Profit de acest eveniment mai puţin obişnuit…

Eu înţeleg şi întotdeauna am înţeles gesturile care afirmă ceva stricând altceva. Am înţeles cât am putut şi actul de război, şi cel de răzvrătire, şi revoluţia, şi Jihadul şi şi şi. Am înţeles şi acceptat, chiar şi când m-a afectat, pentru că e vorba de opţiunea altora, şi ei sunt răspunzători pentru ea.

Ceea ce caut mereu, în orice situaţie, mai ales în cele delicate, e să păstrez proporţiile a ceea ce simt, gândesc, sunt. Am avut multă inspiraţie, venită de la mulţi “inspiratori”, de mic copilandru şi până acum. Şi nu odată am înţeles că exact atunci când ţi-e cel mai greu, atunci trebuie să tragi cel mai tare şi să crezi mai mult în ceea ce simţi că e bine. Nu mai zic că să renunţi, nu e niciodată o opţiune valabilă!

Esenţa culturii mele, europene, include un concept puternic şi esenţial, cu care eu sunt de acord şi pe care îl practic: Iertarea.

Nu mă pricep la hacking,… dar nici nu vreau să mă pricep. În licenţa mea tocmai s-a mai introdus un capitol. N-aş fi zis că e atât de necesar, dar se pare că trebuie să investeşti şi în securitate de la un punct.

În fine, mai rău decât acest point pe care l-a făcut vreunul care nu avea ce face mai bun pe lume, va fi continuarea, faptul că de bine de rău acest gest afectează pe ici pe colo o sumă de contexte, oameni, proiecte. Sper ca pagubele să fie minime.

În alte fine, să sperăm că se va rezolva repede. Şi bine. Şi că nu e nimic pierdut. Dar dacă e, se va reface, exact aşa cum s-a şi făcut prima oară: cu multă muncă, pasiune, bucurie, drag, stilou.

Mai mult decât să cer înţelegere şi să caut să evit pentru viitor, atât cât se poate, ca aşa ceva să se mai repete, nu pot face. De fapt pot face. Pot posta o fotografie cu o mână întinsă. Face bine sufletului.

Sper măcar ca acel care a făcut-o să se simtă mai bine acum. Altceva bun din asta, eu nu văd.

Apropos, bănuiesc că e evident, şi totuşi: avem nevoie de tot ajutorul pe care îl poate oricine oferi, în această situaţie.

Mersi,

Răzvan Zlăvog, în numele redacţiei In-Vino-Veritas-Scrie-cu-stiloul.

Şi ca să nu pierdem vremea, vom continua seria de articole tari aici, pe blogul vechi, încă primitor, sper.

 

Scrie-cu-stiloul.ro a fost hackerit.să vezi si să nu crezi.

pana una alta, turc hacker sau nu, eu aveam o cronică de film pregatită, si asa că o postez aici, pană cand se rezolvă toată nebunia. Se pare ca am simtit eu ceva cu subiectul acesta…

Asadar, The hurt locker.

Dacă tot mor, măcar să fie în bucăţi vs. faceţi dragoste, nu război.

Tematic:

Probabil că e normal să nu mai vezi sesul în nimic dacă tot ce faci zilnic e să dezarmezi bombe făcute de irakieni. Nu ştiu cum e, nu prea pot să judec exact, dar până una alta, au pierdut unii sensul vieţii şi de la mai puţin. Şi pobabil că nici măcar noţiunea de sens nu are sens, în cazurile astea extreme. 30 de zile ale mele, nu au nicio legătură cu cele 30 de zile ale lor.

Până una alta, e catarhic, dacă eşti dispus să colaborezi. E o poveste care are în spate realităţi certe, pe care le vezi şi le auzi aproape zilnic, pe la televizor. Şi poate vroiai un inshight? Îl ai, cu varf şi îndesat să nu-ţi mai trebuiască altul. E o poveste care miroase a sânge, a praf de puşcă, a explozibil C4, a transpiraţie şi a praf de Baghdad. Nu e un film despre politică şi decizii politice, nici despre libertate şi nici despre umanitate, şi nici măcar despre război nu prea e, în fond. Ni se sugerează cu citatul de la început că ar fi despre oameni dependenţi de risc, adrenalină şi confruntare cu limitele proprii. Că e vorba de o adicţie, o dependenţă de stările pe care ţi le dă războiul. Posibil. Dar mai degrabă aş vedea totul prin prisma mea, decât să analizez un personaj maniac, dependent de omorât săraci şi disperaţi prin Bagdad…

Regie:

