fotografii Teatrul Vienez de Super Copii

“SCRIE CU STILOUL!”

“SCRIE CU STILOUL!”

De astăzi deschid, odată cu sărbătorirea articolului cu numărul 100, campania de pomovare a blogului IN VINO VERITAS.

- Aşadar, doamnelor şi domnilor cititori:

CAMPANIA ”Scrie cu stiloul!”

Ce trebuie făcut/avut: 1.

1 minut în care să se analizeze care este cantitatea de informaţii pe care o primiti zilnic de pe internet, ce fel de subiecte, ce calitate, ce metodă, ce exprimare.

2. al doilea minut consecutiv, ce soluţii aveti – ce opţiuni, ce alternative.

3. să dea o notă de la 1 la 10 acestei combinaţii. Dacă nota este peste 7, cel puţin teoretic blogul IN VINO VERITAS nu vă mai ajută prea tare. Trataţi-l ca pe o lectură de amuzament. Pentru că eu cred în această generalizare forţătă cum că majoritatea vom avea nota sub 7, vă propun blogul “In Vino Veritas”. Si asta pentru ca:

IN VINO VERITAS este un spaţiu de exprimare a unei conştiinţe, care nu se vrea o autoritate în domeniul conştiinţelor.

IN VINO VERITAS este, atât cât poate fi, modul meu de a trimite un mesaj clar.

IN VINO VERITAS se referă la teatru, film, artă, opinie, studiu, cronică.

IN VINO VERITAS este o reacţie a mea, mediată de bunul meu simţ, la o realitate – virtuală şi reală – în care trăim cu toţii.

IN VINO VERITAS nu tolerează înscrisuri care să ne facă să ne fie jenă că suntem oameni, cu subiecte de prost-gust, nu tolerează falsuri, jumătăţi de măsură. Ci sinceritatea şi diplomaţie.

IN VINO VERITAS caută să pună probleme, şi să le argumenteze, conform cu raţiunea şi logica.

IN VINO VERITAS nu vrea să ofere sentinţe, nici judecăţi de fond, ori soluţii spectaculoase. Pentru asta nu ne trebuie sistemul binar. Pentru asta e viaţa reală şi directă, în care vorbim de altă luptă, cu alte arme.

IN VINO VERITAS se recunoaşte învins de multe ori de deznădejdea de a scrie către web, cu atât de multe coduri şi programe care mediază şi alterează comunicarea. Între mii de pagini cu ce-i mai mizer în noi. Dar,

IN VINO VERITAS înseamnă să scrii cu stiloul şi să arunci în megabiţi. E un risc asumat.

Autorul.

Ce-i aia comunism?sau rolul artei in noi.

Coloratura ADN-ului din perspectiva ARTELOR.

Despre fascinatia puterii. BLOG_UL.

De ce ne plac serialele in halul acesta?(prima parte)

Nu ştiu cât să îl tratez deja ca fenomen media, şi nici nu ştiu exact cât de important e el în peisajul autohton. Dar ştiu că artistic e din ce în ce mai bun şi că merită analizat în detaliu. El este formatul de televiziune numit la noi “serialul”.

Trebuie specificat de la bun început că acest format a evoluat mult şi în diverse feluri, genuri, specii, sau ce-or mai fi ele. Pe de o parte sunt cele interminabile, ca “Tânăr si feroce”, pe de altă parte sunt telenovelele ca “Sclava Izaura cea urâtă”, mai sunt şi comediile ca “Sex and the Seinfeld” şi de ceva ani buni încoace, vârfurile (dp meu de v): serialele cu tema – “House’s anatomy” şi “Dr. Grey MD”, (etapă firească după legendarul “Spitalul de E.R.”), “Criminal to me”  sau “Lie minds”,  cu criminali şi mincinoşi, “Queer as housewives” şi “Desperate as Folk” cu iubire, sex, pasiune, chestii.

Şi multe altele.

Reţetar pentru cele bune:

Se ia un personaj excepţional- cu trăsături de caracter tari, definite, definitorii, care să declanşeze empatia în rândul audienţei repede, total şi iremediabil. Apoi se adaugă alte personaje, pe cât posibil la fel de atrăgătoare (din toate punctele de vedere) şi se îmbârligă lucrurile.

Suntem puşi în faţă unui stil de viaţă extrem de clar definit şi foarte acelaşi peste tot – banii nu sunt o problemă, acţiunile sunt motivate în primul rând de raţiune şi apoi de pasiune, sistemul de valori are iubirea de oameni în prim plan, sunt extrem de corecte politic toate remarcile si judecatile, (din personaje fac parte toate rasele posibile), discursul este atent gândit, şi tratează uluitor aproape toată paleta de probleme sociale existente (şi interesante).

Un exerciţiu destul de simplu ne ajută să înţelegem mai bine. Luăm un serial, vedem primul episod (pilotul) şi apoi scriem pe foaie tot ce ne dorim să se întâmple cu personajele respective şi în ce manieră ne dorim să se petreacă lucrurile.

EX: Grey’s anatomy – îmi doresc ca Grey să ajungă cel mai tare doctor, împreună cu ai săi colegi simpatici, îmi doresc să se iubească cu doctorul cutare care e chipeş, îmi doresc ca unul dintre ei să clacheze presiunii pentru că vreau să fie şi ei oameni, îmi doresc să fie credibili şi să mai şi greşească, îmi doresc să văd cum reacţionează în situaţii limită precum o epidemie sau un accident grav,îmi doresc să se iubească între ei, îmi doresc să lupte pentru adevăr, iubire, libertate, îmi doresc ca pacienţii să aibă drepturi egale chiar dacă sunt negri, galbeni, portocalii, mici, mari, urâţi, frumoşi, creştini, evrei sau musulmani, gay sau straight, tineri sau bătrâni, cocalari sau pitzipoance. Îmi doresc, de fapt, ca în sufrageria mea să intre o viaţă ideală, cu oameni ideali. Adică o utopie. Şi apoi, după două sezoane, o să primesc exact ce mi-am dorit.

Difereneţele specifice:

Pentru că e serial, ceea ce îmi va fi mie transmis va dobândi o caracteristică definitorie, extrem de importantă:

Ceea ce văd, văd o dată pe săptămână, timp de un an cel putin (1 sezon). Spre deosebire de un film artistic pe care, chiar dacă  îl revăd, nu durează mai mult de câteva luni în pleiada de gânduri cu care trăiesc zilnic. Mai exact, formatul mă obligă (şi îmi face plăcere, nu e vorba) să convieţuiesc cu personajele, ca şi cum m-aş întâlni cu nişte prieteni buni şi mulţi şi cu vieţi interesante, o oră pe saptămână. Acest factor crează dependenţă, şi dacă la noi încă mai sunt probleme reale care să ne ocupe mintea, prin SUA, patria mumă a acestor seriale, e mai greu cu realitatea şi mai uşor cu serialul. Aduc în discuţie şi posibilitatea recentă oarecum de a vedea un serial cap coadă ca pe un film artistic, pe propriul PC, extrem de tentantă şi incitantă.

Mai mult, serialul dezvoltă mai mult decât filmul artistic ceea ce în literatură se numeşte lectura participativă. Omul din faţa TV-ului e provocat săptămână de săptămână să descopere ce şi cum e cu prietenii lui Grey şi Yang sau Hotchner şi Reid. Şi tot aici încape în discuţie şi personajul cu capacităţi extraordinare, care geniu sau super-brain- master cum e el, ne permite să îl înţlelegem şi să fim ca el, complicii lui. Aş numi această păcăleală satus-upgrade. (o să revin la asta in partea a doua)

Educaţia:

Spectaculos peste poate în aceste seriale este şi dimensiunea educativă (foarte pronunţată) pe care o dezvoltă. In afara de faptul că ne facem şi noi părtaşi la stilul lor de viaţă, aceste personaje mai au şi capacitatea de a ne educa. Exact ca şi cum un bun prieten ne-ar educa dacă i-am lăsa timpul necesar să vorbească despre sine. Cu marele plus, evident, anume că aceste personaje au în spate o armată de scenarişti mai mult decâţ profesionişti şi deseori extrem de inspiraţi.

Corectitudinea politică de care aminteam mai sus este, obiectiv vorbind, fascinantă (şi imposibilă). E cert că în proiecţia ideală pe care o avem majoritatea dintre noi despre sine, căutăm să ajungem negreşit la înţelepciunea şi inteligenţa de a ne comporta corect şi mai mult, bine, frumos, cu dragoste, faţă de toţi oamenii din jurul nostru. Un fel de unul pentru toţi şi toţi pentru mine. Printre rânduri observăm deja mizele care sunt puse în joc. Sentimentele de apartenenţă nu la o comunitate sau la un grup, ci la umanitate, apoi deschiderea către orice formulă de acceptare umană, apoi bucuria de a ne supune mintea unui joc de descifrare şi orientare prin domenii şi teme şi subiecte cu care trăim zilnic, toţi. Şi tot aşa dacă aş continua aş ajunge încet dar sigur la întreaga piramidă a nevoilor umane. Ori asta nu-i puţin lucru.

(va urma)

În partea a doua: Despre manipulare. Viziunea despre sex şi dragoste în serial. Mai mulţi regizori, mai multe episoade, acelaşi serial. Subiecte tari. Politică şi opţiune.

Un critic talentat (adica eu), amuzat peste masura de cronica sa la “E doar sfarsitul lumii” de Afrim.

Importanta rasului. Daca nu stiati pana acum, cronica de mai sus va invata ca exista subconstientrui afisate. Luati aminte, circula insotite de sus-numitele traume vii. Traumele moarte nu au mai ajuns. Iata si retorsimul oratoria si limbutia, vb-a lu bietu Cara. zice: “cicatrizate,ma intreb”. Adica eu ma intreb o trasatura a unui tzesut muscular. Ma intreb cicatrizate. Sau, in alt unghi de vedere, “Ma intreb, Cicatrizate!” Adresare directa, cu ceva in vocativ. Dar sa trecem mai departe. cea mai senzationala observatie critica de departe:”jucat atent de Cristi Balint.” Inger-ingerashul meu ce fraza. Cristi, daca ma auzi acum, iarta-ma!Ai jucat foarte tare, asta vroiam sa zic. Si acum , sa vedem: avem referiri culturale la patologie, psihologie, micro-biologie, arhitectura, cultura media, PM-ism… Reiau cu scuzele si pentru Mihai Smarandache, care daca ma auzi, iarta-ma.L-am facut pe om bolnav pe interior, desi sunt sigur ca este foarte sanatos. Vroiam sa zic ca a jucat foarte tare. Si de fapt intentionam un compliment. Am zis si de traducator, ma mandresc ca nimeni altul cu asta. Distributia face loc si influentei din matematica, cu plusri si minusuri. Intertextualitate si interculturalitate. Si un final de groaza, la nivel cu o alta intrebare reto-rica nu stia sa zica, una alta.

Visul unei nopi de vară, toamna, visul unei generaţii libere, eliberate.



Shakespeare trebuie ca s-a bucurat când l-a văzut pe Quince mic(ă) şi hotărât(ă), când i-a văzut pe Duce şi Ducesă distinşi, calmi, tandri, când a văzut zânele mici, cu ochi mari, alergând speriate de Puck, spre Titania lor semeaţă. Trebuie că i-a stat inima când Oberon furios îşi cerea dreptul de zeu peste toate şi toţi, când Bottom (Pyram) îşi curma viaţa cu sabia de lemn şi când Leul răgea furios, circumspect totuşi având în vedere inimile simţitoare ale doamnelor din public. Apoi trebuie că a râs în hohote când Thisbe, în travesti, jucată de un puşti de şapte ani, îşi declara iubirea nestrămutată şi apoi, răpusă de sentimente înalte, îşi dete, la rându-i, moartea năprasnică.

După ce se termină toate repetiţiile, începute de mult, rămâne rugăciunea în grup, un moment emoţionant, şi apoi începe spectacolul. Îndrăgostiţii, maturi, înţeleg cum stă treaba, simt audienţa, şi alternează momentele de sinceritate veritabilă cu glume, poante, care să ducă show-ul cât mai aproape de noi. Punct ochit, punct lovit. Credibilitatea vine tocmai din combinaţia de comic şi patimă, pentru că detaşarea din anumite momente le subliniază pe celelalte.

Apoi, în cuplu, poate cel mai dificl cuplu din piesă, Titania şi Oberon schiţează stilizat un tango în care îşi asumă toate nenorocirile abătute pe pământ…”întregul crug al vremii se răstoarnă”. Puternic, fioros pe alocuri, nuanţat, atent…

Puck, mic şi al naibii, face ce ştie mai bine, e prezent la apel în faţă “măritului stăpân”, vrăjeşte pe unul şi pe altul în scenă, dar mai ales vrăjeşte pe majoritatea în public. La drept vorbind, îşi găseşte o lume a lui, în care parcă visează de multe ori, aşteptând ce ştie el că îi stă in putere să facă. Bottom pânzarul face furori cu capul de măgar şi publicul e cucerit irevocabil. Mai mai că strigă, precum visează meşteşugarul Bottom: “BIS!BIS!”

Luna şi Zidul, comice doar prin apariţie (şi prin geniul lui Shkspr), îşi duc personajele într-o zonă parodică extrem de nimerită, şi Leul are momentele de glorie când o sperie pe Thisbe şi îi mestecă voalul cu poftă…

Parcă totul ajunge însă la culme când vedeta de drept, super-starul (iertaţi-mi termenul, credeţi-mă, e nimerit) trupei Teatrul Vienez de Copii, cel mai mic actor (4 ani) apare drept dulăul Lunii şi dă din coadă, apoi face cu mână publicului înainte de a dormi lângă prietenii lui meşteşugarii…

Aplauzele şi hohotele de râs îi cam încurcă pe copii, şi sala nu mai ştie ce să facă mai întâi şi aproape îşi înăbuşe râsul şi îşi reţine aplauzele în câteva rânduri ca să audă următoarea replică. Piesa jucată de meşteşugari e un succes categoric. Tensiunea comică se acumulează şi se descarcă într-un ritm ameţitor, pentru că actorii sunt pe poziţii, ştiu ce şi cum au de făcut, iar publicul apreciază profesionalismul. Şi dacă tot vorbim despre profesionalism, salutăm culisele, ţinute în frâu de cei care i-au pregătit pe copii, care i-au aşezat la locurile lor, dreapta-stânga, sus-jos, astfel încât să ştie fiecare, în vâltoarea evenimentelor, unde şi când să intre şi să iasă din scenă.

În fine, scenele alternează, se leagă, se dezleagă, conflictele de rezolvă încet încet şi apoi cu mic, cu mijlociu, cu mare, noi de-acolo din public, marele Will din eter, aplaudăm, căci nu-i aşa, dacă umbre ce sunt micii şi marii actori, ne-au adus vreo supărare, “nu plecaţi, până ce n-aplaudaţi”. Şi am aplaudat, pe toţi împreună şi pe fiecare separat. Şi am uitat că… şi că… şi că…

Şi oricât de mult sunt vrăjit şi eu de floarea lui Puck, îmi pare nimerit să vorbesc (scriu) despre puterea teatrului de a elibera, mai ales într-un context autohton în care nu de puţine ori am tânjit, noi şi-ai noştri, după această senzaţie, stare, idee. Şi cer iertare dacă îmi pierd obiectivitatea şi alunec încet sper exaltare şi retorică, dar subiectiv vorbind, acoperit de o senzaţie puternic resimţită joi seara la spectacol, îmi pare că trăim într-o lume frumoasă, într-o lume de vis. Oare-i chiar aşa?  Personal am trăit visul unei nopţi de vară, toamna, visul unei generaţii libere, eliberate.

Odihneste-te in pace!MJ!

Prima caseta pe care am avut-o era Dangerous. Si pentru ca nu intelegeam versurile, le pronuntam fonetic si in putin timp stiam toate versurile tuturor melodiilor. Acum doua zile dansam intr-un club precum MJ. Inca stiu fiecare ton si nota din majoritatea cantecelor lui MJ. Si aproape fiecare videoclip cadru cu cadru. La primul concert am fost extraordinar de trist pentru ca eram prea mic sa merg. La al doilea am fost si nici nu am putut sa ma bucur de emotii. Il consider un geniu al muzicii, si melodiile de dragoste pentru oameni m-au inspirat si m-au educat in ceea ce am facut in viata, si probabil in ceea ce voi mai face. Partea cealalta a monedei nu o iau in considerare.

Miscarile de dans care parca veneau de pe alta planeta sunt unele dintre cele mai frumoase miscari umane pe care le-am vazut vreodata. In sfarsit are liniste, dar linistea pe pamant va fi mai putin frumoasa decat era pana acum, intre doua melodii ale celui care a fost Regele Michael Jackson!

Odihneste-te in pace!

Cronica unui teatru pierdut

Pentru un pasionat de teatru, actul deplasǎrii şi vizionǎrii unui spectacol e mai mult decât un act cultural si social şi estetic şi distractiv. Are repercusiuni. Asupra stǎrii de spirit şi chiar asupra spiritului. De altfel, sunt convins cǎ situaţia e similarǎ cu orice pasiune. Astfel, atunci când pasionatu’ merge la teatru vrea sǎ simtǎ cǎ i se rǎspunde într-un anume fel, cǎ I se comunicǎ, cǎ este asigurat şi reasigurat asupra pasiunii sale. E un fel de egoism paternal, ca atunci când copilului tǎu îi ceri sǎ îţi mulţumeascǎ pentru ce faci pentru el, şi sǎ îţi confirme cǎ nu e în van. În fine, când nu se înţâmplǎ aşa, e rǎu. Iar unele spectaole au darul de a fi rǎu, dacǎ îmi iertaţi dezacordul. Sǎ presupunem aşadar un spectaol în care textul ales este oarecum interesant, dar viziunea pe care o transimte în ansamblu este dezolantǎ, care vorbeşte despre lucruri mari fǎrǎ sǎ susţinǎ aceste lucruri cu personaje motivate, cu acţiuni motivate, cu replica în ultimǎ instanţǎ, motivate. Mai mult, scenografia care câteodatǎ te mai face sǎ uiţi inconsistenţa lumii pe care o vezi pe scenǎ, are datele unui peisaj superflu, neîncadrabl şi de neîncadrat, în care personajele par lipite, din altǎ poveste. Ideile de regie, atât luate în ansamblu cât şi în particular, aşa numitele cioace, sau mici rezolvǎri dorite comice şi ieşite dezolant, pun capac peste o apǎ chioarǎ, prezentatǎ drept o supǎ delicioasǎ. (ce metaforǎ culinarǎ,în fine). Şi dacǎ nu ar fi tot, un prieten în distribuţie chiar îţi stricǎ starea de spirit. Mai ales când prietenul chiar joacǎ bine, pe câţ se poate sǎ amesteci o brânzǎ de calitate la o budincǎ fǎcutǎ din brânzǎ veche. (metaforǎ culinarǎ, recidivez, în fine) Şi uite-aşa, îţi vine sǎ te laşi de meserie, eşti ofuscat, dezamǎgit, începi sǎ îţi pui probleme grave, despre univers. Şi îţi aduci aminte cǎ ai un blog şi cǎ îl poţi folosi terapeutic, scriindu-ţi amarul, sǎ ştie şi alţii cǎ doare sǎ nu mai crezi în pasiunea ta. Un amic spunea cǎ arhitecţii proşti ar trebui condamnaţi la închisoare pe viaţǎ, şi aproape cǎ încep sǎ îl înţeleg. P.s. Nu dau în vileag numele spectacolului, dar dacǎ ghiceşte cineva, dau o bere. Pt. Ani.

