarii…

Aplauzele şi hohotele de râs îi cam încurcă pe copii, şi sala nu mai ştie ce să facă mai întâi şi aproape îşi înăbuşe râsul şi îşi reţine aplauzele în câteva rânduri ca să audă următoarea replică. Piesa jucată de meşteşugari e un succes categoric. Tensiunea comică se acumulează şi se descarcă într-un ritm ameţitor, pentru că actorii sunt pe poziţii, ştiu ce şi cum au de făcut, iar publicul apreciază profesionalismul. Şi dacă tot vorbim despre profesionalism, salutăm culisele, ţinute în frâu de cei care i-au pregătit pe copii, care i-au aşezat la locurile lor, dreapta-stânga, sus-jos, astfel încât să ştie fiecare, în vâltoarea evenimentelor, unde şi când să intre şi să iasă din scenă.

În fine, scenele alternează, se leagă, se dezleagă, conflictele de rezolvă încet încet şi apoi cu mic, cu mijlociu, cu mare, noi de-acolo din public, marele Will din eter, aplaudăm, căci nu-i aşa, dacă umbre ce sunt micii şi marii actori, ne-au adus vreo supărare, “nu plecaţi, până ce n-aplaudaţi”. Şi am aplaudat, pe toţi împreună şi pe fiecare separat. Şi am uitat că… şi că… şi că…

Şi oricât de mult sunt vrăjit şi eu de floarea lui Puck, îmi pare nimerit să vorbesc (scriu) despre puterea teatrului de a elibera, mai ales într-un context autohton în care nu de puţine ori am tânjit, noi şi-ai noştri, după această senzaţie, stare, idee. Şi cer iertare dacă îmi pierd obiectivitatea şi alunec încet sper exaltare şi retorică, dar subiectiv vorbind, acoperit de o senzaţie puternic resimţită joi seara la spectacol, îmi pare că trăim într-o lume frumoasă, într-o lume de vis. Oare-i chiar aşa?  Personal am trăit visul unei nopţi de vară, toamna, visul unei generaţii libere, eliberate.

Odihneste-te in pace!MJ!

Prima caseta pe care am avut-o era Dangerous. Si pentru ca nu intelegeam versurile, le pronuntam fonetic si in putin timp stiam toate versurile tuturor melodiilor. Acum doua zile dansam intr-un club precum MJ. Inca stiu fiecare ton si nota din majoritatea cantecelor lui MJ. Si aproape fiecare videoclip cadru cu cadru. La primul concert am fost extraordinar de trist pentru ca eram prea mic sa merg. La al doilea am fost si nici nu am putut sa ma bucur de emotii. Il consider un geniu al muzicii, si melodiile de dragoste pentru oameni m-au inspirat si m-au educat in ceea ce am facut in viata, si probabil in ceea ce voi mai face. Partea cealalta a monedei nu o iau in considerare.

Miscarile de dans care parca veneau de pe alta planeta sunt unele dintre cele mai frumoase miscari umane pe care le-am vazut vreodata. In sfarsit are liniste, dar linistea pe pamant va fi mai putin frumoasa decat era pana acum, intre doua melodii ale celui care a fost Regele Michael Jackson!

Odihneste-te in pace!