Nu ştiu până când o să mai funcţioneze structura clasică pe care am definit-o de atâtea ori, noi toţi, fie ca americănism, fie ca rezultatul industriei şi tendinţelor receptării de la Hollywood, fie clişeu, fie o porcărie ,fie acelaşi bullshit mereu. Dar ea încă e capabilă să situeze acţiunea, temele, mesajele, ideile, şi unele (nu multe) nuanţe. Şi o face corect, justificat, şi în cazul ăsta propriu-zis, exact atât cât trebuie. Şi atunci, regizoral, un film curat, fără pretenţii de mare artă, expresiv datorită structurii agitate, plin ochi de acţiune, de tensiune, şi alte condimente care fac salata bună, de obicei. În mare, fără să aibă un scenariu spectaculos, miza lui Hurt Locker este exprimată prin imagine, montaj, şi un sunet de excepţie- vezi mai jos.

Imagine şi montaj: The Hurt Locker e un film despre cum să filmezi ceva ce depăşeşte, la drept vorbind sensibilitatea şi experienţa aproape orişicui. Actul de a lua viaţa în virtutea unei legi simple a supravieţuirii, dar şi actele de: protejat, susţiunut, apărat, înţeles, colaborat, simţit, suportat, uitat, traumatizat, trecut peste. Cam acestea trebuie filmate când faci acest film.

Ce se vede şi cum se vede e mai mult decât expresiv; toate resorturile cadrelor sunt valide, juste, în temă, potrivite; se simte bine văzut, tot ce se vede; toate caracteristicile stilului de filmare, de la ritm la încadrarea obsesivă a imaginii, “potrivirea” ei, absolut de efect, sunt conforme (tehnic)cu următoarea situţie: gestul unui cameraman amator care încearcă să surprindă ceea ce poate, sub imapctul evenimentelor şi în tensiunea lor, panicat, atent la maxim, pentru că de atenţia lui îi depinde supraveţuirea…

Toate în linia unei scheme clare: camera schimbă agitat points-of-view-uri, se trece dinspre gros-plan spre plan american şi înapoi, apoi ceva mai detaliat, toate într-o alternanţă care bubuie, exact ca şi bombele din Irak. Se caută, se găseşte, se pierde, iar se găseşte, lumină, întuneric şi efecte, ceva detaliu în slow-motion… e un spectacol care vrea să te plaseze cât mai în mijlocul evenimentelor, şi cam reuşeşte.

Cu sunetul se fac minuni pe zi ce trece, probail că tehnologiile permit selecţia unor unde extrem de fine, extrem de specifice, bătăile inimii, sunetul din costumele de armată, exploziile şi alte multe şi mici detalii de sunet întregesc experienţa cinematografică.

Actorii sunt buni, dar e inevitabil ca sensibilitatea mea tocită de atâtea filme de acţiune cu “soldiers” să nu vrea ceva mai mult decât logica firească a ranger-ului american, cu copil acasă, sau a nigger-ului fără copil dar care visează. În afară de pers rincipal, care mai joacă şi cateva insight-uri, şi câteva ieşiri nervoaseşi cateva feţe expresive de habar nu am ce caut eu în vaiţa mea, nimic interesant peste măsură. Ba din contră…clişee peste clişee în ceea ce priveşte personajele şi scenariul, şi asta până când aproape devine enervant.

Sigur că da, generaţii de bărbaţi americani sacrificate, pentru că numai om nu mai eşti întors de pe-acolo, sau aşa pare cel puţin. Şi copiii lor, traumatizaţi şi ei de o viaţă în care tati e puşcaş marin. Dar până când… Tot vedem aceste replici de vreo câteva zeci de ani şi tot acolo suntem, sensibilizaţi până la lacrimi de înţelepciunea soldatului american… şi ei tot acolo sunt, şi cei care acum au 30 de ani sunt exact la fel cu cei care aveau înainte 30… Perpetuăm ceva ce ne pare tuturor cel puţin ciudat, ca să nu zic rău sau bine… şi o facem acerb, pentru că ce? Pentru că prinde bine.

În fine, concluziv, justificări pentru barbaria, imbecilitatea şi ororile războiului, eu nu am găsit niciodată în niciun film, oricât de Saving Private Ryan sau Pearl Harbour sau Black Hawk Down (sau celelalte 15 filme faimoase pe temă) ar fi el. Eu ştiu una şi bună, de care nu mă plictisesc niciodată, pentru că serveşte vieţii, nu morţii: faceţi dragoste, nu război.

Am link-uit la cei responsabili pentru filmul nominalizat la Oscar pentru cel mai bun film, în 2010.

Fix de Răzvan Zlăvog, (mai ales că mai sunt nu mai mult de 4 zile până la Oscaruri)