Strada Cartii, noi, intre noi, pentru toata lumea

Nu am nicio indoiala ca acest proiect va atrage tinerii din Bucuresti si ca in curand se va dezvolta si in alte orase ale tarii. De altfel, nu am niciun dubiu ca acest proiect va avea foarte multi adepti. Pentru ca noi romanii avem cateva caracteristici clare, de cand lumea. Intre ele, bunatatea si capacitatea de a darui sunt imense.
Salut initiativa, salut pe cei care au gandit-o si initiat-o si promit ca am sa incep in forta, daruind 5 carti la intamplare, pri Bucuresti, chiar azi.
Spor la treaba!

Strada Cartii- proiect de dragoste.

Citeşte şi dǎ mai departe.
Îţi place o carte? Vrei ca şi altcineva sǎ se bucure de ea? Dǎruieşte-o! E simplu!
Ia o carte, noteazǎ pe o foaie în interiorul ei strada pe care locuieşti şi pune-o îtr-o cutie poştalǎ la întâmplare. Sau în faţa unei uşi. Ataşeazǎ pe ea şi regulamentul proiectului „Strada Cǎrţii” şi adresa www.stradacartii.wordpress.com

Dacǎ primeşti o carte, citeşte-o şi dǎ-o mai departe. Sau pǎstreaz-o drept amintire şi dǎruieşte alta. Nu uita sǎ specifici instrucţiunile şi binînţeles Strada Cǎrţii.

Atenţie! Limita maximǎ de cǎrţi pe care le poţi dǎrui este de 368283629 de exemplare.

O datǎ pe lunǎ, în prima sâmbǎtǎ a fiecǎrei luni, mai exact, toţi cei care au primit şi/sau dǎruit cǎrţi se vor întâlni în Piaţa Universitǎţii, la fântâna din faţa facultǎţii de litere, pentru impresii.

Şi pentru cǎ acest proiect este în totalitate non-profit, te rugǎm frumos sǎ susţii şi sǎ promovezi Strada Cǎrţii în cercul tǎu de prieteni, în grupuri, pe blogul personal şi pe unde mai poţi. Mulţumim!

Bieninteles, in afara de strada cartii se pot adauga si mesaje simpatice trimise urmatorului cititor, dar asta ramane la latitudinea fiecaruia!

Şi capra şi varza…

Dacă sunteţi o persoană cu vederi liberale, aţi face bine să mergeţi la spectacolul teatrului Act din Bucureşti, asta dacă nu cumva aţi avut ocazia să îl vedeţi în cadrul secţiunii „Un regal teatral”, la festivalul din Piatra Neamţ de anul acesta. Fără nicio conotaţie de factură politică, deşi în prag de alegeri electorale, ca sa zicem asa, liberalsimul textului lui Albee, regizat de Alexandru Dabija, „Capra sau Cine-i Silvya?” este capabil să lase mască pe chiar cel mai liber…al spectator.
Apropos, desfăşurarea de forţe de acum două seri (n.a.aseară) a pus la grea încercare un public pietrean recunoscut pentru capacitatea de a fi deschis la noutatate.
Astfel, simplu, un soţ, tată, cap de familie, persoană în vârful carierei, se îndrăgosteşte de… o capră. De aici, întreaga situaţie familială explodează, cu atât mai mult cu cât mama, interpretată de Emilia Dobrin şi fiul, Marius Damian, nu sunt deloc dispuşi să accepte aşa zis-a aventură a tatălui, fiind departe de a îl înţelege.
Ceea ce a ţinut însă publicul pietrean cu sufletul la gură a fost, în afara subiectului tare, distribuţia de excepţie, din care au făcut parte şi Constantin Drăgănescu şi personajul principal amorezat în mod zoofil… Marcel Iureş. Realmente sclipitor, în momentele când încerca oarecum docil dar şi cu un soi e disperare ascunsă să explice soţiei că este vorba de o dragoste puternică, intensă, având momente de comic dar şi, alternând parcă, momente tensionate, dramatice chiar, reprezentaţia a fost de nota zece. Rămân memorabile aşadar discuţiile pe care le poate suscita o astfel de probematică, laolaltă cu o distrbuţie memorabilă, care cu siguranţă au încălzit publicul pietrean în cadrul categoriei grele a festivalului, care îşi merită numele de „Un regl teatral”.

Cronica scrisa pentru Festivalul de Teatru de la Piatra Neamt 2008

Little children, a childish love poem

The most existing thing it is to redefine, the tender words and tender thoughts
And for re-living that strange “you’re mine”, it is like twisters and lighthouses
And it breaks my heart into one single big picture. The picture of your easy eyes, watching the hard time passing.
Being sad and growing mad for the memory that rebuilds my-self ‘cause of you, that is what people call sunshine, which is what they call suspension.
Suspend my crazy willing of running and letting me be afraid the way every-single one of us should be.
Some should strongly re-live they lives into forgiveness, some should revise what a single feeling is, and mostly why it is. You should let it be the way I made it when I dreamt for those hundreds of hours, oh should I be trusted into my talent? Should I be trusted in what your mad and sad eyes make me be? Oh should I even be regarded?
The poem of needs, when need is consuming the order that put the stars into this design, and made you my personal Jesus and one of the best designers my heart ever experienced.

(pentru Irina B.)

Sex, droguri sau rock n’roll? Aceasta e-ntrebarea…

Iar răspunsul vine printr-o suită de monologuri de la câteva personaje care într-adevăr par că au ceva de spus: o starletă rock dependentă de cocaină peruană de cea ma bună calitat, un retardat, un bine-dotat sexual care ne povesteşte mereu despre asta şi tot aşa…
În ansamblu, puzzle-ul arată un text incisiv, pe alocuri chiar bulversant, fără menajamente calofilice, de scris ca la teatru. Eric Bogosian, autorul textului –tradus de Florin Piersic Jr.– propune un amestec de personaje de cea mai variată speţă, vrând cumva să înregistreze, în timp şi spaţiu, crizele omului dintre două vârste, uneori strivit, alteori doar speriat de eventualitatea strivirii de către morişca vieţii. Oameni care caută scăpări le găsesc, pentru ca, pe nesimţite să le scape printre degete. Senzaţia de calitate pe care o transmit la unisom toate monologurile este aceea de pânză de păianjen în care te prinzi exact atunci când ajungi la limita de sus a libertăţii tale. Eşti o biată musculiţă, încă şi mai biată când te zbaţi să înţelegi cum ai ajuns aici.
O scenografie simplă şi simplistă –Bogdan Spătaru, formată din câteva tablouri care sugerează, fără mare intensitate sau efect scenic, un ici şi colo unde se poate petrece acţiunea. Regia, semnată de Emanuel Pârvu, a făcut ca spectacolul să sufere între altele din lipsa legăturii de fond între tablouri, iar senzaţia persistetă de nu se leagă a dat rău. Altfel, Teatrul Sică Alexandrescu din Braşov, care şi-a asumat producţia, a ridicat ştacheta destul de sus atât prin propunerea repertorială cât şi prin unele momente de spectacol excelent. Merită pomenit Vlad Jipa, care a creat un Omul Străzii demn de ţinut minte, cu haz, fără vreo alunecare spre umor gros sau fals-amuzant cum se mai întâmpla pe ici pe colo din prea multă implicare în rol…
Una peste alta, un spectacol care s-a vrut mai incisiv decât a reuşit, care s-a bizuit puternic pe un text bun, scris bine şi comunicant în majoritatea subiectelor pe care le-a abordat, poate nu cel mai reuşit show marca Emanuel Pârvu, dar fără discuţie o reprezentaţie actoricească muncită şi sănătoasă în cea mai mare parte a ei.

One “super” –man show

Dacă ne făceam probleme cumva că am uitat cum era, atunci când eram copii, când vedeam totul cu ochii mari şi experienţa mică, când visam să schimbăm în mult mai bine viaţa noastră şi a celor din jur, când orişice personaj de desene ne devenea erou şi model, ei bine, actorul Lari Giorgescu –masterat anul I, actorie– ne face să ne aducem aminte. Această aducere aminte este însă de o factură specială. Personajul interpretat de Lari trece printr-o suită de etape de la mic la mare, accentuând, pe măsura evoluţiei caracterului, revolta faţă de propria existenţă, turtită, pe rând, de părinţi, de societate, de jobul la o companie de operatori informaţii şi aşa mai departe…
Partea cea mai bună a show-lui este interpratarea lui Lari, extrem de viu, de puternic în intenţii, praguri şi accente psihologice, spontan şi extrem de amuzant. O altă reuşită este relaţia stabilită cu publicul, de la începutul monologului şi până la sfârşitul acestuia, într-un ritm ameţitor, demn de un one-man show şi frizând pe alocuri genul stand-up comedy.
Fără prea multe necesităţi de ordin tehnic, spectacolul dat de Lari pe un text de Ioana Păun, după Cred că nu m-aţi înţeles bine a lui Rodrigo Garcia este viu, nealterat şi comunicativ. Sursa frustrărilor tinerilor, crizele unei vârste în care nu se permit prea multe chiar dacă se pot face multe oferă materialul perfect unui monolg de teatru underground.

Cronichetă scrisă pentru Festivalul de Teatru de la Piatra Neamţ, ediţia 2008

(profit de acest post pentru a ii multumi Suzanei Macarie pentru portretul care constituie avatarul meu. mii de multumiri, ca sa zic asa)

„Când teatrul ajunge să doară” sau „Cu toţii avem Omul Pernă cu noi în cameră”

Faptul ca teatrul din Brăila şi-a asumat o asemenea producţie mi se pare, pentru început, un lucru mai mult decât bun. E drept că să produci un Afrim e o garanţie din ce în ce mai garanţie pentru directorii de teatru, iar certitudinea că show-ul său rezultat va fi de cea mai bună calitate devine aproape implicită.
În fapt, certitudinea valorii spectacolului din punct de vedere estetic e simplu de observat, pentru că se bazează pe câteva elemente clare – text tare, scenografie puternică, actori buni şi Afrim bun. De aici plecând, începe magia, pentru că, în ciuda faptului că e simplu să vezi că e bun, spectacolul „Omul pernă” are o grămăjoară de subtilităţi şi adâncimi semantice şi simbolice cu care pleci încărcat ca de la un acumulator de plăcere culturală.
Sub semnul orgasmului cultural, produs pe bază de catharsis şi emoţie picurată cu penseta şi adunată în rezervorul fiecăruia, se dezvăluie puţin câte puţin un spectacol de felul următor: un tânăr scriitor de poveşti thriller-horror despre uciderea unor copii în feluri care mai de care mai spectaculoase se află la interogatoriu, între doi poliţişti care nu sunt nişte simpli gabori, ca să fim duri, ci nişte super-personaje, ca să fim exacţi. În fine, fratele tânărului scriitor este un personaj minunat, debil mintal, îndrăgostit de fratele său ca o creangă de trunchi. Iar această combinaţie de minţi, sclipitoare, diabolică, şi defazată şi împuţinată, între frate şi frate, creează un miez (cu conflict, acţiuni dure, tensiune, show) de mare frumuseţe.
Fără să exagerăm nici-intr-un caz, putem compara intensitatea informaţională şi spectacologică a „Omului Pernă”cu creaţii (tematic similare) precum Natural Born Killers a lui Oliver Stone sau chiar, forţând un pic comparaţia cu Hannibal, vârfuri în ceea ce priveşte partea psihologic-existenţială pe care o propun în cazul unor killeri rafinaţi.
În fine, ajunşi la comparaţiile de asemenea factură începem să ne punem problema dacă anvergura spectacolului nu trebuia împinsă până la paroxism, aşa încât să fie capabil să zguduie mai mult decât să impresioneze, să doară mai mult decât să placă.
În fine, aşa se întâmplă cam de fiecare dată în cazul lui Afrim, ni se cere, în afara participării propiu-zise, un efort sensibil, o atenţie capabilă, pentru ca bucuria/plăcerea spectacolului să ne parvină.
Rămânem deci cu un Om Pernă, titlul unei poveşti de omorât copii, pe care dacă suntem atenţi îl putem lua cu noi, sau descoperi la noi în cameră – Omul Pernă este acea faţă din pernă care poate rezolva la un moment dat, pentru totdeauna, iţele vieţii, dacă acestea devin o leacă prea complicate. Fără regrete sau menajamente, faţa din fiecare pernă este exact aceea pe care ne-o alegem. Cine ne va sufoca definitiv? Cu puţin efort, una dintre cele mai bune şi frumoase metafore pe care le-am auzit, în ultima vreme la teatru, cu alt puţin efort, una dintre cele mai super-show piesă pe care am văzut-o în ultima vreme, la teatru. Şi mai mult, cu super-distribuţie: Katurian, scriitorul genial – Eugen Jebeleanu
Michal, fratele debil – Emilian Oprea, poliţistul Tupolski, durul – Liviu Pintileasa
Ariel, poliţistul – Alin Florea, Special Guest, un soi de prezentatoare de runde la box combinat cu prezentatoare de ştiri şi zână bună/rea – Mihaela Trofimov.

„Femeia mării”, spectacolul care să întreacă toate spectacolele.

Dacă ar trebui să folosim termenii împrumutaţi culturii de unde provine regizorul, am vorbi de un mega-show produs de un super-star. Este însă mai mult decât atât. Pentru că valoarea estetică este secondată de valoare existenţială.
„Femeia mării” de Henrik Ibsen, adaptare scenică de Susan Sontag în montarea regizorului american Robert Wilson, de la Teatrul Naţional din Bucureşti te atrage de la bun început către o lectură atentă, provocatoare, dar şi spre o experienţă senzorială în care, răspunzând dezideratului unei arte complete, sinergetice, eşti învăluit fără drept de apel.

Viul şi proiecţia lui în conştiinţă, à la Bob Wilson

Scenografia spectacolului „Femeia mării” este una a culorii, a luminii, a vizualului. Prin natura construcţiei regizorale, spectatorului i se ghidează atenţia prin accente de lumină şi nuanţe. Consecutiv, ni se permite exerciţiul participativ, de compoziţie. Plasticitatea pe care o descoperim ca urmare, iluziile optice, percepţia sonoră pe diferite frecvenţe, încadratura la nivel de mişcare şi ritm al personajului, detaliile semnificative care impregnează memoria, asigură calitatea experienţei vizionării spectacolului lui Wilson. Se poate vorbi despre un efect de proiectare, în conştiinţa spectatorului, care funcţionează ca un material fotosensibil. O fotografie în care timpul de expunere este extins la durata spectacolului.
Se compune astfel, pe scenă, un soi de mal de insulă, în care se întrepătrund atmosfera rece şi văluroasă, de fiord, a nordului Ibsen-ian, cu un mod de viaţă placid, rutinant. Simbolic, se crează un cadru propice expansiunii unei conştiinţe aflate veşnic în raport cu infinitatea, cu orizontul. Mai mult, se dezvăluie nevoia unei astfel de conştiinţe de a expanda înspre o libertate cu iz de absolut, înţeleasă mai mult ca o eliberare, ca o întroarcere într-un principiu mai înalt, mai aşezat, mai puternic – marea. În contra-partidă, insula devine un factor necesar prin stabilitatea pe care o oferă, iar tensiunea, drama, se naşte odată cu posibilitatea alegerii existenţiale. În termenii unei idei filosofice, s-ar putea exprima în felul următor: este uman imposibil să justifici o decizie altfel decât bazându-te pe ceea ce te-a format, iar încercarea, negarea, decizia radicală, aduce cu sine–imperativ– renunţarea la propriul univers.
Un alt element extrem de important care îşi aduce aportul la compoziţia lui Wilson este folosirea formei geometrice definite, plasarea pe axe. Efectul pe care îl obţine este de contrapunct cu densitatea dată de culoare, o serie de scene fiind definite prin această relaţie. Schiţarea corabiei dintr-un triunghi şi un ax vertical (parcă un axis mundi) este una dintre cele mai pure expresii scenografic-regizorale pe care le oferă spectacolul. Astfel, forma geometrică sigură, cu trăsături perfecte, taie densitatea sufocantă, trasează limitele şi siguranţele personajelor, impunându-le o conduită artisitică aproape de excepţional.
Fineţea modului în care se formează un ansamblu ca acesta trimite la vibraţiile unei corzi de vioară în contact cu arcuşul iar calitatea de a suscita astfel de imagini este, trebuie spus, o miză pe care nu reuşesc să o atingă multe spectacole.
În fine, unul din marile merite ale universului scenic pe care l-a gândit Wilson este adaptabilitatea, faptul că se pune în mişcare continuu, răspunzând perfect cerinţei specifice în genere artei teatrale, acela de a surprinde personajele în evoluţie, în transfigurare. Funcţionând pe de o parte ca un acompaniament pentru poveste, pe de altă parte ca o poveste în sine, mecanismul pe care îl pune în scenă Robert Wilson este pe alocuri încântător.
Aşadar, în completarea renumelui lui Bob Wilson, în plus faţă de apariţia şi personalitatea vulcanică, acidă, plină, pe care ţi-o aminteşti de pe ici de pe colo, în ciuda zicalei „la pomul lăudat să nu te duci cu sacul”, „Femeia mării” este o lecţie de teatru.

N-ai televizor acasă?Nu!Mai bine…

Formula pe care a ales-o Andrei Şerban pentru a valorifica întâmplarea de la Mânăstirea Tanacu constă într-un spectacol format din mai multe spectacole.

Primul este acela al regizorului însuşi, care se dezvăluie în persoană, spre bucuria asistenţei. De la domnia sa aflăm că acest fel de teatru, pe care urmează să îl vedem, este unul de tip documentar, cu mare priză la New York şi categorisit de Şerban însuşi ca fiind nou pe scena românească. Iată că la Bucureşti, un regizor considerat o somitate este pus în ipostaza cel puţin ciudată de a îşi lăuda singur creaţia. Un alt scop declarat de la bun început este acela al comunicării, al dialogului. Dacă nu eram curioşi, după o asemenea introducere suntem cu aşteptările întinse la maxim.

Structural, ni se dezvăluie un plan al unor multiple realităţi: pe de o parte este vorba de aspectele surprinse la momentul respectiv de mass-media, în focurile evenimentului, aproape înainte de a se fi întâmplat, un plan figurat de viziunea scriitoarei Tatiana Niculescu Bran (în volumul apărut la Humanitas) şi un plan al reprezentaţiei teatrale. Relaţiile care se pot stabili între aceste planuri constituie în fapt adevărata experienţă pe care o trăieşti la „Spovedanie la Tanacu”, de la Odeon. Pentru că, în construcţia lui Şerban, ele funcţionează alternant, uneori concomitent, iar selecţia se face în timp real. Astfel, spectacolul devine şi un test de vigilenţă pentru spectator, care trebuie să recompună piesele unui puzzle aflat în mişcare perpetuă. Din acest punct de vedere miza este atinsă, cu atât mai mult cu cât efortul la care eşti supus îţi oferă –cel puţin– satisfacţia vizionării, a momentului.

