Cronica unui teatru pierdut

Pentru un pasionat de teatru, actul deplasǎrii şi vizionǎrii unui spectacol e mai mult decât un act cultural si social şi estetic şi distractiv. Are repercusiuni. Asupra stǎrii de spirit şi chiar asupra spiritului. De altfel, sunt convins cǎ situaţia e similarǎ cu orice pasiune. Astfel, atunci când pasionatu’ merge la teatru vrea sǎ simtǎ cǎ i se rǎspunde într-un anume fel, cǎ I se comunicǎ, cǎ este asigurat şi reasigurat asupra pasiunii sale. E un fel de egoism paternal, ca atunci când copilului tǎu îi ceri sǎ îţi mulţumeascǎ pentru ce faci pentru el, şi sǎ îţi confirme cǎ nu e în van. În fine, când nu se înţâmplǎ aşa, e rǎu. Iar unele spectaole au darul de a fi rǎu, dacǎ îmi iertaţi dezacordul. Sǎ presupunem aşadar un spectaol în care textul ales este oarecum interesant, dar viziunea pe care o transimte în ansamblu este dezolantǎ, care vorbeşte despre lucruri mari fǎrǎ sǎ susţinǎ aceste lucruri cu personaje motivate, cu acţiuni motivate, cu replica în ultimǎ instanţǎ, motivate. Mai mult, scenografia care câteodatǎ te mai face sǎ uiţi inconsistenţa lumii pe care o vezi pe scenǎ, are datele unui peisaj superflu, neîncadrabl şi de neîncadrat, în care personajele par lipite, din altǎ poveste. Ideile de regie, atât luate în ansamblu cât şi în particular, aşa numitele cioace, sau mici rezolvǎri dorite comice şi ieşite dezolant, pun capac peste o apǎ chioarǎ, prezentatǎ drept o supǎ delicioasǎ. (ce metaforǎ culinarǎ,în fine). Şi dacǎ nu ar fi tot, un prieten în distribuţie chiar îţi stricǎ starea de spirit. Mai ales când prietenul chiar joacǎ bine, pe câţ se poate sǎ amesteci o brânzǎ de calitate la o budincǎ fǎcutǎ din brânzǎ veche. (metaforǎ culinarǎ, recidivez, în fine) Şi uite-aşa, îţi vine sǎ te laşi de meserie, eşti ofuscat, dezamǎgit, începi sǎ îţi pui probleme grave, despre univers. Şi îţi aduci aminte cǎ ai un blog şi cǎ îl poţi folosi terapeutic, scriindu-ţi amarul, sǎ ştie şi alţii cǎ doare sǎ nu mai crezi în pasiunea ta. Un amic spunea cǎ arhitecţii proşti ar trebui condamnaţi la închisoare pe viaţǎ, şi aproape cǎ încep sǎ îl înţeleg. P.s. Nu dau în vileag numele spectacolului, dar dacǎ ghiceşte cineva, dau o bere. Pt. Ani.