Cronica unui teatru pierdut

Pentru un pasionat de teatru, actul deplasǎrii şi vizionǎrii unui spectacol e mai mult decât un act cultural si social şi estetic şi distractiv. Are repercusiuni. Asupra stǎrii de spirit şi chiar asupra spiritului. De altfel, sunt convins cǎ situaţia e similarǎ cu orice pasiune. Astfel, atunci când pasionatu’ merge la teatru vrea sǎ simtǎ cǎ i se rǎspunde într-un anume fel, cǎ I se comunicǎ, cǎ este asigurat şi reasigurat asupra pasiunii sale. E un fel de egoism paternal, ca atunci când copilului tǎu îi ceri sǎ îţi mulţumeascǎ pentru ce faci pentru el, şi sǎ îţi confirme cǎ nu e în van. În fine, când nu se înţâmplǎ aşa, e rǎu. Iar unele spectaole au darul de a fi rǎu, dacǎ îmi iertaţi dezacordul. Sǎ presupunem aşadar un spectaol în care textul ales este oarecum interesant, dar viziunea pe care o transimte în ansamblu este dezolantǎ, care vorbeşte despre lucruri mari fǎrǎ sǎ susţinǎ aceste lucruri cu personaje motivate, cu acţiuni motivate, cu replica în ultimǎ instanţǎ, motivate. Mai mult, scenografia care câteodatǎ te mai face sǎ uiţi inconsistenţa lumii pe care o vezi pe scenǎ, are datele unui peisaj superflu, neîncadrabl şi de neîncadrat, în care personajele par lipite, din altǎ poveste. Ideile de regie, atât luate în ansamblu cât şi în particular, aşa numitele cioace, sau mici rezolvǎri dorite comice şi ieşite dezolant, pun capac peste o apǎ chioarǎ, prezentatǎ drept o supǎ delicioasǎ. (ce metaforǎ culinarǎ,în fine). Şi dacǎ nu ar fi tot, un prieten în distribuţie chiar îţi stricǎ starea de spirit. Mai ales când prietenul chiar joacǎ bine, pe câţ se poate sǎ amesteci o brânzǎ de calitate la o budincǎ fǎcutǎ din brânzǎ veche. (metaforǎ culinarǎ, recidivez, în fine) Şi uite-aşa, îţi vine sǎ te laşi de meserie, eşti ofuscat, dezamǎgit, începi sǎ îţi pui probleme grave, despre univers. Şi îţi aduci aminte cǎ ai un blog şi cǎ îl poţi folosi terapeutic, scriindu-ţi amarul, sǎ ştie şi alţii cǎ doare sǎ nu mai crezi în pasiunea ta. Un amic spunea cǎ arhitecţii proşti ar trebui condamnaţi la închisoare pe viaţǎ, şi aproape cǎ încep sǎ îl înţeleg. P.s. Nu dau în vileag numele spectacolului, dar dacǎ ghiceşte cineva, dau o bere. Pt. Ani.

Strada Cartii, noi, intre noi, pentru toata lumea

Nu am nicio indoiala ca acest proiect va atrage tinerii din Bucuresti si ca in curand se va dezvolta si in alte orase ale tarii. De altfel, nu am niciun dubiu ca acest proiect va avea foarte multi adepti. Pentru ca noi romanii avem cateva caracteristici clare, de cand lumea. Intre ele, bunatatea si capacitatea de a darui sunt imense.
Salut initiativa, salut pe cei care au gandit-o si initiat-o si promit ca am sa incep in forta, daruind 5 carti la intamplare, pri Bucuresti, chiar azi.
Spor la treaba!

Strada Cartii- proiect de dragoste.

Citeşte şi dǎ mai departe.
Îţi place o carte? Vrei ca şi altcineva sǎ se bucure de ea? Dǎruieşte-o! E simplu!
Ia o carte, noteazǎ pe o foaie în interiorul ei strada pe care locuieşti şi pune-o îtr-o cutie poştalǎ la întâmplare. Sau în faţa unei uşi. Ataşeazǎ pe ea şi regulamentul proiectului „Strada Cǎrţii” şi adresa www.stradacartii.wordpress.com

Dacǎ primeşti o carte, citeşte-o şi dǎ-o mai departe. Sau pǎstreaz-o drept amintire şi dǎruieşte alta. Nu uita sǎ specifici instrucţiunile şi binînţeles Strada Cǎrţii.

Atenţie! Limita maximǎ de cǎrţi pe care le poţi dǎrui este de 368283629 de exemplare.

O datǎ pe lunǎ, în prima sâmbǎtǎ a fiecǎrei luni, mai exact, toţi cei care au primit şi/sau dǎruit cǎrţi se vor întâlni în Piaţa Universitǎţii, la fântâna din faţa facultǎţii de litere, pentru impresii.

Şi pentru cǎ acest proiect este în totalitate non-profit, te rugǎm frumos sǎ susţii şi sǎ promovezi Strada Cǎrţii în cercul tǎu de prieteni, în grupuri, pe blogul personal şi pe unde mai poţi. Mulţumim!

Bieninteles, in afara de strada cartii se pot adauga si mesaje simpatice trimise urmatorului cititor, dar asta ramane la latitudinea fiecaruia!