La final se oferă posibilitatea spectatorilor să îşi expună părerile, impresiile şi să adreseze întrebări actorilor. Despre actori mai aflăm şi că sunt obosiţi deoarece au avut spectacol, ceea ce ni se pare amuzant datorită evidenţei. Mai aflăm şi că personajul fetei ucise de procesiunea de exorcizare a fost împărţit în două actriţe, din respect pentru acea fată. Deodată suntem limitaţi la a înţelege demersul într-o lumină săracă, derizorie. Iar asta, din păcate, ca rezultat al unui efort care se presupune că ar fi trebuit să ne lămurească mai bine despre adevăratele intenţii şi realizări ale spectacolului. La nivel verbal. Pentru că l-a nivel spiritual ne-am lămurit vrând ne-vrând.

Din alt unghi de vedere, cazul -sub multitudinea aspectelor sale- este prezentat ca un semnal de alarmă. Se atrage atenţia că o crimă din fanatism religios este încă posibilă, într-o lume care se presupune civilizată, sau mai bine zis, experimentată. Propriu-zis, tuşele trase de mass-media, grosiere prin definiţie, sunt îngroşate până la saturaţie, ajungându-se la câteva scene cu adevărat hilare, în care kitch-ul şi prost-gust-ul se întrec unul pe altul. Finalul este apoteotic, iar aplauzele vin parcă într-un efort disperat de a opri spectacolul printr-un zgomot mai puternic. Altfel, gestul prin care actorii ţintesc ochi în ochi spectatorii sau momentul în care obiectivul camerei de filmat ne ia pe noi în vizor, ne fac părtaşi la eveniment, iar această senzaţie este plină, la nivel spiritual.

Văzut prin ochii New-York-ez-ului plictisit de atâta armonie şi căutător acerb şi neobosit de diversitate, spectacolul-documentar devine o suită de gesturi extreme care se dezvoltă pe cale de consecinţă. Cumva, se pare că se subliniază tristeţile unor plaiuri care şi-aşa sunt triste. Dar tristeţea nu ar fi nimic dacă nu ar fi şi violenţa, prostia, falsa cultură.

Ceea ce este semnificativ însă pentru noi, ca valoare documentară, în cazul montării „tragediei de la Tanacu”, ca să folosim termeni jurnalistici, de tabloid, este sesizarea unui mecanism de corupere a realităţii prin nerespectarea unor norme sau prin pervertirea altora. Cazul morţii unei fete din neglijenţă medicală devine proces de exorcizare datorită mass-mediei, sunt acuzaţi oameni care nu poartă în fapt nicio vină, biserica intervine pentru a negocia alte date decât cele ale vinovăţiei privind presupusa exorcizare, înalţii prelaţi vorbesc despre asumarea unor păcate şi despre rugăciune pentru izbăvirea sufletului fetei decedate, sunt amestecate interese financiare. Mai mult, medicul care s-a ocupat de tratarea fetei este inhibat de propriul caz şi face apel la alte date decât cele ale ştiinţei pe care o stăpâneşte. Coerenţa în tratarea realităţii a dispărut de mult. Ciocnirea acestor mentalităţi naşte o serie de confuzii pe care, pierduţi cum suntem în apele contingentului, nu suntem în stare să le limpezim. În acest ton, al pildei, al luării aminte, al meditaţiei la cele întâmplate, spectacolul face cinste regizorului de teatru şi actorilor şi efortului colectiv.

Despre teatru, cu plăcere

Inutil de precizat că să scrii cronică de teatru, atunci când eşti foarte tânăr, este în sine un efort de natură dilematică.
Util însă de desfăcut mecanismul, iţele, conexiunile, la vârsta la care încă proiectezi, în orizontul propriei existenţe, aşteptări ne-reale, în ciuda imperativului apăsător al maturităţii, al responsabilităţii.
Logica ce pune stăpânire pe cronicarul în formare, pe această persona care se creează, care se dezvoltă (încet şi sigur) poate fi de natură paradoxală, proliferabilă la nesfârşit. O gândire în cerc vicios.

Traseul firesc al actului cronicăresc este reperabil fără mari probleme: îmi formez capacitatea de a emite o judecată de valoare, de valoare. Adică, un dublu rol. Primul, în care trebuie să valorez capacităţile proprii de estimare, un altul în care trebuie să estimez valoarea unui produs artistic. Simplu, clar şi concis.

Ei bine, am citit recent, din întâmplare, o listă de titluri, de o pagină, care prezenta formele criticii de tip literar, de-a lungul şi de-a latul vremii, cu liniuţă: critica psihanalitică, Jung, critică impresionistă, Jakobson, şcoala formalistă rusă, critica axată pe receptor etc. Îmi permit să echivalez la acest punct al articolului cele două demersuri critice, literară şi teatrală.
Sigur că, înţelept, trecut deja prin aceste teorii, studios nevoie mare încă din liceu, conştiincios cum mă ştiu, plasez critica mea în altă oală. Dacă mă iluzionez, într-o oală care presupune că ştie singură să o aleagă pe cea mai bună dintre aceste „critici”. Dacă nu mă iluzionez, într-o oală sub presiune. Sau mai bine zis, sub ameninţarea stigmatului numit generic „lăutărie, amatorism”. De bună seamă, impresionant, grav, înspăimântător, trebuie să recunoaşteţi.

Ei bine, la momentul actual mă aflu, fără voie, prins în mrejele unor tendinţe iremediabil divergente. Există, o să fiţi de acord, o singură soluţie viabilă, aici. Să critic plecând de la următoarea premisă: există un complex de date care îmi determină o atitudine general pozitivă, uneori şi programatic pozitivă făţă de creaţia de factură artistică. Ceea ce nu pare rău deloc…

Acestui soi de atitudine i se pot aduce (şi chiar i se aduc) între altele, următoarele critici: rezoluţia este aparentă, exprimă un simplu demers argumentativ bazat pe premise teoretice, ne-reale. Primesc obiecţia dar specific: vorbim de o aparenţă izbitoare, care poate trece uşor drept esenţă. Altfel, o altă obiecţie uzuală se referă la aceea că impulsul dominant pentru atitudinea în cauză este egoist, provocat de căutări personale, derizorii, care doar par a avea un resort pozitiv, esenţial. Mai vulgar spus şi mai puţin exact, vorbim de utopia „nu zic de rău ca să nu se zică de rău despre mine” sau „cum aş putea să zic/scriu de rău de nişte oameni care se chinuie atât, ştiind cât de greu este să facă ce fac”. Din nou primesc obiecţia, dar nu pot să nu îi sesizez limitarea.

În fine, trecând prin tot acest proces mental de descoperire, de raţionalizare, ajung într-un punct mort. Am descoperit că ceea ce sună ca o atitudine înţeleaptă este în fapt o atitudine păguboasă. Şi asta chiar în ciuda faptului că sunt în cunoştinţă de cauză când vine vorba de rolul pe care trebuie (a se citi ar trebui) să îl joc în mecanismul teatral şi social.
Dar cum însuşi acest punct mort (a se citi dilemă) conţine, în sine, virtual cel puţin, posibilitatea unei rezolvări, ajung la următoarea frază rezolută, răsuflând uşurat: timpul trebuie să aibă răbdare cu debutanţii, debutanţii trebuie să aibă răbdare cu ei înşişi şi cu produsele artistice. Şi aşa că, până când am să mă conving că scriu bine ce scriu că e bine sau rău, îmi cer dreptul să scriu despre teatru, cu plăcere.

M-am ridicat şi eu să cânt, să vad cum e să fi fost şoim al patriei. Cronica impresiei de după, scrisă cu frica-n sân şi cu paranoia după colţ.

La „Complexul România”, la T.N.B.

În continuare ne tratăm istoria, ne-o repovestim, o refacem, o montăm, o dramatizăm, o scriem, o producem în cinema, facem valuri, câştigăm premii sau doar ne îngrozim.

Textul Mihaelei Michailov, în montarea Alexandrei Badea, cu o scenografie a la Dogville realizată de Liliana Cenean, într-o sală pe sfert plină, cu filmuletze din arhivă despre soţii Ceuaşescu şi cu manifestări cu imaginea proastă, colorată aprins şi cu o coloană sonoră (ilustraţie muzicală) faină, cu re-make-uri după slagărele comuniste şi cu şi cu…

M-am speriat. Am trăit catarhic din două perspective. Prima: o combinaţie stranie de inimia cât un purice împreună cu senzaţia de lasă-ne, lasă-ne, ca la fotbal. Şi pentru că atunci nu am avut ocazia să trăiesc prea mult, am trăit acum. Şi dacă aşa era, văleu văleu văleleu. Frică multă. În fapt, spectacolul venea cam aşa: un sistem obsedant de aşa nu era bine dar nici aşa nu e bine, un bulgăre rostogolindu-se de din rău în mai rău.
Să fi fost cu rol de purificare? Îmi vine să cred că dacă ne mai purificăm mult de drama care a fost comunismul pentru noi şi-ai noştri o să ne stigmatizăm de tot. Pentru că până să văd acest spectacol nu ştiam că toate bunicile sunt ca bunica mea, că toate mamele vor binele copiilor lor, că toţi taţii vor libertatea spiritului lor. Îi credeam pe ai mei mai ceva. Acum mi-am dat seama că în fapt, chiar suntem la fel, toţi. Chiar dacă nu mai avem uniforme.

A doua: interpreatarea este compusă din lipirea unor clişee, forme, fără chef, fără substanţă. Regia este nulă, datorându-se probabil unei saturaţii la nivel de sens, de miză existenţială. Nu mai e furie, nu e nici umor negru, nici haz de necaz, nici sobrietate, nici respect faţă de ăi de şi-au dat duhul pe ici pe colo, nici…nimic. Ideile de punere în scenă a diverselor situaţii există pronunţat, sunt vizibile, dar nu impresionează, iar ideea scenografică generală -un spaţiu desenat pe podea precum planul unei locuinţe- am mai văzut-o, cu aceeaşi funcţie, într-un film artistic, numit Dogville şi regizat de Lars von Trier.
Altfel, jocul cu convenţia teatrală, în felul acela în care se aprinde lumina şi actorul vorbeşte cu spectatorul este, în cazul de faţă, la fel de fără rost ca şi să fi lăsat lumina stinsă. Iluzia că astfel vei atinge spectatorul e demnă de taxat cu toate forţele. Căci, în afară de o actriţă din rândul doi, care a colaborat din solidaritate, şi cu mine, care chiar încercam să văd cum e, nu a cântat nimeni „am cravata mea…”. Nu de alta, dar oamenii încearcă să uite, cred, să facă altceva, să vadă altceva…

Rămâne însă un text care, în varianta lui audio, respectiv montat şi jucat, sună bine, are frază, are sens, are logică şi pe ici pe colo chiar pare că ar vrea să spună şi altceva decât că suntem paranoici toţi din cauza lui tovarăşu’. Credem aşadar că textul merita o şansă mai bună.

În fine, am văzut că ideea mea cum că într-un om ar fi ceva mai mult decât temeri (frici) şi complexe datorate unor întâmplări nasoale rău, era o iluzie. M-au păcălit. După ce am văzut spectacolul acesta m-am lămurit. Celelalte 25 de acte culturale pe care le-am vazut, cu aceeaşi tematică, nu mă convinseseră. Acum însă ştiu. Să cânţi „am cravata mea” e aiurea. Şi seara următoare aveam programat „Spovedanie la Tanacu”…să vezi acolo cravată!

FOOL FOR LOVE de Sam Shepard la U.N.A.T.C

joi 15 MAI ora 19:30

PREMIERA SPECTACOLULUI

FOOL FOR LOVE de Sam Shepard

traducerea: Alina Din

versiunea scenica: Alexandru Dumitru Mazgareanu

distributia:

MAY……………………..Ana Ularu

anul IV clasa prof. univ. dr. Florin Zamfirescu

EDDIE……………Adrian Nicolae

anul III clasa prof. univ. dr. Adriana Popovici

MARTIN………………Ionuţ Vişan

anul II clasa conf. univ. dr. Doru Ana

BATRANUL……………Vasile Flutur

anul II clasa conf. univ. dr. Doru Ana

regia:

Alexandru Dumitru Măzgăreanu

anul III clasa prof. asoc. Tudor Mărăscu, lector univ. dr. Felix Alexa

scenografia:

Ioana Paşca

operator lumini: Elena Morar

operator sunet: Alexandru Roza

U.N.A.T.C. str. Matei Voievod 75 77 , liniile 90,86 statia MECET

Etajul 3 SALA……PLATOUL DE REGIE “ION SAVA”

zona Pache Protopopescu / Matasari

INTRAREA LIBERA!
vezi http://spectacolulfoolforlove.blogspot.com/

URMATOARELE REPREZENTATII: SAMBATA 24 MAI ora 19:30 si VINERI 30 MAI ora 19:30

„Îmi doresc să apuc (prin teatru) un moment caracteristic existenţei noastre…”

Idei despre modalitatea de lucru a regizorului David Esrig, notate ad-hoc:

• Plasarea personajului în situaţie, descoperirea polilor între care se află orice personaj
• Raporetarea detaliilor parcursului scenic la SCOPUL discursului
• Descoperirea funcţiei oricărei replici
• Aflarea momentului de capotare al adeversarului

În interpretare şi intenţie, raportul de 1:1 (situaţie gravă, interpretare gravă) prezintă o suită de pericole între care: actorul e tentat să apeleze nu la trăire, ci la jucarea trăirii (mijloacele exterioare)

„fantezia nu porneşte dacă nu credem în ceva”

• Munca regizorului constă în punereea de probleme, referitoare la text (juste), şi apoi din găsirea de soluţii
• Realitatea INFORMAŢIONALĂ pe care o susţine un text nu e întotdeauna în concordanţă cu realitatea EMOŢIONALĂ, aşa cum un moderator de televiziune nu este acelaşi lucru cu un actor
• Regia ajută actorul să descopere un „adevăr mai adânc” –raortul de 1:1 ţine de efectul exterior pe care îl poate produce un actor, nu de „adevăr”
• Etapizarea lucrului pe text: lectura logică (accente, sensul frazei)
structurarea acţiunilor – paşii (aici apar intenţiile şi afectivitatea)
identificarea mentală cu acţiunea prin imaginaţie

• Comicul poate fi folosit (în extrem) până când i se relevă tragicul intrinsec, aşadar pentru a spori efectul tragic al unei situaţii, replica etc
• Nu se oferă actorului destinaţia finală ci intenţiile care să îl conducă până acolo
• Nu putem considera în analiză ca fapt ceea ce ştim deja că s-a întâmplat (că există)
• Regizorul trebuie să creeze necesităţi juste care să determine acţiunile, funcţionând în acrod cu un principiu al înlănţuirii acţiunii
• Regia să fie a unui film interior
• Cheia performanţei actoriceşti stă în găsirea impulsurilor corecte

„America e demult descoperită, nu o putem descoperi de fiecare dată”

Teatrul trebuie să caute ELEMENTUL EXISTENŢIAL, valoros pentru viaţă.
Când teatrul îşi atinge menirea, se împlineşte, ceremonialitatea care îi stă la bază se estompează, convenţiile de comportare ale spectatorului dispar…

„…mă simt în mers către un teatru nou”(Gordon Craig)

Beatrice Picon Vallin, unul dintre cei mai cunoscuţi şi apreciaţi teatrologi din lume la ora actuală, a susţinut la U.N.A.T.C. o conferinţă cu titlul „Rolul dramaturgiei lui Shakespeare în teatrul european”. Încadrat în suita întâlnirilor (atelierelor de regie) pe care le susţine zilele acestea la Facultatea de Teatru, regizorul David Esrig, conferinţa s-a bucurat de aportul regizorului, de această dată traducător şi interpret.

Din colaborarea excepţională a celor doi (lector şi translator) s-au născut, între altele, următoarele idei referitoare la unul dintre părinţii teatrului modern, Eduard Gordon Craig:

• Regizorul de teatru face ca, la începutul sec. XX, autorul să fie repus în drepturi, jucat după măsura propriului text, studiat, înţeles şi abia apoi montat
• Acestă idee contrazice prejudecata, chiar de notă recentă, conform căreia regizorul este „duşmanul” autorului
• Apariţia funcţiei regizorale face ca Shakespeare să se joace din nou în original (sau în traduceri responsabile), iar tendinţa este de stabilire a unui spaţiu de încredere între autor şi regizor
• Eduard Gordon Craig, omul de teatru englez, reformator al teatrului de început de secol XX, propune o operă de meditaţie plastică faţă de text în care locul cel mai important trebuie să îl ocupe: gestul şi mişcarea
• Regizorul este un creator de operă, nu un interpret
• Regizorul lucrează cu viziuni –la Craig este vorba de o viziune interioară (exprimată plastic) laolaltă cu o viziune exterioară. Ex: teatrul este văzut ca un munte abrupt pe vârful căruia se află un nor care îl acoperă
• Gordon Craig s-a ocupat de teatru toată viaţa, iar Shakespeare s-a aflat în centrul preocupărilor sale
• În primul manifest teatral, citatele sunt numai din Shakespeare, iar originalul este structurat după următoarea schemă: o pagină de text, o pagină transparentă scrisă aşezată pe următoarea pagină reprezentând o imagine
• Căutarea lui Craig, prin intermediul vizunilor fantastice: Spaţiul în care tragedia Shakaspeare-iana să devină jucabilă
• Craig declară în mai multe rânduri că este imposibil de montat Hamlet dar lucrează la asta toată viaţa
• Se postulează independenţa teatrului faţă de celelalte arte
• În ciuda preocupării către arta plastică (gravură, schiţă) Craig refuză pictura pe scenă
• Căutările în domeniul scenografiei se duc în sensul unei scenografii noi, active: resursele de bază sunt pe de o parte scara şi pe de altă parte paravanele
• Scena sa se baza pe mişcarea personajelor şi a obiectelor, reprezentând, în factor ideal, ideea în spaţiu, cu ajutorul mişcării
• Actorul este înţeles de Craig ca o supra-marionetă, fiind în mod necesar cerut de spaţiul pe care îl concepe regizorul. El trebuie să poată facă orice pe scenă şi să controleze tot ce face, să poată vorbi cu irealitatea, să poată purta mască.

**Atelierele susţinute de David Esrig continuă până pe 15 mai şi au loc în sediul UNATC, la etajul I, Sala Berlogea

Teatru – full contact

Conferinţele de teatrologie pe care le-a găzduit Festivalul Internaţional Shakespeare de la Craiova au vorbit despre o realitate teatrală a abordărilor. Diversificate şi diversificabile la maxim, versiunile pe care le suportă Shakespeare sunt atât măsura marelui autor britanic cât şi reflexia re-creatorilor săi.

