Cronica Groazei. Sinucigaşul. Tnb.

*La o asemena distribuţie te prind fiorii când trebuie să te instalezi înăuntru şi trebuie să diseci. Când ştii că trebuie să analizezi Dan Puric, Costel Constantin, Adela Mărculescu, Ileana Olteanu, Marius Bodochi, Marius Manole, Tania Popa, Silviu Biriş, Maria Buză, Andrei Finţi, Lamia Beligan, Rodica Ionescu, Florin Lăzărescu, Tatiana Constantin/ Ana Macovei, Vitalie Bichir, Alexandru Nedelcu şi Nikita Dembinski. – e de groază.

În fine, depăşim momentul.

Spectacolul este foarte bun din punct de vedere tehnic. Cel puţin distribuţia nu e degeaba. Sunt actori “at their best” şi asta nu e puţin lucru.

Altfel,  scenografia e nulă sau ca să nu jignesc, greoaie, greu expresivă, regia e apatică, nimic spectaculos.

Însă când vine vorba de ce fac actorii pe scenă lucrurile încep să aibă sens.

Puric face tehnic un rol perfect. În energie are mici fluctuaţii şi în implicare se clatină. Dar Puric pare deja un orator nu un actor. Orice înseamnă asta.

Costel Constatin e sănătos tun. Metaforic spus.  Îl iei de-acolo şi îl pui acolo instantaneu. Tehnic e impecabil.

Adela Mărculescu şi Doamna Ilean Olteanu sunt pline de viaţă şi îl înnebunesc pe Puric. Aduc întreaga partitură la un alt ritm şi tehnic sunt perfecte.

Bodochi e în nota personală, la care cred că a ajuns numai datorită experienţei şi valorii. Nu cred că voi apuca să îl văd vreodată pe Marius Bodochi implicat în ceva alta decât propria performanţă pe scenă.

Marius Manole  e exact de acolo şi nu se lasă până nu colorează în fiecare nuanţă posibilă scena şi apariţia sa. Semnele probabile ale unui mare actor. În rol secundar, Manole cere încă foarte mult de la el şi de la noi. Poate totuşi prea mult. Încă nu m-am hotărât.

Tania Popa aduce energia unui întreg şir de personaje feminine din teatrul românesc. E fabulos şi puţin ne-credibil. Fără un ochi avizat rişti să fi deranjat iar un ochi avizat presuspune aici cunoştinţe de spectacologie a teatrului românesc. Uf!

Mai avem un cuplu pe scenă, bun, dar cu distribuţia nominal analizată ne oprim aici.

Revenind la spectacol în sine, încep problemele. Ceva nu funcţionează bine deloc în sala Amfiteatru a TNB-ului. Cu excepţia Reginei Mamă parcă sala încurcă regizorul mai degrabă decât îl ajută.  Circularitatea scenei sau poate simplu sentimentul de amfiteatru şi ataşamentele care vin cu acest concept fac totul să pară sec, kitch-os aproape. Butaforie. Fals. Fie scenografia nu a fost deloc inspirată fie s-a limitat la posibilităţi, dar în continuare sufăr după ce văd soluţiile propuse de regizorii care montează la Amfiteatru.

În fine, ca să nu critic ne-constructiv, sugerez fin o atentă împărţire a spaţiului şi o mare atenţie la gradul de umplere a scenei moment după moment.

Altfel, substanţial piesa ne duce pe meleaguri foarte proprii. Ne recunoaştem pe-acolo. Nu e complicat. Omul sub presiunea societăţii, identitate, reponsabilitate. Cazul care îmi vine în minte este cel al unui om care şi-a postat pe youtube un filmulet în care s-a spânzurat. Iar oamenii, crezând că este o glumă, un experiment, l-au încurajat. Însă acel om chiar s-a spânzurat.

Regizorul Felix Alexa face iar abuz de putere, ne ia pe sus cu numele tari. Însă spre deosebire de alte montări, de data asta nimereşte (rezultat al valorii sale desigur) reţeta câştigătoare. Chiar dacă bănuiesc, ştie că se plasează pe sine în plan secund. Oricum, chiar dacă nu performează nemaipomenit, numai Domnia-sa putea produce aşa ceva.

Până la urmă o montare folositoare, poate cu iz comercial prea pronunţat, dar am apreciat ceea ce era de apreciat. Cred, cel puţin.

Rămânem cu cronica groazei.

pt.m.

Pt. foto complimente Teatrul National Bucuresti. Fotograf: Tudor Predescu. Foto apartine TNB. O institutie care ne respecta. Si se respecta.