Mai mult decât atât, fără să fie subliniată ca atare explicit, tendinţa de fond (nu de formă, atenţie) pe care o trădează căutările cercetătorilor, inovatorilor şi observatorilor din lumea bună a teatrului se poate reduce la următoarele:

Teatrul este un motor pentru descoperirea (continuă şi nu originală sau actuală neapărat) a identităţilor, a factorilor care compun omul, a relaţiei, a transcendenţei, a marilor şi micilor întrebări despre om.
Specific, teatrul constă într-un proces mutual (atât din partea actorilor cât şi din partea spectatorilor) de intruziune în „intimitate”.

*definiţia intimităţii în contextul actual dezvăluie câteva mize importante: spaţiul pe care ni-l arogăm drept intim este în creştere, prin procesul de alienare faţă de celălalt-ul concret în favoarea apropierii unui celălalt virtual; infinitatea iluzorie, aparentǎ, pe care o oferǎ virtualitatea expandeazǎ intimitatea pânǎ când aceasta ajunge sǎ îmbrǎţişeze întregul univers.

În contra-partidă, suita de acţiuni şi re-acţiuni convenţionale dar şi spontane, pe care participanţii, deopotrivă actori şi spectatori, şi le atribuie şi însuşesc, desface cercul strâmt (aparent imens) al intimului şi face loc contactului.

Mai exact, contactul pe care îl obţinem la teatru (atunci când acesta respectă adevărata sa măsură) invadează, de multe ori chiar subversiv, intimul fiecăruia şi spaţiul intim al grupului (o aşa-numitǎ intimitate comună) astfel încât permite ca experienţa să fie remarcabilă, apoape de lux. Concluziv, este vorba de experienţa omului pus din nou în relaţie cu ceea ce îl defineşte mai bine decât orice: alteritatea.

Buni ca pâinea caldă

De la Shakespeare încoace, formula „Teatrul este oglinda vremurilor sale” a fost citată, parafrazată, comentată, îmbunătăţită şi deja a început să pară desuetă ca argument. În ultima vreme însă, montările de pe scenele româneşti par să o aibă drept deviză. În numele modernităţii şi al acordării la timpul prezent al operelelor mai mult sau mai puţin clasice, regizorii propun spectacole în care impactul vizual sau auditiv a luat locul emoţiei, al subtilităţii şi din păcate, uneori, transformă actorul din creator într-un executant, un ambalaj al formei. Acum este timpul unei dictaturi a regizorului şi a scenografului, în care fiecare se arată pe sine prin spectacol şi în care conveţia pare răsturnată: dacă eram obişnuiţi să mergem la teatru pentru a vedea un actor într-un anume rol, acum mergem să vedem un spectacol al unui anume regizor, spectacolul regizorului respectiv; până şi formula aceasta de posesie a unui spectacol îmi pare uşor absolutistă.
Şi cum orice modă sau tendinţă trebuie întărită de excepţii, iată că am avu bucuria să asist la un spectacol care la ora actuală se numără printre excepţiile de calitate. Este vorba de „Buzunarul cu pâine” a lui Matei Vişniec, cu Oana Pellea şi Mihai Sandu Gruia, e la Teatrul Metropolis. Mereu am avut o apetenţă sporită pentru specacolele cu două personaje – au o emoţie aparte, o vibraţie specială. Surpriza a fost să aflu că spectacolul nu are regizor, este o producţie realizată de cei doi protagonişti. Iată deci că se poate şi fără regizor.
Spectacolul mizează, aşa cum era de aşteptat, pe interpretarea celor doi şi nu are „cârje” de regie. Şi cum să pui mai bine în valoare un actor decât pe o scenă aproape goală, în care singurul element de decor este un simplu puţ care nu ocupă prea mult spaţiu şi nici nu este ostentativ, fiind în acelaşi ton cu perdelele negre care mărginesc cadrul scenic. Costumele sunt şi ele cum nu se poate mai neutre: costum negru bărbătesc, cămaşă albă, pălărie şi baston. Există însă, două proeminenţe- una în plan regizoral şi una în plan scenogafic, acodrate cu eleganţă; cea regizorală e introdusă doar la sfârşitul spectacolului, iar cea scenografică te intrigă încă de la început, pentru a fi rezolvată spre final. Este vorba de aducerea unei grămezi de pâini pe scenă în timpul unui heblu (soluţie foarte inspirată), impactul fiind mai puternic pentru spectator decât dacă acest lucru s-ar fi făcut la vedere (pâinile ar fi căzut în scenă). Iar în plan scenografic, este vorba de teneşii Oanei Pellea care în contextul general apar ca unica abatere de la regulă. Atunci însă când personajul spune că are platfus, întrebuinţarea lor în costumul personajului se justifică şi chiar par o alegere bună.

Aşa cum am amintit de la început, punctul forte al spectacolului este interpretarea celor doi actori: Oana Pellea şi Mihai Sandu Gruia. Nimic forţat, nimic strident, nimic supralicitat sau împins către public. Dacă la alte spectaole simt că actorii îmi bagă degetul în ochi şi mă subapreciază în permanenţă, suliniindu-mi exagerat replici, situaţii sau relaţii, în acest spectacol am asistat la o lecţie de arta actorului. Am văzut aplicată teoria domnului Ion Cojar – actorul în situaţia personajului, organicitate, viul pe scenă şi nu mimarea lui. Doi oameni cât se poate de fireşti, care se mirau, se contraziceau, se amuzau, căutau soluţii, doi oameni care nu simţeai că joacă teatru, ci că cel mult se joacă. Relaţia dintre ei a funcţionat ceas şi am simţit în permanenţă, dincolo de text, o comunicare continuă între cei doi.
Deşi textul nu este, după părerea mea, o capodoperă, are o calitate remarcabilă: menţine suspansul tocmai prin lipsa de acţiune efectivă şi prin dozarea informaţiilor. Şi tocmai pe acest lucru au mizat cei doi actori- pe ruperile de ritm, pe echilibrul între comedie şi dramă şi pe introducerea informaţiilor utile pentru spectator fără ostentaţii. Apoi, este extraordinar felul în care Oana Pellea conduce ostilităţile. În textul original, cel doi bărbaţi erau numiţi „Bărbatul cu baston” şi „Bărbatul cu pălărie”. În spectacolul de la Metropolis, amândoi au şi baston şi pălărie şi cum se adresează unul altuia cu „Domnule” şi „Domnule” relaţia dintre cele două personaje nu este clară de la început. Personajul Oanei Pellea este însă cel care orchestrează totul. La un moment dat mă întrebam dacă nu cumva, toată povestea cu câinele aruncat în puţ nu se va dovedi un simplu pretext pentru ca un om să îl poată contrazice perpetuu pe un altul, pentru plăcerea meschină de a avea mereu dreptate. Persoanjul lui Mihai Sandu Gruia, nu este însă doar un raisseneur, nu este cel care încasează, incapabil de replică. El este veşnic în căutare de soluţii (deşi puerile uneori), de argumente, este febril şi gata să îşi asume responsabilităţi. Celălalt, mereu raţional, deşi pare la fel de implicat şi de hotărât, nu face altceva decât să demonteze pas cu pas orice intenţie sau idee formulată de conlocutorul său.
La final însă înţelegi că nu pot unul fără celălalt, că au nevoie să rămână mereu împreună, că tocmai complementaritatea lor îi face de nedespărţit şi că într-o lume în care „trebuie totuşi să facem ceva”, atunci când de fapt nu putem să facem nimic, măcar să nu fim singuri ca să amăgim şi să ne amăgim cu firimituri.
Cu toate că este plin de replici cu haz, cu toate că se râde, sentimentul generat de spectacol este unul de toniciate, de dăruire şi, de ce nu, de solidaritate. Simţi că orice s-ar întâmpla, nu eşti singur. Şi asta nu e puţin lucru. Am aplaudat cu plăcere „Buzunarul cu pâine” şi fără să vreau am asociat bucăţile de pâine împărţite în sală la final, cu bucăţile din sufletul lor, pe care asemenea actori le împart seară de seară publicului, datorită celei mai frumose renunţări asumate: dragostea de oameni.

Cronică scrisă de Alina Epîngeac

„Viaţa e o chestiune de gust”

Dacă pleci de la premisa că totul poate fi redus la firea lucrurilor, la firea umană, la nevoile rasei, care nu ţin cont de Bine şi Rău sau de Moral-Imoral, ajungi în inima marelui scriitor Frank Wedekind şi a piesei sale “Deşteptarea primăverii”.

Ceea ce e interesant în cazul montării lui Victor Ioan Frunză este tocmai procesul, construcţia unui sistem de gândire atât de bine susţinut încât e probabil să se distrugă pe sine, precum într-o implozie.

Mai exact, obsesia continuă de a pune la îndoială Tot duce, firesc (dar extrem de interesant) la situaţia paradoxală în care se pune la îndoială însă procesul de a pune la îndoială. Ca o capcană în care te prinzi mai tare încercând să scapi.
Tradus în imagine scenică, acest amplu peripluu gnoseologic şi ontologic, existenţial, lasă senzaţia de strigăt. Lasă ecou. Ecoul revelaţiei că o dată ce conştientizezi că eşti viu (vine primăvara) începi traseul către nefiinţă.

Aparenţa cu care jonglează excelent Frunză este compusă din mai mulţi tineri dornici să afle despre sexualitatea proprie, întâmplări comice dar şi extreme, peroraţii vii şi întrebări retorice, tabuuri, absurdităţi, atmosferă. Muzica live (Tibor Cari) care compune interludii şi punctează ideile importante sporeşte atmosfera, iar luminile şi scenografia realizată de Adriana Grand accentuează prin imagini foarte frumoase unele pasaje, rezonând bine cu întregul. Un lucru cert este că experienţa lui Frunză rezolvă remarcabil dificultăţile unui text ca „Deşteptarea…”

Cuplul de actori George Costin-Radu Mic (Melchior-Moritz) are momente valide şi susţinute puternic din interior iar Nicoleta Lefter (Wendla) reuşeşte, chiar dacă pare un pic forţat pe alocuri, să îşi definească drama, cautarea, soluţiile.

În esenţă o compoziţie completă adusă de la Brăila la Teatrul Odeon împreună cu întrebarea (şi îndoiala) perpetuă faţă de sensul omului, al iubirii, al moralei, al regulilor ş.a.

Cronica a aparut pe www.port.ro

Atenţie, se deschid uşile: Urmează Teatru/Film!

Atenţie, se deschid uşile: Urmează Teatru/Film!

Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale” îşi deschide uşile, în perioada 28-30 martie. Cei dornici să urmeze o carieră artistică pot trăi pentru trei zile alături de studenţi şi profesori în atmosfera atelierelor de la Facultăţile de Teatru şi Film.
Vă aşteaptă platourile de filmare, repetiţii, şedinţe foto şi multimedia, colocvii, workshopuri cu studenţi actori, regizori, scenografi, coregrafi, păpuşari, teatrologi, scenarişti, filmologi, operatori.
Fiecare seară se va încheia cu un spectacol de teatru susţinut de studenţii anului III Arta Actorului: Platonov de A.P.Cehov, Treapta a 9-a de Tom Ziegler, Bolnavul închipuit de Moliere, iar duminică dimineaţa… O noapte furtunoasă de I.L.Caragiale.
Vor fi proiecţii cu cele mai bune scurt-metraje, premiate în Festivalul CineMAiubit, ediţia 2007.
Deschiderea oficială va avea loc vineri 28 martie, ora 10, în sala „Ileana Berlogea”, la sediul UNATC, str Matei Voievod, nr. 75-77.

După uşi suntem noi care te aşteptăm pe TINE!

Contacte:
Director- Răzvan Zlăvog
Responsabil cu presa- Eugen Păsăreanu
Email: usideschise2008@yahoo.com*

*Pentru program în variantă electronică trimiteţi un e-mail.

Claude Lelouch la Jurnalul Cultural

Jurnalul Cultural al TVR are luni seară un invitat cu totul special. La ora 22.30, în studioul Jurnalului Cultural de la TVR Cultural va poposi celebrul regizor francez Claude Lelouch, câştigător al lui Palme d’Or la Cannes. Regizorul este cunoscut publicului încă din anii ‘60, când a prezentat filmul “Un homme et une femme”, pentru care a câştigat Palme d’Or la Cannes, precum şi două Oscaruri.

Claude Lelouch se va afla pentru prima dată în România, în perioada 24-26 martie, pentru a asista, pe 25 martie, la avanpremiera filmului său “Un roman de duzină / Roman de gare”, la invitaţia companiei de distribuţie a filmului şi a Ambasadei Franţei în România. Regizorul va participa la o conferinţă de presă, precum şi la o proiecţie de gală, ce va avea loc la cinema Elvira Popescu.

(preluat de pe www.tvr.ro)

Scrisul în sine

Marea provocare a oricărui artist este să scrie din nimic. Fără să se refere la ceva. Auto-referenţial. Autonom. În sine. O cronică scrisă fără subiect este subiectul acestei cronici. Aşadar, o cronică despre cronică.

Scrisul după impresie are cele mai ample şi intrigante conotaţii. Este un scris al propriei persoane prin prisma unui show. Înţelegerea şi mai apoi capacitatea de a transmite ce ai înţeles au un singur sens (direcţie): acela de la propriul eu, la restul. Ca într-o fizică fantezistă: un vector cu origine, direcţie şi sens în acelaşi punct.

Extrapolând sensul, precum într-o lume în care eşti singur cu propriile păreri, reacţiile tale sunt spectacolul în sine. Dacă lumea înconjurătoare este reacţia ta la tine, atunci un spectacol de teatru este reacţia lui în sine.

Cronica unui spectacol pe care încă nu l-ai vizionat este precum imaginaţia ta care încă nu s-a dezvăluit pe sine. După ce dezvolţi bipolar ambele realităţi –show-ul şi critica asupra lui – îţi dai seama de următoarele: curiozitatea te mână spre spectacolele pe care încă dinainte de a le vedea, le cunoşti, iar scrisul te mână spre consideraţiile pe care încă dinainte de a le gândi, le-ai anticipat.

Ca un joc cu mărgele de sticlă. Sau, cum spunea Marin Sorescu, „ce intens am trăit înainte de a mă naşte…”

Pe locul 5

Roblogfest-ul s-a terminat cu bine pentru toata lumea, cred eu. Mie mi-a revenit locul 5 la sectiunea cel mai bun blog cultural, ceea ce nu poate decat sa ma bucure si sa ma responsabilizeze evident. Pana cand voi ajunge sa sustin cel mai bun blog de cultura din tara. Ceilalti concurenti au castigat si ei cate un loc pe undeva mai sus sau mai jos in clasament. Pentru toata lumea a fost fie cate un fault fie cate un penalty neacordat, in functie de locul pe care il ocupa in clasament. Cert e ca atata timp cat crezi in ceea ce scrii, e de ajuns. Premiul il merita toti.

Va doresc citire si comentare placuta in continuare!

Autorul ”In vino veritas”

In cautarea resurselor pierdute

 

Despre producerea unui spectacol de teatru se pot scrie pagini întregi. Se pune problema dacă producătorul există sau el trebuie inventat. Dacă merită să te ocupi cu producerea de teatru, dacă are ce să se producă, dacă-uri multe, aşadar…

Dintr-un alt unghi de vedere, o analiză -chiar de suprafaţă- a potenţialului teatral neprodus, latent, dezvăluie unele trăsături certe: graniţele între care se defineşte, -pentru sine şi pentru ceilalţi- un creator de teatru, sunt foarte (şi din ce în ce mai) permisive; energia creatoare, impulsul, chemarea, se delimitează din ce în ce mai greu de simplele porniri profane de „înavuţire” cu beneficiile statutului de artist; în ciuda aparenţei, d.p.d.v material nevoile sunt aproape întotdeauna direct proporţionale cu resursele ceea ce se traduce într-o evidentă „iluzie” a nevoilor; capacităţile de a creea şi produce un spectacol sunt infinite, iar anvergura trebuie să rezulte, nu să fie „produsă”.

Aşadar, producătorul de teatru, înainte de a îşi dori să susţină creatorii, oferindu-le cadrul necesar dezvoltării proiectelor, trebuie să aibă calitatea de a sesiza adevăratele nevoi ale respectivului produs cultural. Pentru că, aşa cum nu de puţine ori am auzit cu toţii pe ici pe colo, nu banii sunt problema, cât timpul, energia pusă la dispozţie, chiar dispoziţia în sine faţă de ce urmează să se facă, pas cu pas. Raportul între calitate şi resurse se realizează la fel, în ciuda obişnuinţei artistului (omului) de a da vina pe factorii exteriori în a-şi explica eventualele eşecuri.

Concluziv, fără să fi epuizat în vreun fel subeiectul, este de dorit să nu se facă confuzii între producător şi afacerist, între producător şi orb, între producător şi nevoile esenţiale ale unui creator. Pentru că arta transpare exact de acolo de unde transpare, indiferent de cât de produsă sau mai puţin produă este. În caz contrar, daţi-mi o masă de oameni, un buget minim de reclamă, un target cu cunoştinţe minime despre orice şi am să produc un mare eveniment. Arta însă nu are nevoie de aşa ceva. Ea trebuie să fie în sine un eveniment.

Semnat: un eventual producător

Nu există „imposibil” pentru Coeni

Fraţii Coen au făcut-o din nou. După marele Lebosvski, au reuşit imposibilul, respectiv ecranizarea unui roman despre care toată lumea ştia că nu se poate ecraniza:„No country for old man”

Firul poveştii este simplu, şi foarte uşor să inducă în eroare un ochi mai puţin obişnuit cu structurile şi resursele cinematografice subtile. Iar fraţii Coen, ambiţionându-se să respecte textul romanului, nu sunt deloc evidenţi în formulă. Ba din contră. Poţi reduce filmul la un soi de thriller în care şi întâmplarea are un rol major, în care nu se leagă prea bine acţiunile şi senzaţia e de haos. Mai exact, nu e un film la care să te prinzi care-i faza…

Dacă ai însă bunăvoinţă şi pleci de la premisa că nimic nu e întâmplător, şi că fiecare opţiune de fond/formă comunică ceva, începe balul, deliciul, capodopera. O multitudine de secvenţe oferă constant chei diverse de interpretare ale filmului. Între cele mai palpitante, interpretarea personajului jucat de Javier Bardem. Găsirea motivaţiilor pentru acţiunile sale etc.

Ei bine, cheia de fond a acestui personaj (şi în principiu a întregului film) stă tocmai în lipsa oricăror motivaţii, să zicem clasice. De altfel, suita de întâmplări se supune unei singure logici, unei singure mari motivaţii: firea lucrurilor.
Există, se întâmplă, pentru că e în natura lucrurilor să se întâmple. Ori, plecând de la o asemenea premisă, actuală, se descoperă un nou tip de super–erou, acela care anticipează mersul lucrurilor. Dar ce te faci când există mai mulţi astfel de supra-oameni? Şi fiecare dintre ei are propria variantă?

Te faci de un film-aventură foarte intens, un climax continuu, care te provoacă şi te răsplăteşte cu o distribuţie forte (Tommy Lee Jones, Woody Harrelson, Josh Brolin) şi un final excelent.

Mânca-ţi-aş!

 

În ciuda tentei de vulgar pe care o implică expresia din titlu, este extreme de impresionant cum în multitudinea de sensuri pe care le implică, ea conţine un mare adevăr. A mânca de la cineva, din cineva, sau „ceva” al cuiva înseamnă foarte mult.

Colecţia Enciclopedică a Cotidianul-ui propune o carte despre hrană, a autoarei franceze Anne-Lucie Raoult-Wack.
În afara consideraţiilor statistice, sau de ordinul evidenţei, farmecul micului tratat este capacitatea de a dezvălui o perspectivă nouă, interesantă, palpitantă despre istorie, din perspectivă culinară. Una dintre cele mai accesibile şi oarecum frapante realităţi pentru cititorul curios este, spre exemplu, ridicarea în rang a produselor leguminoase gen cartof, morcov, ceapă, roşie etc, de la alimente pentru pătura de jos, la alimente pline de beneficii.
Altfel, tot soiul de detalii care îţi oferă acces la unele obiceiuri, tradiţii, practici. În mare, o cărţulie care îţi arată că ceea ce înţelegi tu individual că este normal nu e decât un fragment din marea poză universală.
Mi-e poftă de câteva râme cu sos pastă de gândaci. Poftă mare!

Tu ce eşti? Fluture sau scafandru?

 

Cam asta ar fi întrebarea în jurul căruia eşti forţat să gravitezi atât pe parcursul filmului cât şi după. De altfel, nimic nu e complicat, teoretic, filosofic sau altfel. Totul e simplu, totul se reduce.

Jean-Do suferă de un sindrom foarte rar, urmare a unui atac cerebral grav, numit locked in.(încuiat înăuntru) Starea de fapt îi oferă o suită de revelaţii, regrete, gânduri, din care se naşte o carte, şi iată, un produs cinematografic. „Le scaphandre et le papillon”. Singura carte dn lume (cred) scrisă din clipitul unui ochi, conform cu un limbaj anumit. Pe de o parte e visul dspre un scafandru sufocat în propriul costum, pe de altă parte, despre un fluture liber.

Din concepţie, filmul la care ne referim are o imagine extreme de novatoare (de altfel intenţia echipei de creatori, în frunte cu regizorul Julian Schnabel, a fost să realizeze film experimental). Mai mult decât atât, are o imagine (cadre, efecte, tehnici de filmare) debusolantă, care comunică de la bun început perfect cu miza. Anume aceea de a ne pune în situaţia lui, de a ne conştientiza, până nu e prea târziu, norocul de a fi „liberi”, fluturi. Un exemplu evident de funcţionalitate a cadrului în concept este secvenţa coaserii ochiului, văzută dintr-un unghi subiectiv…foarte subiectiv, din spatele pleoapei. De asemenea filmul a obtinut 4 nominalizări la premiile academiei americane, între care pentru regie, imagine, montaj şi scenariu adaptat.

În notă optimistă, aşa cum propune filmul, dacă dăm credit ideii „efectului fluture”, conform căreia energia produsă de bătăilearipilor unui fluture poate declanşa un tsunami (sau aşa ceva) atâta timp cât îţi rămâne o pleoapă din care poţi să clipeşti, înseamnă că poţi modifica universul.

*Interesant ar fi ca întrbarea din titlul acestei cronicutze să nu fie retorică.

UNATC-teatru şi film/teatru sau film

U.N.A.T.C, secţia de Teatrologie-jurnalism teatral-management cultural przintă:

Care e sensul cultural al cinematografiei autohtone actuale post-Mungiu,
Care sunt linkurile între generaţia prolifică din cinema şi teatrul contemporan,
Cum se pot tranziţiona idei,
Cum se realizează, dacă se realizează, comunicarea între segmente.

Luni, 3 martie, orele 17

Master deschis la UNATC, secţia de Teatrologie,

etaj 3, sala I,

Intrarea liberă.**întâlnirile se vor desfăşura timp de patru săptămâni în fiecare luni.

In vino veritas!

Astăzi am aflat că, după părerea unor oameni care sunt specialişti în blogosferă, respectiv juriul de la Blogfest, sunt candidat cu drepturi depline pentru cel mai bun blog cultural şi pentru cel mai bun blog în general.
Mai exact, după ce s-a terminat prima etapă, au mai rămas câte 80 la fiecare categorie, între care şi „In vino veritas”-ul meu.
Aşadar, mare bucurie mare.
Cu siguranţă membri juriului au apreciat grafica excepţională propusă de wordpress, paginarea exemplară şi font-ul. Pe de altă parte, e evident că titlul blogului crează adepţi între oamenii cu bun simţ cultural din ţara noastră.
Despre conţinut, toate-s vechi şi nouă toate/ce e rău şi ce e bine, tu te-ntreabă şi socoate. Şi spune-mi şi mie când afli.

Iaca deci, IN VINO VERITAS!
Cu mulţumiri, autorul.

Sectorul “S”peranţă.

 

S vine de la sinucigaşi. Dar la fel de bine poate să vină de la spaimă, silă, sclavie, simpatie, schizofrenie, speranţă.
Afişul pe care îl propune spectacolul lui Emanuel Parvu din Green Hours ne arată un om cu capul şi corpul în direcţii opuse. Just. Una e una, alta e alta. E ca şi cum, având impresia că trăim cu faţa, afişăm cel mai frumos spate pe care îl avem.

Povestioara celor doi S, meşteşugită din condei într-un mod lăudabil, fără surplus dar departe de a fi sărăcăcios, e despre indecizie, despre incapacitate, despre debusolare. Formula de răspuns e un prieten imaginar care să te trimită (de la sine) în direcţia potrivită. Sau un înger, sau un „ceva”. Uimitor, (sau evident deja?) direcţiile potrivite, dorinţele adevărate pentru fiecare sunt exact opuse celor pe care le exprimăm, zilnic, constant. Ne trezim ascunşi, nu ştim nici de ce, nici faţă de cine. Şi asta se întâmplă şi aici. Doi sinucigaşi se întreabă, într-un bar dintre cele două lumi (sugestie la Green?), aşteptând să fie anunţaţi dacă au murit sau nu, ce să facă. Îşi expun motivele şi îşi anunţă doleanţele.

Trio-ul Constantin Diţă, Gabriel Călinescu, Emanuel Pârvu funcţionează bine, cu momente de descătuşare în care funcţionează foarte bine. Cu un plus pentru Gabriel Călinescu, care dublează compoziţia de o sugestie fină de simulare, de păcăleală. Apariţia Danei Rogoz drept asistenta care anunţă sansele de supravieţuire e nimerită, dar deloc spactaculoasă.

Peste toate, un show cât o pastilă de algocalmin scris foarte bine, pentru care nominalizarea uniter pare justificată.

Remuşcarea. Cronică fără remuşcări

 

Idee
Foarte just. Un destin nu e atât de roz cum ar trebui să fie. Iar regretul, pe care contemporanul îl anulează din ce în ce mai tare, are forţă, încă.

Chiar dacă de prin toate părţile ajugem să nu mai credem în nimic, chiar dacă toate sunt rele şi bune în acelaşi timp, în funcţie de perspectivă, există parcă nişte constante.
„Atonement” vorbeşte despre conştiinţă într-o lume unde valorile nu mai sunt de mult capabile să producă remuşcări. E o antiteză (curajoasă) cu ceea ce pare a fi lumea noastră acum.

Teme
Iubire, prietenie, ataşament, ciudat, britanic de ciudat, datorită normalităţii. Clasic oarecum, în cel mai pur sens regal, aşa cum anul trecut la oscaruri dădea senzaţia “The Queen”.

Concepţie regizorală
După ce i-a ieşit pe deplin miza din Pride&Prejudice –doi actori tineri şi frumoşi împreună cu un roman (scenariul asigurat prin calitatea scriituri) şi un feeling englezesc plin de nostalgia valorilor de demult, Joe Wright reface un produs cinematografic şi îl vinde la fel de bine.

Metode
Imaginea ludabilă, colorată, vie, luminată. Cadre interesante şi construite cu sens. Montaj esenţial, jonglerii cu timpul şi spaţiul foarte expresive şi grăitoare.

Actori
Keira Knightley are capacitatea să compună, nu neapărat să creeze. Are voce, inflexiuni, accente. James McAvoy, după doctorul din „Last king of Scotland” nemai-având elementul surpriză nu se mai ridică la nivel, dar nici nu dezamăgeşte/trădează concepţia.

*am ales să folosesc şi să salut oarecum traducerea titlului din engleză, cu toate că Atonement înseamnă nu remuşcare ci căinţă, având un sens religios puternic. În fine, opţiunea este fericită având în vedere că există deja un film care poartă numele „Căinţa”.

Infanţii noii ere. Faust la Sibiu.

Foarte
multe metafore pot descrie show-ul lui Purcărete. Una dintre ele, care îmi place nespus şi pe care o găsesc potrivită foarte, este aceasta: călătoria prin venele înroşite ale lui Faust, împreună cu propriul sânge, cald, care îngheaţă pe zi ce trece.
Monumentalitatea nu este un deziderat, ci o consecinţă. Când devine deziderat se transformă în kitch, nu e folositor, nu e funcţional. Când îţi propui să fii monumental e posibil (maxim) doar să pari monumental. Despre creatura de la Sibiu se poate spune că a frizat genialul. Iar despre Purcărete lucrurile devin certe. Istorie, ştiinţă, faber şi sapiens, sacru şi profan, metaforă, vizual, subliminal şi impresionant până la frică şi milă…

Presiunea
care atârnă pe umerii celui care se întoarce la locul lui după Valpurgia lui Purcărete este una dintre cele mai frumoase imagini ale spectacolului. Micii fauşti se prind că nu e de glumit cu gnoseologia, dar asta fac. Glumesc. La fel şi Faust, la fel şi noi, copiii noii ere. Se amuză total în trântă cu diavoli şi dumnezei care mai de care.
Glumim cu noi înşine, în încercarea turbată de a cuprinde. Iar în final, ne salvează câte un înger. Sau nu e mai salvează nimic. În oricare caz, călătoria prin lumea de aici e din ce în ce mai ameţitoare.
În ajun de război kosovit, spectacolul de pe 15 februarie avea sens ca niciodată. Independenţă, autonomie, mândrie.

Ce ne trebuie.
Scenografia lasă senzaţia ca fiecare ac îşi cunoaşte locul sub soare. Numai oamenii habar nu au. Iadul e fascinant. Contemporan. Aproape. Nu se deosebeşte foarte tare de un club mai interesant de prin ţările vestice. Nici prea tare de resursele cu care întotdeauna petrecem. Artificii, ca de sărbătoare. Sex şi dezmăţ pentru toată lumea. Cine nu ar semna cu o picătură de sânge pentru aşa ceva? Trebuie să ni-l imaginăm pe Sisif (Faust) fericit. Întins la maxim în fericirea lui. Şi pe noi, ca spectatori trebuie să ne imaginăm la fel. Pentru că nu e tocmai fină sugestia că toţi suntem pe-acolo, pe toţi ne mână careva şi toţi mergem încolonaţi şi cu ochii mari spre toate pervertirile lumii.

Actori, cu scuze.
Ofelia Popii. Din întâmplare am văzut, citind pe ici pe colo, mai toate epitetele care s-au alăturat performanţei sale în Mefisto. Nu mai adaug mare lucru, pentru că sunt cazuri în care e inutil. Şi acesta e un caz în care talentul şi munca duc unde ar trebui. Zic eu. Ilie Gheorghe, virulent, înălţător şi decadent. Absent şi prezent împreună, dă măsura unui mare actor şi unui mare rol. Sunt însă momente bune în care Mefisto îi fură sufletul şi actorului, nu numai personajului. Ceea ce nu pot să spun că e rău sau bine. Restul actorilor au fost impecabili.

Silviu Purcărete.
Călătoria spre monumental la braţ cu intratul în istorie. Plecăciuni de la copiii noii ere.

Catharsis-ul de tip modern. Sadismul şi masochismul (II)

(continuare)

Dintr-o perspectivă îngăduitoare aşadar, cele două moduri de a trata povestirea, pe de o parte întru purificare prin depăşirea suferinţei şi, contrastant, întru suferinţă ca purificare în sine, sunt, raportat la fenomenul teatral (înţeles în primul rând ca mod de a spune o poveste, şi apoi privind mijloacele), unul dintre cele mai interesante aspecte pornind de la care se poate desfăşura o analiză spectacologică a montării „Sado-maso blues bar”.

Aşadar, problema suferinţei ca modalitate, ca scop în sine, şi nu ca obstacol, aşa cum propunea formatul tradiţional, dezvăluie o serie de aspecte, între care alegem să poposim asupra unuia în mod special: sado-masochismul .

Între multele aspecte cu care arta contemporană, în general şi teatrul contemporan, în particular, aleg să ne surprindă, să ne pună la încercare sistemul de valori şi valorizare, prejudecăţile şi limitele umane, înclinaţiile către abordarea practicilor sado-masochiste (fie implicit, fie explicit) sunt, în context, o miză puternică, un racord la ceea ce e vehiculat tematic la nivelul culturii europene (şi de peste ocean) în peisajul contemporan, aflat, de bună seamă, în continuă evoluţie şi modificare.

În sprijinul acestei afirmaţii am putea înşira fără mari sondări artişti din toate domeniile artei care au tratat această temă, dar considerăm că nu este necesar, cu atât mai mult cu cât exemplele sunt multe iar spaţiul dedicat tezei noastre, redus.
Interesant însă nu este modul în care această temă a circulat şi circulă în artă, cât mai ales modul particular în care este tratată în contemporan, în actualitate –ca soluţie, atât drept cauză cât şi ca efect totodată, ca sens, ca opţiune.
Unul dintre cele mai fericite exemple la care vom apela totuşi pentru a surprinde, măcar într-o măsură nuanţele pe care le comportă tematica, este producţia cinematografică franţuzească „Jeux d’enfants” . Povestea de dragostea a doi tineri care, dintr-un joc care le pune la încercare între altele curajul şi spiritul de aventură îşi transformă viaţa într-un calvar, iar provocările devin din ce în ce mai dureroase până când, în final, îşi pun capăt zilelor. Departe de a fi identic tiparului Romeo şi Julieta, povestea jocului morţii este una care relevă aspecte precum intensitatea suferinţei, intensitatea durerii sufleteşti, intensitatea morţii, în cuplu, dar nu pentru a completa ideea unei iubiri, nu pentru a oferi o morală, nu pentru a izbăvi, ca la Shakespeare. Astfel, nu se pleacă de la obstacole (cum e cazul familiilor în R&J), pentru ca mai apoi să fie depăsite, ci din contră, se pleacă de la o stare de normalitate pe care se adaugă programatic (sadic, fără doar şi poate – voit) obstacole care intensifică totul până când, intensitatea finală –moartea fizică– îşi spune cuvântul.

Nota:

Sado-masochismul este folosit în sens larg, nu ca practică având ca rezultat plăcerea sexuală, ci ca plăcere de a produce şi suporta durerea atât la nivel fizic cât şi la nivel spiritual (suferinţa)

Dan Puric.

Inimitabil.

Cum faci sa exprimi in cuvinte un moment care apeleaza la cele mai primitive si crude emotii umane?

Irezistibil.

Un moment care te muta din loc sufleteste.

Incomparabil.

Dan Puric. Al nostru.

Cum ii recunosti pe oamenii care simultan apartin acestei lumi si pot dansa intr’o lumina fara pata? Dupa sclipirea din ochi. Dupa caldura gesturilor. Nebunia pasilor de dans. Culoarea emotiei. Mirosul prafului ce iese din scena.

Prin ei poti conferi tacerii propriul tau mesaj.

Despre Cine suntem cu adevarat, despre Trup si Suflet in teatru, alaturi de

Dan Puric. La Amfiteatrul Deschis Team Work.

Pe 19 februarie, intr’o marti la ceas de seara [ora 18:00], in Amfiteatrul Odobescu [Facultatea de Litere, Universitatea din Bucuresti].

Nu deschidem minti, unim suflete.

Contact: amfiteatru_deschis_ tw@yahoo. com
www.teamwork. org.ro

Catharsis-ul de tip modern. Sadismul şi masochismul (I)

** acest studiu are caracter teoretic si nu isi doreste sa fie pro sau contra practicilor sado-masochiste.

Premisă:
Conformă cu una din teoriile lui H.R.Patapievici, culeasă din conferinţele despre situaţia de fapt, adunate sub titlul de „Discernământul modernizării” (Humanitas, 2004)

Istoriile tradiţionale, spune Patapievici, dezvoltă un tipar de construcţie care înaintează progresiv de la rău spre bine. În dihotomia fundamental etică, fiecare povestire tradiţională are ca scop final, declarat sau doar intrinsec, descoperirea unei învăţături, unei morale. Care morală nu îşi permite să fie, în nici un fel de context, altfel decât înălţătoare, catarhică, îndreptar sau model etc.
Odată cu invazia modernităţii , sensul unei istorii tinde să se înlocuiască de o miză opusă, antipodică. O istorie modernă începe bine şi se termină prost. Sau, după caz, nici măcar nu mai începe bine. În oricare caz se termină prost (ne-bine).

Ducând mai departe această perspectivă, putem susţine existenţa unui non-sens al istoriei/istorisirii (atât la nivel de macro-cosmos, cât şi la nivel individual). De altfel, istoria de după postularea morţii lui Dumnezeu în secolul XIX furnizează variante multiple ale acestui non-sens. În acelaşi timp însă, putem deduce existenţa unui alt sens, unui nou sens, plecând tocmai de la premisele care stăteau la baza anulării lui: traseul descris de conştiinţa individului pre-modern este unul liniar, care are început şi scop totodată, respectiv depăşirea suferinţei şi accederea la starea de fericire; omul modern nu mai funcţionează linear ci iradiant, iar suferinţa nu se mai alfă într-un punct al traseului, deci nu mai trebuie depăşită, ci din contră, trăită laolaltă cu celelale aspecte existenţiale.

Note:

• Delimitarea termenului ”istorie” de cel care desemnează ansamblul evenimentelor din trecut, (istoria ca ştiinţă) şi asimilarea sensului de povestire.
• Modernitatea este înţeleasă în sensul ei complet, de epocă istorică recentă.

(va urma)

Gata, mă fac menegiăr!

De multe ori când te aşezi comod şi te apuci să îţi arunci gândurile asupra unui aspect autohton, românesc, te izbeşti de o realitate care seamănă foarte tare cu începutul unei melodii dintr-ale Adei Milea: „Cine-a zis că n-avem istorie? Cine-a zis că n-avem memorie…”
Aşadar, cine a zis că n-avem şi noi management cultural?Eu. Lucrurile sunt simple aici. Cultura trebuie să fie produs, dar nu are calităţile unui produs, zic unii. Producţiile teatrale nu răspund nevoilor reale ale consumatorilor, zic alţii. Cercul vicios se închide în momentul în care consumatorul este declarat inexistent de către producători. Sau existent dar necunoscut. Iar managerii culturali nu sunt de niciun fel. Adică la propriu, nu sunt, nu există. Lamentaţia poate începe, aşadar. Oprită pe ici pe colo de apariţia câte unui vizionar care deşi nu se pricepe, simte. Face treaba după intuiţia omului cu bun simţ. Şi iese bine. Dar numai să nu-l întrebi cum a făcut, că te îngrozeşti.
Ei bine, rigoarea lipseşte, iar cei care o au, preferă să o folosescă în alte domenii, unde se câştgă mai mult. Firesc. Şi astfel încheiem pledoaria. Din interior putreziciunea şi ineficienţa sunt copleşitoare. Din afară, actorii zâmbesc frumos când ies la aplauze.
Şi unii alţii se mai găsesc să scrie pe vreun blog. Care blog, apropos, se vede treaba că este concurent la blogofest sau aşa ceva. Aşadar, votaţi „In vino veritas” şi câştigaţi!Scenariu imaginar:Cu ce sa atragă televiziunile? Cu o permieră la unul din cele 10 teatre din capitală. Cu încă o piesă proastă, bună, plicticoasă sau extraordinară. Şi atunci zici „băi hai să vedeţi a lui Tudor Muşatescu ăla care e cu <<Gaiţele>>”. Cu ce să îi agăţi? Cu Birlic şi cu Tamara Buciuceanu. Veniţi să vedeţi sufrageria, maşina de scris unde… Şi el a considerat aşa, apropo de imagine, să fie, la fiecare eveniment, la o premieră la(…), o prostie de piesă, ca am mai avut şi d’astea, domnule să fie ceva să construieşti un „muţunache” care umblă pe stradă, am avut şi fanfară. Să faci că să vină televiziunile, cu un spectacol sanchi inedit să vină 2 3 5 10 televiziuni[...]

Povestea merge mai departe…

*până şi ironia e de prost gust în acest caz, accept. <p <p

Drog, visare, feerie, dragoste

 

Aş vrea să fac o recomandare mai mult decât orice recomandare. Să nu mă transform în ghid tv şi nici în PR-ist pentru ştiu eu ce activităţi.

Sigur că nu le poţi face pe toate, aceasta e premisa de la care pornim. Dar poţi să le faci pe acelea care să îţi dea senzaţia că le-ai făcut pe toate.
Între lucrurile pe care le poţi face în viaţă şi care îţi dau senzaţia că trăieşti, să dansezi tango argentinian în mansarda din La Scena, ocupă un loc de cinste.
Filosofia dansului, aşa cum am avut norocul să mi-o explice un practicant, postulează importanţa ritmului muzicii, urmată de importanţă relaţiei între dansatori.
Astfel, unul dintre parteneri este cel care se lasă modulat, condus, este cel care urmează, iar celalălalt este cel care impune, improvizând, după propria simţire, după propria pricepere, cursul pe car îl va lua dansul. O întreagă filosofie a relaţiei inter-umane, sau poate o metaforă a rolului pe care îl ia fiecare în viaţă.
Mai mult, spectaculosul dansului vine şi din forma specială pe care o preiau corpurile, fiind un amplu dialog încordat şi relaxant totodată. Menţionez că aceste consideraţii au fost rodul “holbării” pentru că altceva nu a fost, timp de câteva ore, la perechile care dansau, împreună cu o discuţie pe puncte esenţiale, din care am dedus următoarele: drog, visare, feerie, dragoste.*nu costa mult, se ofera lectii, e pe la biserica Sf. Vineri, luni si vineri.

Răul la rang de frumos sau banalul maladiv

 

Mergem la teatru… mai des sau mai rar, din curioziate, din snobism, din lipsă de altceva, din pasiune, din datorie… mergem la teatru. Şi dacă tot mergem şi plătim un bilet, avem şi păreri…nu numai că le avem dar le şi emitem… e dreptul nostru, al spectatorilor de teatru. Avizate sau nu, îndreptăţite sau nu, sincere sau nu…părerile circulă; atât în foaiere la pauză sau după spectacol cât şi în sală în timpul spectacolului (din păcate). Ei bine, eu voi scrie despre un spectacol despre care nu am păreri.

„Eseuri despre banalitatea răului” de la Teatrul Metropolis, în regia lui Mihai Măniuţiu, avându-i în distribuţie pe Mariana Mihuţ, Mircea Albulescu şi Claudiu Bleonţ, nu mă lasă să am păreri. De ce? Foarte simplu: pentru că mi-a provocat o stare- o stare numită generic emoţie. Şi când se întâmplă acest lucru, părerile oricât de obiectiv şi profesionist formulate ar fi nu îşi mai au rostul. Aşa că nu vreau să mă raportez la acest spectacol cu mintea limpede şi analitică a unui critic, ci prin prisma celei care s-a lăsat emoţionată de trei poveşti cât se poate de verosimile, spuse în trei moduri radical diferite şi care laolaltă au conturat o idee universal valabilă. Acestea fiind premisele, iată şi lămuririle de rigoare:

Cele trei monologuri ne sunt administrate în doze homeopatice ca vaccinuri împotriva răului din noi înşine care neasumat şi neexorcizat duce fie la alienrare, fie la obsesie, fie la pierderea demnităţii. Aceste stări sunt prezentate ca fiind paroxistice şi fără întoarcere; odată produs răul în forma sa perfectabilă, e adevărat, dar tinzând spre perfecţiune, este definitiv. Ordinea celor trei monoloage nu este deloc întâmplătoare; se porneşte de la durerea supremă, asumată şi transfomată în nebunie duioasă, se trece la mania de a fiinţa prin rău şi se ajunge la înjosirea primită ca ultimă soluţie de vindecare a frustrării. Această enumerare propusă în spectacol, presupune inversarea ordinii fireşti prin care se ajunge la acea egalitate cu tine însuţi şi cu nimeni altcineva, cu fericirea totală găsită în mijlocul celor mai de neconceput orori, fericire pe care toate cele trei personaje o simt, care însă atinge rangul de frumos doar în primul monolog. Se face o regresiune e demersului de a te reconcilia cu tine şi cu lumea: de la serenitate, la încrâncenare şi la derizoriu. Şi asta pentru că în cele mai multe cazuri, noi suntem abia pe prima treaptă a acetei ascendenţe, ezităm să pornim pe această cale a cunoaşterii răului din noi şi preferăm să ne zbatem din teamă sau comoditate undeva între josnicie şi dezonoare, crezând că acestea sunt relele cel mai puţin blamabile. Neavând alte argumente decât emoţia spectacolului vizionat, vă spun însă că greşim flagrant.

Dacă la intrarea în sală nu am dat prea mare importanţă titlului spectacolului, după vizionare am înţeles că nimc nu poate fi mai rău în rău decât însăşi banalitatea lui. Firescul oamenilor care fie fuseseră victime colaterale ale experimentelor răului, fie experimentaseră răul pe alţii, fie acceptaseră să fie ei înşişi experimente ale răului, faptul că la o primă vedere nu erau cu nimic deosebţi de mine sau de ceilalţi, dar mai ales felul în care se acomodaseră cu acest dat existenţial, m-au făcut să zâmbesc amar în timp ce ieşeam din teatru, gândindu-mă că într-o oarecare măsură sunt la fel de vinovată ca ei: ca acel biet impotent care din frustrare şi disperare a ajuns să fie dispus să creadă că dacă ucide şi se lasă violat de un bărbat devine şi el „bărbat adevărat”, a cărui primă vină nu a fost alta decât iubirea, sau ca acel „securist ideal” care îndosaria şi arhiva pe toată lumea, stabilind după bunul plac cine e hoţ sau criminal, a cărui primă vină a fost curiozitatea, pentru că şi eu am curiozităţi. Dar şi la fel de nevionovată ca femeia a cărei „vină” a fost că nu a fost ce trebuia să fie: ariană şi pentru asta a plătit cu idealurile sale, cu iubirile sale şi cu viaţa copilului ei.

Luciditate, tensiune, iubire, patimi, compasiune, linişte, vitalitate…câteva cuvinte pe care le-aş asocia cu acest spectacol. Dincolo de orice senzaţie sau gând… emoţia este cea care respiră prin porii acestei trilogii a răului (din noi).

*cronică scrisă de Alina Epingeac

Mi-aş dori să moară toţi odată cu mine…

Întoarcerea fiului risipitor, ca într-un fel de junglă populată de figuri care nu par oameni, cât mai degrabă subconştienturi afişate, obsesii şi complexe, traume vii. Şi totuşi sunt de-ai noştri, nici mai mult nici mai puţin, cum s-ar zice „în carne şi oase”. Îi recunoşti, nu după râsul isteric care nu îţi e tipic, nu după lungile poveşti despre plimbarea de duminică, nu după mişcările coregrafice în care îşi desfăşoară actele sexuale, pe fond roşu, cu inimi (cicatrizate, mă întreb). Dar îi recunoşti, îi ai în familie, îţi sunt prieteni, cunoştinţe, îi vezi la TV, sunt oameni.

Aşadar, nu doar o călătorie în spaţiul interior al unor oameni, cât mai ales una în interiorul propriului fel de vedea lumea când e pe sfârşite: „Mă simt iubit în viaţă aşa cum ai vrea să fii iubit mort” spune personajul interpretat atent de Cristi Balint. Probabil că atunci când ştii că mai ai puţin şi mori, te simţi deja mort.

Nu doar o peroraţie despre frică şi paralizie, cât un cumul de mici realităţi, care se despart şi se împart precum celulele, atunci când din afară stimulii sunt diferiţi: fie un frate hiper-sensibil, fie o soră părăsită, fie o mamă uitată şi uitând.

Nu doar un set de invenţii regizorale, ci un tot unitar, gândit şi legat, legalizat, într-un fel, într-un spectacol, show. Cu scenografia lui Mihai Păcurar, care duce totul în unghi, la punctele de fugă ale unei perspective care parcă strigă manifestul omului-postmodern.

Pentru că am şi avut ocazia să comparăm cumva varianta franţuză a textului lui Jean Luc-Lagarce, prin supra-titrare, e nimerit să subliniem şi acurateţea Eugeniei Anca Rotescu, care face bine ce face, deschizând parcă la fiecare translare semantică, mai mult şi mai mult sensurile.(cât am reuşit să urmăresc desigur)

Distribuţia, cu plus pentru rolurile feminine (Antoaneta Zaharia, Paula Niculiţă, Meda Victor) -în ton cu atmosfera de fond, fără suişuri şi coborâşuri. Mihai Smărăndache, după Quintonce din “Inimi Cicatrizate”, parcă din ce în ce mai bolnav pe interior, iar Adrian Draganescu în partitură. Cu excepţia chansonette-ei cântată live (lăsând senzaţia că este playback –apropo de calitatea interpretării) de Mihai Smărăndache, care semnifică în sine un moment de teatru de calitate.

Peste toate, un show definit, poate nu atât de intens, ci doar mai tensionat. Şi până la urmă, pe bună dreptate, ce să fi fost mai mult decât „…sfârşitul lumii”(?)

*Despre lansarea de carte nimic pentru că în necunoştinţă de cauză am ocupat un loc rău plasat în holul teatrului Odeon, altfel gazdă bună şi ca de fiecare dată în haine de sărbătoare, parcă.

Unde e curva, dom’le?

Sunt unele spectacole la care te duci având, din nenumărate motive, nenumărate aşteptări. Premiera lui Alexadru Darie a fost pentru mine un astfel de spectacol. Rău este când aşteptarea, în loc să se rezolve cumva, odată cu vizionarea spectacolului, se prelungeşte chiar şi în sală, chiar şi după ce spectacolul a început.

Aşadar, aşteptând, am apucat să găsesc câteva coordonate tari ale spectacolului. În primul rand, doi actori tineri, puşi să susţină o întreagă construcţie complicată, stufoasă, plină, de la replică la mişcare şi relaţia cu decroul. Vlad Logigan şi Emilia Bebu răsuflă greu, şi pe bună dreptate, sub apăsarea întregului mecanism. Cu plusuri poate pentru Emilia Bebu care lasă senzaţia de curăţenie în interpretare, şi îşi apropie parcă mai mult, în felul ăsta mai abţinut, mai reţinut, imensitatea personajului. Pentru că trebuie spus din capul locului că adaptarea scenică, dramatizarea textului (splendid de altfel) lui John Ford a lăsat mult din personajul Anabellei. (interesantă poate fi legătura cu „Iată femeia pe care o iubesc” a lui Camil Petrescu)
Tot despre varianta de scenariu, aşa cum e folosit, o multitudine de semne de întrebare, de nelămuriri. Textul se aseamănă ca lirism şi formulă de scriere cu o tiradă romantică, iar poezia din fiecare cuvânt sufocă oralitatea până când, în unele momente o aduce aproape de zero.

Un alt punct important de discuţie îl constituie performanţele actorilor care joacă roluri secundare (Vasques -Claudiu Stănescu, Florio – Romeo Pop, Fratele Bonaventura -Cornel Scripcaru,Contele Soranzo-Marius Capotă ,Putana-Oana Ştefănescu,Ricciardetto-Ion Cocieru,Nunţiul Papal-Marius Chivu,Philotis-Nicoleta Hâncu -debut-,Hippolita-Irina Ungureanu) care construiesc până la un punct, aproape în mod ideal contextul în care este de aşteptat să se desfăşoare big-bang-ul. Remarcabil personajul Nicoletei Hâncu, actriţă aflată la debut, care jonglează pe o formă interesantă, fără să rămână în ea.

Altfel, coerent în intenţii şi atent despicat de aşa-numitele idei regizorale, spectacolul merge aproximativ ca un car de aur pe un drum de ţară. Cu hopuri, zgâriat pe ici pe colo, în orice caz greu. Iar efortul, care transpare din fiecare părticică a drumului, de la scenografia complexă şi funcţională (nu expozitivă şi nici butaforică) gândită de arh. Octavian Neculai, până la light design şi ilustraţie muzicală, realmente spectaculoase în unele momente.
În fine, concluziv, un spectacol care te face să aştepţi, din toate punctele de vedere. Să fie un Godot la capătul aşteptării, sau doar o ploaie rece, încă discutabil.

American Gangster sub lupă

*din respect pentru memoria lui Heath Ledger, aceste cuvinte despre cinema nu se referă la niciun actor, de data aceasta.

Ideea şi contextul:De la Maslow şi faimoasa sa piramidă a nevoilor umane, observăm şi considerăm ca fiind cert că nevoia de grupare este o constantă în psihologia omului de pretutindeni şi dintotdeauna. Mai exact, nevoia de asociere. Şi mai exact, nevoia de familie. Ceea ce este important, în context, în relaţie cu cinematografia în ansamblul ei dar şi referitor la cea americană pentru că la ea ne referim aici, este următorea observaţie: filmele cu mafioţi, filmele cu „famiglia”, filmele cu gang-uri sau simple grupuri au o constantă la nivel de fond, de idee – legea nescrisă a trădării şi apoi a răzbunării. De aici, semnificaţiile radiază acoperind o serie de teme, motive, aspecte, de la iubire la putere politică şi înapoi.„American Gangster”, povestea unuia dintre cei mai abili şi inteligenţi traficaţi de droguri din istoria (cunoscută, desigur) a Statelor Unite, este de asemenea povestea familei sale, şi totodată raspunde tiparului identificabil: Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte, legea Talionului, revizuită şi adăugită prin legea frăţiei şi a trădării.
Contextual, nu suprinde, mai ales la un Ridley Scott care, căutând programatic în istorie (recentă sau depărtată) story-uri de acest gen pe care nu numai că le regizează, dar le şi produce, a găsit şi succesul şi a găsit şi încasările (vezi „Gladiatorul”, „Black Hawk Down”, sau în alt sens „Kingdom of heaven”, sau „A good year” ş.a.)
Fără mai multe detalii extra-producţie, liniile de forţă pe care funcţionază „American Gangster” par că se dezvoltă în două mari direcţii:Scenariul:

Un scenariu deştept, scris atent, lucrat şi într-adevăr cu fond –de altfel şi ilustrul „Gladiator” impunea la vremea lui replici puternice, bine scrise „Father of a murdered son, husband of a murdered wife” sau povestea câmpiilor elizee, ca glumă înainte de războiul cu barbarii. Evidentă este aplecarea regizorului către replici integrate, funcţionale, la fel ca şi în „American Gangster”. De altfel, scenaristul Steven Zaillian are o experienţă bogată şi realmente valoroasă în scenariile de gen –vezi numai „Gangs of New York”, „The Interpreter”, un film eminamente axat pe nuanţa cuvântului, „A civil action” ş.a..

Structura:

În celălalt sens, una dintre cele mai importante linii de forţă pare (lăsând la o parte distribuţia) structura de dezvoltare a subiectului. (Fără să fie o necunoscută ştiinţa poziţionării acţiunilor pe peliculă de care dă dovadă industria de peste ocean, – imputată de altfel, nu fără motive, de către europeni şi nu numai – , ştiinţă care funcţionează după ultimele studii în materie de sociologie a receptării şi altele)
Ceea ce pare că excelează în A.G. este sincronizarea structurală a alternanţelor între acţiune, efect şi prepararea unei noi acţiuni. Acest factor este interesant cu atât mai mult cu cât coordonatlele acţiunilor (spaţială şi temporală) şi respectiv scenariul sunt condiţionate şi de anumite fapte şi spaţii reale necesare.

Imaginea şi montajul:

Fără să surprindă prin altceva decât prin corectitudine şi stricteţe, fără artificii sau inovaţii (de altfel, nepotrivite poate mizei) imaginea lui A.G., (semnată de Harris Savides, care a mai filmat şi „Elephant”-ul lui Gus Van Sant sau mai recentul „Zodiac” al lui Fincher) se integrează în seria unor performanţe vizuale de factură medie pentru standardele producţiei. Construite minuţios şi de asemenea montate atent, cadrele se succed firesc şi în plan secund, potrivit fără doar şi poate viziunii –atât în ansamblu cât şi în particular – De sesizat este că ritmul nu ţine în principal de montaj (cum a fost spre exemplu cazul lui „The Departed”, unde Thelma Schoonmaker oferă un adevărat recital) ci de structură,
– un alt argument în favoarea structurii, de altfel – <p <p

Necrolog. Heath Ledger.

Nu de mult si din jocul intamplarii am scris un necrolog pentru Hamlet.

 Acum 10 minute am aflat de moarte actorului american Heath Ledger.

Necrologul pentru Hamlet ii este dedicat.  Sa speram ca rolul vietii lui abia acum incepe.

 

Danemarca ar trebui să fie în doliu. Pe la geamurile casei are trebui atârnate năframe negre. Drapelele ar trebui coborâte în bernă. Regalitatea s-a stins. Regele adevărat a murit, trăiască regele. Memoriul personalităţii sale va rămâne veşnic, aşa cum îl dezvăluim acum. Pentru un prinţ mai mult decât un rege.Istoria îl nesocoteşte, sau noi îi ştirbim deja memoria prin purtarea noastră. Doliul nostru poartă însemnele noii ere. Preferăm să trăim în imaginaţie, să ne prefacem în bufoni, fiecare dintre noi, pentru a găsi adăpost. E mai uşor. Dar, cu deosebire de exemplu lui, uităm să ne mai prefacem la loc. Tărâmul de dincolo ne ştirbeşte din capacitatea de a respecta, de a preţui. Fiii şi fiicele regatului dănţuie într-o beznă care nu se mai poate preface în lumină, până când ordinea nu va fi fost restabilită. Dar ce mai înseamnă ordinea, în faţa morţii. Hamlet, sau istoria unui nebun. Înmormântarea va avea loc astăzi, la orele amiezii, şi în fiecare zi.

Dragoste. Sex. Pornografie. Obscenitate. Vulgaritate. De ce nu ne place teatrul contemporan?

Nu de puţine ori o discuţie despre criterii de apreciere şi clasare, etichetare şi în genere orice demers critic, fie el asumat sau pur, reactiv, ajunge la o limită – limita expresivităţii.
Anume acea destinaţie unde orice act receptiv trebuie (sau ar trebui) să se oprească, să se auto-analizeze şi să ţină seama. Retoric, este ceea ce analizez, clasez, traduc, intermediez, apreciez, primesc, EXPRESIV sau nu? În formă de aforsim, singurul mare păcat al artei este inexpresivitatea.
Recent se zbat pe Youtube un cuplu de filmuletze „teaser”(trailer-uri) despre un anume film bulgăresc “Baklava”, care propune o viziune realist-naturalistă, aproape în registru de documentar, despre viaţa unor puştani dintr-un centru de plasament. Săruturi tari între infanţi, droguri, hoţie, prostituţie, mai ceva ca în „Kids”-ul lui Gus Van Saant.

În fine, reacţiile, inclusiv cele oficiale ale regizorului şi respectiv ale autorităţilor sofiote, s-au împărţit cam în trei mari direcţii. Prima reacţie are ca nucleu acceptele morale vis-a-vis de creaţia cinematografică în cauză, a doua se referă la partea social-politică, de imagine şi impact (de la instituţia respectiv la naţie etc.), iar în fine, cea de-a treia, aproape insignifiantă ca număr de „reacţionari”, impresia din punct de vedere artistic. Evident că o serie de reacţii au combinat mai multe perspective, voit sau întâmplător, dar nu asta e important.
Point-ul acestei împărţiri, făcute cumva de la sine, este următorul. Perspectivele aplicate, în receptare, unui act artistic rezolvă în cea mai mare parte ecuaţia actului artistic în sine, cu atât mai mult cu cât, în principiu perspectiva creatorilor nu este cunoscută (aici avem de-aface cu un caz special).
Ceea ce ne duce cu gândul la următoarea ipoteză: este expresivitatea limita finală, aşa cum s-a sugerat şi încă marile voci din domeniu sugerează? Sau sub pălăria acestui concept, realmente permisiv, se strecoară şi acte de o anume factură care nu au nicio legătură cu noţiunea de artă…
Revenind la cazul bulgăresc, întâmplător sau nu, pe partea artistică proiectul dă încă de la trailer semne de calitate, montajul, unele cadre sau unele secvenţe fiind realmente „lucrate”. Aşadar, artistic, „Baklava” este orice dar nu inexpresiv. Ceea ce ne permite, logic, să apreciem scevenţa în care doi băieţi de maxim 1o ani se sărută şi se mângăie, pe o cromatică de griuri, în cadru static, foarte bine realizat… Sau nu?

Teatrul românesc, în formele lui cele mai să zicem ne-clasice, întâmpină aceleaşi rezistenţe, şi teoretic, acelaşi tip de problematică. Departe de a fi inexpresiv, el cade sub incidenţa unor grămezi de perspective care îl de-caracterizează, şi apoi îl judecă aproape cu armele cu care judeci o crimă petrecută sub ochii tăi. Cazul cel mai întâlnit şi de bună seamă cel mai preferat este acesta: ce e dragoste, ce e sex, ce e pornografie, ce e obscenitate şi ce e vulgaritate în teatrul românesc contempoaran, la regizorii care aleg să muşte din cea mai stricată bucată de real?
Definirea fiecărei noţiuni sau exemplificarea, în afară de faptul că este posibilă doar într-un anume grad, este diferită aproape de la om la om şi aşadar ineficient de abordat aici. Teatrul însă absoarbe toate tipurile de reacţii, este afectat şi îşi modifică cursul pentru fiecare „reacţionar”. Un sondaj pe un eşantion oarecare la o vârstă oarecare aplicat pe oameni din domenii oarecare, ar releva clar un lucru – între motivele pentru care nu ne place teatrul „nou”(fie autori, montări, vizuni) un mare loc îl ocupă problema „vulgarităţii” (înţeleasă în sensul larg). Şi totuşi, cât de expresiv este vulgarul ştim cu toţii, iar exemplele pe care am putea să le dăm ating de la premii Oscar până la recentul Palme D’or şi multe, multe altele.
Aşadar, nu prea ar părea că avem motive reale să desconsiderăm unele spectacole din prisma asta.
La nivel de senzaţie totuşi, rămâne în picioare ceva. Acest ceva s-ar traduce poate într-un soi de nelinişte, tumult, tremur ale unor principii, ale unei morale care începe încet să se piardă cu firea lăsând loc altora sau poate nemaipunând nimic în loc.

Basm urban- Pentru Cristi Mungiu

Dedic acest basm lui Cristi Mungiu şi experienţei sale alături de murgul său „432”. Să ne trăieşti! În scrierea excepţională a lui Mihai Munteanu, căruia îi mlţumesc.

Un basm urban
“Ce-am avut si ce-am pierdut”
De MIHAI MUNTEANU

<<Cocoşul, cu clapă sau fără, dilemă mare printre supuşi, e primul care ne urează Neaţa, într-un exces de voioşie. Zbrrr! Poc! Încă cinci minute..te rog……dacă se poate….
Şi se face că se poate. Se face că pot dintr-o dată sa zbor, peste case, peste munţi, peste timp, peste tot..şi sunt erou, sau cel putin aşa văd oamenii..şi mai e ceva, nu mă intereseaza cum mă vezi tu. Ce liniştitor! Vai dar ce-mi străluceşte armura..şi nici n-am timp prea mult să mă admir că şi soseşte o depeşă..E nevoie de mine! Nevoiaşii..mă strigă şi eu le răspund. Calul! Unde imi e calul? Doar o gură de licoare şi plec la drum, calul m-aşteaptă la poartă, credincios animal şi, deşi bătrân, zburdă de parc-ar fi la prima tinereţe; hehei ce vremuri, amândoi tineri si frumoşi, cum mergeam spre nicăieri din două în două zile, cu atâta încredere..
Dau bineţe trecătorilor şi încalec, spre tărâmul de peste tot, la datorie!! Ce aventură se anunţă.. şi nici n-apuc să-mi sfârşesc gândul că se şi aude un vuiet dinspre tărâmul de nicăieri; ce viitură!! Şi aşa se îngustează de parcă ar fi un râu de aer..pe sub? Nu. Peste? Nu Trebuie să-mi iau avânt şi să încerc să trec prin..hai, curaj! La urma urmei eşti un erou şi cu asta te ocupi! Aaaa! Încă doi metri, ba nu, unu şi am trecut, hai murg batran, hai! Nu mă lăsa acum! Am reuşit. Dar viforul ne-a tarat mii de lungimi axonice, ce luptă, murgule, mai poţi? Dar nu mai raspunde. A plecat; sus cred. Într-un final, ne vom întâlni, dar să ştii, întotdeauna când voi bea o licoare, de coca, de spiriduşi sau una usoară de fructe la tine, la forţa ta mă voi gândi. Odihneşte-te prietene! Drumul meu continuă de acum pe picioarele mele. Brr! Parcă nu era aşa de frig; şi a început şi să ningă, e frumos dar pământul nu pare sa aibă prea mare tragere de inimă în a îmbrăţişa zăpada; o respinge, şi ea de supărare se înnegreşte şi moare, dispare fără a-şi fi îndeplinit scopul..Poate pot afla OF-ul pământului şi cine ştie, poate îi împac, mă gândesc.. şi mă aplec să ascult pământul, dar nu pot auzi decât un sunet înfundat, din ce în ce mai tare şi până să deşluşesc..o creatură lungă, un şarpe colorat cu o gură cu mii de dinţi argintii, lustruiţi din care ieseau aburi şi un miros ce aducea a descompunere mă înghiţi. Beznă! Beznă! Dar ce bine ca am o sticlută cu licurici la mine, vai dar ce anemici sunt, ei, în orice caz, mai bine decât nimic. Hei! E cineva aici? Nici un raspuns deşi, pot să jur că am mai văzut pe cineva, da, da uite! Cred ca e orb..a, ba nu, nu e. Haideti, ajutaţi-mă să ieşim de-aici, îi zic. Nici un răspuns. Trebuie să fie surd, cine ştie de când e aici; dar ce tot spun, uite şi alţii, vai de mine ce miros! Lume, lume, haideţi să ieşim la lumină! Destul aţi stat în măruntaiele orătănii ăsteia. Se izbesc unul de altul..şi striga la mine..se pare ca nu vor să scape pentru că nu au ajuns, unde Dumnezeu să ajungă? Îmi iau inima în dinţi şi scot paloşul să îmi croiesc drum printre măruntaiele animalului..parcă se vede lumina, parca, da,da, l-am străpuns, arrr, sunt afară? Cred că am ajuns într-o galerie de hârgiog sau ceva asemantor oricum; ce bine, au mai ieşit câţiva cu mine din măruntaiele animalului. Poate împreuna o să ieşim la suprafaţă. Sapaţi împreună cu mine! Cine m-a pus să le zic asta, nu ştiu! Haotice mişcări mai au, şi pământul, tot pământul îmi intră în ochi. Gândirea îmi rămâne limpede, totuşi, si ii las pe ei să meargă mai în faţă, adapostindu-mă într-un intrând al galeriei. Cred ca au ajuns sus; e cazul sa-i urmez.. ciudat; văd ca au început să coboare chiar când, după gândirea mea, trebuia să fi fost aproape de suprafaţă, nici nu-i mai aud, tare straniu. Dar eu vreau să ies şi pentru asta trebuie să sap. Două, trei lungimi de corp şi iată-mă sus, la suprafaţă..oare unde am ajuns?>>

„Neon pe tavan ca să alunge toate umbrele”

 

Ca apologie a libertăţii individuale, cartea lui Ken Kesey se desăfşoară asemeni unui fir ghiduş de Ariadna apt pentru a se derula într-un spital de boli mintale, cu atât mai mult cu cât imaginea care susţine întreg romanul, combinatul care robotizează oamenii, rezidă prin obiectivul tăios, analitic şi teribil de sincer al unui staff member încătuşat şi el în labirint. Intrigant devine peste masură, într-un astfel de spaţiu, cuplul care trasează coordonatele întregii substanţe epice. Narator surd şi mut faţă de lumea care îl inconjoară, Şeful, contrapunctat, asemeni unei arii muzicale de o notă ascuţită şi tăioasă trezită din portativul unui răzvrătit împotriva tăcerii şi surzeniei, R.P.McMurphy.
Daca ar fi fost autorul unei epopee, Ken Kesey ar fi avut probabil nesăbuinţa, in sensul cel mai pozitiv cu putinta, de a dezvolta, dizolvand limitele omenescului, un zbor de icar proiectat in infinit. Despre simtul masurii insa, zborul singular deasupra unui cuib de cuci (titlul original puncteaza singularitatea actului evidentiat de metafora, ”One flew over a cuckoo’s nest”- ”Un zbor deasupra unui cuib de cuci”) defineste actul de deshumare a unei idei care capata, daca nu avea deja, proportii uriase: capacitatea de a fi viu, mai mult decat de a fi in viata, obliga individualul sa transceada propria natura limitata, sa isi apropie esenta, in ultima instanta sa caute libertatea. Bănuiesc…

Important nu este că stai la bloc, ci la ce etaj stai.

 

„După blocurile gri, stăm noi majoritatea”. Sau in ele. Ăsta pare a fi un lucru cert, de mult. Nu mai puţin adevărat e că aceste blocuri gri, lăsând la o parte aspectul arhitectonic mizer şi simbolistica epocii de tristă amintire, ne influenţează şi ne-au înfluenţat întotdeuna câte puţin în fiecare părticică din noi. Am cunoştinţe care uitându-se pe geam nu vad altceva decât alte 10-11 blocuri de plăci, de beton, gri, cu balcoanele închise sau deschise. Zilnic. O perspectivă realmente splendindă.
Răzvan Mazilu, CRBL, Coca Bloos şi Monica Petrică împreună cu coregraful Amir Kolben propun altceva. Să ne învăluim povestea blocului personal, povestea inimii betonate, cu muzica lui J.S.Bach. Să ne atragem unii pe alţii în dansul dreptului la vieţuire. O miză extremă, o reuşită pe măsură.
Cu o scenografie pe linie, la care au lucrat Laura Paraschiv şi regizorul spectacolului Alexandru Dabija, construită în două planuri, o schelă tradusă prin scările blocului şi o proiecţie în mişcare cu un bloc, un imens fundal aşadar.
Mişcarea, poveste în sine, relaţie, sens, şi nu în ultimul rând estetic, face ca întreaga amplă construcţie să funcţioneze, sigur că pe ritmurile lui Bach, care o înnobilează, cum altfel…
Iar concluzia, firească dar nu uşor de atins, este că omul, în toate vârstele sale (de remarcat, ca întotdeauna parcă, este Coca Bloos care uimeşte prin naturaleţea intrării în lumea propusă, prin forţa expresivităţii corporale, gestuale) este purtător de lumi interioare care, oricât de atrofiate ar fi de formele dure în care se zbate, învinge finalmente. Răzvan Mazilu nu mai are nevoie de prezentări, CeReBeL mai are nevoie de prezentări dar nu foarte multe, este omul potrivit la locul potrivit, Monica Petrică se întrece pe sine. Un punct în plus dansului contemporan ca formulă, un punct în plus teatrului Odeon ca propunere.
Important nu este că stai la bloc, ci la ce etaj stai.

Interzice-ţi-aş să mă iubeşti

Virtuţile pasivităţii pică greu la stomac într-o cultură care de ceva decenii încoa bagă viteză şi ridică la rang de zeitate factorul activ, acel „a face”. Cu viaţa personală, cu viaţa celorlalţi, pentru tine, pentru ceilalţi, ş.a.m.d.
Iubirile interzise de obicei scot în evidenţă asta. Trebuie să aştepţi ceea ce ţi-e interzis. Iar beneficiile, poate greu de conceput de către orişicine, par evidente, prin prismă existenţială.
Astfel, cele două părţi ale trilogiei orientale de la TNB, regizate nu fără sens dar nici extrem de spectaculos de Issey Takizawa, ne mai fac să ne potolim un pic nesaţul de acţiune, pe care îl primim aproape intravenos de la unii alţii. Rezultatul nu e melancolia expectativă românească, de altfel textul aparţine unui scriitor japoez, Yukio Mishima, ci un soi de ştiinţă a aşteptării. De care însă nu suntem complet străini. Chiar dacă unii actori din distribuţie lasă impresia că sunt. Nu dăm nume, pentru că nu e atât de grav.
În fine, două poveşti de iubire, pe de o parte lesbiană, a unei pictoriţe celibatare pentru modelul ei, o femeie înnebunită de iubitul ei care a părăsit-o şi pe de altă parte o iubire incestuoasă care, slavă lui Lao Tze, părea a lui Marius Manole pentru Carmen Ungureanu, sora lui şi sclava lui. Da, am zis bine.
De aici, accentele, uneori fine, alteori mai drastice, scoteau în lumină veleităţile unui text frumos, poetic, sensibil, cu imagine dar şi cu stare, cu atmosferă. Scenografia lui Masami Inoue, nu atât de spectaculoasă pe cum ar fi părut interseant să fie, dată fiind lumea plină de culoare şi simbol din Japonia, (sau cel puţin varianta europeană a ei) a fost totuşi bine şi coerent gândită şi binişor realizată tehnic. Axată pe simplitatea spaţiului, pe imagini pictate, în sensul pur de decor.
În interpretare, actriţa japoneza Kana Hashimoto merită o oră din viaţă. Fie şi pentru că e ofertantă perspectiva de a imagina prin ochii ei lumea orientală, experienţa unei iubiri cu sens, în ciuda aparenţelor.
Alte puncet cheie (şi forte) Carmen Ungureanu, într-un rol de sclav din iubire pentru fartele ei, (jucat de) Marius Manole, un fiu moştenitor care consumă orice altceva decât ceea ce i se dictează dinlăuntru să consume. Iubirea incestuoasă pentru sora sa. O relaţie adâncă –iertare pentru formulă, dar pare adevărată– , lucrată în interiorul ei şi mai puţin pe dinafară, de la doi actori care nu de puţine ori uită formele pentru conţinut. Din nou, slavă lui Confucius.
Din distribuţie mai fac parte cu mare succes, Teodora Mareş, Marius Bodochi, Brânduşa Mircea.

Dialog Băsescu – Tăriceanu – Elena Udrea – exercitiu dramatic

Băsescu: (se piaptănă; uitându-se strâmb) Elena, serveşte-l pe Tăriceanu cu una neagra fără zahăr, te rog!
Udrea: (spre Băse, ducându-se să pună de cafea) Să-i dezvălui de unde avem cafeaua?
Băse: Încă nu Elena, fii deşteaptă, mai aşteaptă.
Tăriceanu: (scriind ceva) Eu nu beau cafea, iar dacă beau, nu beau cu zahăr, iar dacă pun zahăr, pun zaharină, iar dacă pun, o linguriţă, ce linguriţă? Nu sunt influenţat de nimeni.
Băse: (trăgând discret cu ochiul bun la ceea ce scrie Tăriceanu) Ciudate gusturi ai mai dragă Cornele…
Tăriceanu: Gusturile nu se discută, dragă Traian! Eu am moştenit legal gusturile astea, nu m-a influ…
Băse: (tăindu-i vorba) Nu se discută dar ne despart! Că di nu…
Udrea: (băgând capul din cealaltă cameră, către Băse) Dinu?!
Băse: (cu o grimasă de satisfacţie, încet) Nu acum Elena, fii deşteaptă, mai aşteaptă!
Tăriceanu: (către Băse, oprindu-se din scris) S-a vopsit Elena?
Băse: (clipind des) S-a vopsit, dar nu şi-a schimbat culoarea prea mult… să te uiţi mai atent, să fii pe fază!
Tăriceanu: (semnând ce a scris, bucuros) Da!
Elena (acelaşi joc)*Alianţa?
Băse: (aranjându-si cravata) Fii deşteaptă,…
Udrea: (încurcată) E gata!
Băse: Alianţa?
Tăriceanu: Alianţa, că di nu…
Băse: (încurcat) Dinu!?
Tăriceanu: (speriat, zbierat) Patriciu?!
Elena: (venind cu tava cu cafea) Sunt deşteaptă?
(Tăriceanu iese în trombă, uitând biletul)
Băse: (uitându-se [strâmb], în spre uşă) Elena, citeşte repede ce a scris?
Elena: (revelator) Eşti deştept, nu mai aştept! (citeşte) Dragă Traian, dacă ai ocazia să ne împăcăm?

* în momentul în care scriam am primit pe mail revista presei cu titlul „Dragă Traian, dacă ai ocazia să ne împăcăm?” coincidenţa dracului. M-am amuzat copios. Asta apropo de veleităţile comice ale teatrului…să zicem, fara implicatii politice. Insist, fara implicati politice.

Ride the wild wind

“Kamikaze”, textul Alinei Nelega montat de Gavril Cadariu la Teatrul German de Stat din Timişoara propune două tipuri de pledoarie despre cum e bine să trăieşti. Sau despre cum trăieşti să fie bine. Un chirurg de succes, obişnuit, aşa cum însusi spune, să fie pe primul loc, pledează pentru o viaţă generic spus liniştită. Cu copii, nepoţi, strănepoţi, grătare în weekend, cu soţie frumoasă şi chiar docilă. Un univers controlabil ca şi o masă de operaţie, în care operaţia este una simplă. Aproape de rutină. La polul opus, soţia sa taxează tocmai acest fel de viaţă, în care rutina şi controlul se împletesc în ceva sec, fad şi drept urmare dureros.
Metafora de bază se conturează în jurul pasiunii pentru motocicletă; personajul absent, dar foarte bine conturat, Duke, la care ambele personaje se referă când pledeaza propriul crez si propriile dorinţe, aduce în discuţie moartea. Nu însa moartea ca idee, concept, abstract, ci moartea ca realitate, ca opţiune. Vântul de pe motocicletă, care te absoarbe şi te controlează, adrenalina care pompează natural în sânge duce la absorbţie totală. Alegerea ramâne la latitudinea specatorului. A avea dreptul la viaţă se traduce prin a avea dreptul la alegerea propriei morţi. Altfel e fară sens. Sisific.
Cei doi actori (Christine Cizmas si Wolf E. Rahlfs) reuşesc să îşi creeze cu uşurinţă al treilea pol, într-un decor minimal, ajutaţi de efecte de lumină care îţi conduc atenţia. Pledoarii convingatoare, aproape frustrant de convingatoare, prin justeţea cu care sunt abordate şi prin relaţia care respiră, ca o balanţă, fie într-o parte, fie în cealaltă. O invitaţie la vals pe motoare puternice, în ritmuri (interioare) de Freddy Mercury. Ride the wild wind…

Homo ludens -Nud

 

Schimbul de voci
Şocul care te învăluie în debutul spectacolului „Visul” rezidă din contrastul între citirea la persoana I (cu care fiecare am descoperit literar textul lui M. Cărtărescu) şi re-citarea la ‹ persoanele I › cu care descoperim dramatic montarea Cătălinei Buzoianu. Senzaţia iniţială se aseamănă cu jena. Am fost descoperiţi. Experienţa primară, eminamente intimă se face fără voia ta (sau poate cu nevoia ta perversă), una publică. Îmi vine în minte o replică a Irinei din Matca lui Sorescu „Ce intens am trăit înainte de a mă naşte”. Aşa şi-aici. Experienţa visului cărtărescian e un preambul. Intens. Dar naşterea o face abia dramaticul, pentru ca se foloseşte de marele său atu, calitatea de a fi viu.
Ulterior apare curiozitatea. Mai vrei, începi să prinzi curaj, să guşti. Dacă te prinzi în horă, începi un dans nebun. Dar e de-al tău, îl simţi, îl cunoşti. L-ai mai dansat când erai copil şi îţi aminteşti mişcările. Partenerii, sau mai bine, convieţuitorii – Mendebil, Ruletist, Egor, Nană, Mătuşă, Păpuşă te conduc fiecare după priceperea dansului personal. Pânza se ţese, dar încă nu-ţi dai seama. Hinturile, codurile, avertismentele apar dar eşti prea prins ca să le desluşeşti.
La final eşti încârligat de tot, dar nu-ţi pare rău. Din contră, îţi pare bine.

Patriarhat si Matriarhat
„Bărbaţii scriu şi femeile trăiesc”. Sau nasc, mai bine spus. Cătălina Buzoianu naşte pe scena Teatrului Naţional din Timişoara o piesă şi un spectacol frumoase. Actorii teatrului din Timişoara umplu scena la propriu şi la figurat cu REM-ul personal. Scenografia Velicăi Panduru aduce cheile acestei lumi, ne deschide REM-ul iar muzica lui Mircea Florian ne plimbă prin el precum tramvaiul lui Gavrilescu. Apropos, o proză şi o montare fantastică.

In “Crize” veritas…

Pus sub semnul crizelor, spectacolul montat de m.chris.nedeea işi dezvăluie din start miza. Experienţa ulterioară nu face decât să confirme aşteptările şi apoi să le prăfuiască până la final.
Situaţia prezintă doi tineri pe care Eros îi săgetează şi care apoi încep (aşa cum iarăşi ne aşteptam din titlu) o poveste de dragoste. Din nefericire, textul lui Mihai Ignat, care nu sufera hibe de concepţie sau scriere, este susţinut greoi de jocul actorilor; Ea – Cristina Ragos, El – Cristian Grosu.
Grosier, infipt in auz si văz, povestea crizelor pe care le trăieşti dacă ai ghinionul să ai pereche, omoară, în cazul de faţă personajele. Eros –Radu Largeanu, este depăsit, deşi încearcă toate şiretlicurile lui de zeitate cu pene. La un punct pare ca ii înţelege, ba chiar fumează din tigarile lor, stă printre ei. Totul însa pentru a le deplânge ulterior destinul tragic. Din păcate, tragedia noastră îi scapă, pentru că interpretarea fulgeratoare iniţial, devine apoi liniară, aproape ne-spectaculoasă. Riscul de a ne recunoaşte în personajele pe care le vedem s-a diminuat până când aproape a disparut cu totul şi una dintre puţinele reacţii posibile a rămas râsul.
Regizorul m.chris.nedeea, cot la cot cu scenograful Arhidiade Mureşan, deşi încearcă să îi facă pe cei doi să evolueze (remarcăm ideea unei plante care creşte marcând trecerea timpului), nu pot depăşi titlul şi limitele pe care le impune: Crize sau o altă poveste de dragoste.

(foto Nicu Cherciu)

Măscăriciule!

Dacă ţi-e foame, nu trebuie mai mult decât să crezi că mănânci, dacă ţi-e sete, să crezi că bei, dacă te temi de moarte, să crezi în ceea ce te face nemuritor. Dacă nu mai crezi în nimic, să cauţi pe cineva care crede. Pentru că un lucru poate fi cert, există crezuri pentru fiecare. S-a liberalizat piaţa de credinţe, avem opţiuni acum, ceva asemănător pieţei de telefonie fixă şi (i)mobilă.

 Aşadar, a nu se combina Horaţiu Mălăele cu Nicolae Urs şi cu Anton Pavlovici Cehov. Pentru că rezultatul, pus sub titlul de “Măscăriciul” şi jucat la Bulandra, e demenţial.
Mai exact, dintr-o viziune aproape sadic de poetizată asupra unei meserii, a unui destin, a unui apus de destin, mai bine, iese o realitate de ne-refuzat.
Abilităţile unui “măscărici” de a surprinde în sine o istorie a umanului, redus la o pasiune. Dar ce pasiune! Între el şi public, între o lecţie de mare actor, dăruită cu suflet soufleur-ului şi o masă improvizată, din gest, pe care o simţi mai reală decât orice masă la care ai stat vreodată.
Altfel, tragicul realizat cu resursele comicului, ca într-un manual de poetici ale teatrului. Şi, dacă te gândeşti mai bine, ca într-un virtual manual de utilizare a vieţii. Pentru că până la urmă ăsta pare a fi point-ul, ideea.
Nina Brumuşilă, scenograful spectacolului, face evident lucrul acesta, printr-o platformă, scenă, cu o cutie a pandorei din care ies rolurile mari, într-un spaţiu atemporal, în care deşi timpul e la mare căutare, el lipseşte cu desăvârşire. Până la urmă, de ce să nu li se mai joace o festă celor doi, doar suntem pe terenul posibilului. Şi până la urmă, imaginar sau real, cui îi pasă? Cine are ochi s-audă şi urechi să vadă!

Punct şi de la capăt

Punct şi de la capăt. Cu speranţe şi gânduri, alţii şi totuşi tot noi. Cu previziuni care mai de care mai cu războaie mondiale sau cu pace şi prosperitate. Credem fiecare atât cât ne duce voinţa. Referitor la ale noastre, situaţia se menţine pe aceeaşi linie. Anul 2008 va avea premiere cu surle şi cântece (trâmbiţe), repertorii extrem de nimerite, super-invenţii, super-inovaţii dar nu mai puţin recondiţionări şi reevaluări ale tradiţiei.. Teatrele din ţară o să pornească o ofensivă uriaşă în a-şi recâştiga publicul cu super-producţii, nu foarte scumpe dar extrem de expresive şi grăitoare. Teatrul Naţional bucureştean o să uite de burghezi din Chicago şi o să trebuiască să consolideze porţile celor trei săli din cauza abundenţei iubitorilor de cultură. Studenţii vor plăti toţi biletele, din imensele burse pe care le primesc. La dracu cu carnetele de student!
Altfel, Opera, Opereta, Ţăndăricarii şi Ion Crengii vor fi şi ei din ce în ce mai în vogă, răsplată a muncii lor serioase, cu responsabilitate, cu resurse sufleteşti şi materiale din abundenţă.
Teatrele de underground vor fi şi ele pline, nu că n-ar fi deja. Green Hours-ul rămâne o bornă, nu se mută nicăieri, nu îl revendică nimeni. Voicu tot acolo stă. Mânca-l-ar mama.(Sau l-ar mânca mama)
După ce anul trecut tocmai ne-am trezit că avem industrie cinematografică, şi generaţie (!?) de super regizori, o să apară cinema-uri în oraşele în care nu sunt. Punem mână de la mână, dăm o pânză albă de-a dura pe câţiva căpriori, închiriem dvd-uri şi dă-i şi uită-te române, până te prinde fiscul şi îl faci pe bune. (a nu se înţelege că încurajăm frauda, doar îniţiativa). În fine, şi astfel multă lume va redescoperi cinema-ul. Şi să vezi acolo cum pică şi-un oscar, şi mai facem un chef cu amicii ca să sărbătorim. Şi ne bucurăm, nu că am fi naţionalişti sau ceva, dar nici veşnici nemuţumiţi şi ne-bucuroşi nu suntem. Şi Cristian Mungiu devine al nostru, câte un atom la fiecare, facem avere.
Apoi na, ce n-am făcut noi de multă vreme, ne întrebăm. N-am mai citit o carte, de când ziceau Paraziţii ceva de asta. Şi dă-i şi citeşte. Ne prindem pe rând şi fiecare că avem super edituri, că există şi la noi super cărţi, că nu mai e decalajul editorial prea mare faţă de vest. Mai halim câte o colecţie Humanitas, mai alergăm după vreo carte de la Rao, mai cumăpăm vreun cotidian cu gratuita cărţulie şi scanăm cu plăcere Polirom-ul şi titlurile necunoscute de proză conemporană. Va să zică proză d’asta de-a noastră, de se scrie cât trăim noi.
O să ne dăm seama, după tot periplul, călătoria, drumul, prin varia arte şi viziuni, că ne place ce ni se întâmplă. Că avem o şansă. Şi o să avem grijă de noi şi de ăilalţi. Ca şi cum nu am apucat să ne naştem într-o lume unde suntem diferiţi şi deranjaţi de asta. Nu am apucat să înţelegem bine dihotomia bine-rău.

Nu e un vis. E o posibilitate, o perspectivă, o viziune. Are grade de probabilitate. Viitorul nu e, viitorul devine, şi de obicei cel mai tare devine, cu puţină dragoste. Asta zic eu. Şi-aşa că am de gând să îmi menţin sus şi tare viziunea mea despre 2008. Un an nou!

Ce greşeli face blogul “In vino veritas”

 

Una din marile splendori ale orişicărui simţ critic, cât de mic, cât de în faşă, este momentul în care devine auto-referenţial. Şi de-asta, am hotărât un post cu ce greşeli face blogul „In vino veritas”. Doamne-ajută!

 

Una dintre cele mai grave greşelei este aceea că, de când am început să scriu pe blogul „In vino veritas” nu am consumat nicio picătură de vin.

Altfel, limbă de lemn pe ici pe colo, exprimări găunoase, detalii insignifiante, unele remarci răutăcioase, altele hazardate.

Încă un lucru grav este că nu am scris despre niciun film românesc, şi, ca să vezi, în îngrijorător de multe titluri de posturi am folosit familia lexicală a cuvântului „America”…

Nu mai vorbesc de „cronica de carte mică”, la care mă chinui de ceva vreme să aduc şi scriitori români…

În secţiunea „De şi despre breaslă” stăm rău, şi nu din vreo idee de manifest anti noi şi-ai noştri, ci din… greşeală… iar la „Interviuri cu oameni care au ceva de zis”, jignesc în continuare pe mulţi, pentru că nu îi întreb, dar iertare, din greşeală.

Cea mai lemnoasă exprimare este desemnată „un regal cinematografic” din postul „Reminder: Snatch” – din motive evidente.

Cel mai amuzant comment este făcut de baby: „mă depăşeşte total”, un comentariu la care am reflectat mult. Serios. Mult rău. Şi la care am răspuns până la urmă ceea ce aş răspunde cred, mereu: „tot e ceva…”

Cel mai interesant/interesat cititor este desemnat: Radu Gonciar – radugo, din multe şi faine motive, între care, faptul că m-a acuzat de viziuni politizate. Glumesc.

Cel mai interesant comment aparţine lui Vlad Paşca, pasha, la postul „Artă poetică despre receptare pornind de la viziunile înguste”

Cel mai fain post „Sunt şi eu sado-masochist. Cred.” Despre spectacolul „Sado-maso blues bar” al Gianinei Cărbunariu la Teatrul Foarte Mic.

Cel mai de groază post este „Neînţelegerea deplină de la TNB”, răutăcios până la meschin… sau poate…

Cel mai bun titlu de post este „Avem nevoie de sida şi gay”, frust, rece, aplicabil filmului, esenţial în ideea postului.

În speranţa unui an mai bun, unui blog mai bun, mai citit şi mai citibil, mai responsabil, mai fără greşeli şi mai acut,

La mult teatru, la multă cultură, la mult vin. In vino veritas.

Bineinţeles, e necesar să mă expun spre critică şi cititorilor, aşa că, aştept sugestii cu drag.

mesaj Buz in spaniola

(continuarea cadoului de craciun de la mine si Buz)

Si pudiera ofrecerles tan sólo un consejo para el futuro, sería que usen protector solar. Los cientificos han comprobado los beneficios, a largo plazo, del filtro solar, mientras que el resto de lo que les pueda decir, no tiene ninguna base confiable más que mi vaga experiencia.

Este es mi consejo. Disfruta de la fuerza y belleza de tu juventud. No me hagas caso. Nunca entenderás la fuerza y belleza de tu juventud hasta que se te haya marchitado. Pero, créeme, dentro de 20 anos cuando estes mirando tus fotos recordaras que no podras tomar hoy todas las posibilidades que tenías ante ti y lo guapo que en realidad eras…No estás tan gordo como te imaginas.No te preocupes por el futuro o preocupate, sabiendo que es tan efectivo como intentar resolver una ecuación de álgebra masticando chicle.

Es probable que los problemas más serios que te surjan en la vida sean cosas que ni te pasaron por la cabeza, de ésas que te sorprenden un martes cualquiera a las cuatro de la tarde.

Todos los días haz algo que te dé miedo. Canta. No juegues con corazones de los demás. No aguantes que la gente juegue con el tuyo. Relájate. No pierdas el tiempo sintiendo celos. Unas veces vas ganando y otras perdiendo. La carrera es larga y al final sólo compites contra ti mismo. Recuerda los elogios que recibas, olvida los insultos (si lo consigues dime cómo). Conserva las cartas de amor, tira los recibos viejos del banco.

Estirate. No te sientas culpable si no sabes qué hacer con tu vida. Las personas más interesantes que conozco no sabían qué hacer con su vida a los 22 años. Algunas de las personas más interesantes que conozco tampoco lo saben a los 40. Toma bastante calcio. Trata bien a tus rodillas, las echarás de menos cuando te fallen. Quizás te cases, quizás no. Quizás tengas hijos, quizás no. Quizás te divorcies a los cuarenta, quizás bailes el rock en tus bodas de plata. Hagas lo que hagas, no te congratules demasiado. Ni tampoco te censures. Siempre has optado por una cosa u otra como el resto del mundo.

Disfruta de tu cuerpo. Úsalo de todas las maneras que puedas. No le tengas miedo ni te preocupes de lo que piensen los demás; es el mejor instrumento que tendrás jamás. Baila. Aunque tengas que hacerlo en la sala de tu casa. Lee las instrucciones aunque no las sigas. No leas revistas de belleza, sólo harán que te sientas feo.

Hermanos y hermanas juntos lograremos. Convive con tus padres. Nunca sabes cuándo se irán para siempre. Sé bueno con tus hermanos. Son el mejor vínculo con tu pasado y seguirán contigo en el futuro. Entiende que los amigos vienen y se van pero que hay unos escogidos que debes conservar. Viaja. Acepta ciertas verdades eternas: los precios siempre van a subir, todos los políticos son mujeriegos, tú también vas a envejeer. Y cuando suceda vas a tener fantasias cuando eras joven, los precios eran accesibles, los políticos eran nobles, y los niños respetaban a los ancianos. Respeta a las personas mayores. No esperes que cualquier persona te apoye. No te hagas demasiadas cosas en el pelo. Cuando tengas 40 años parecerás de 85. Ten cuidado con los consejos que tomas pero se mas paciente con las personas que te lo dan. Los consejos son una forma de nostalgia. Ofrecerlos es una manera de rescatar el pasado del olvido, limpiarlo, oculta las partes feas y reciclarlo, dándole más valor del que tiene.

Pero hazme caso en lo del protector solar.

 

traducere realizata de Adriana Mihai

Cadou de crăciun de la Buz Luhrmann

 

Câteva cuvinte de crăciun, cadou pentru cititori, zise de Buz şi alese de mine, în varianta multi-language.

Un soi de mini-mini-atelier de traducere, care reveleaza nuanţele multiple ale oricărui mesaj, pentru că mai mult sau mai puţin cu asta ne ocupăm…

Traducerea în română şi spaniolă aparţine Adrianei Mihai 

 

 

Varianta în română

Dacă ar fi să vă vând un singur pont pentru viitor, aş opta pentru protecţia solară.

Urmările benefice ale protecţiei solare, pe o perioadă lungă de timp, au fost demonstrate de oamenii de ştiinţă. Restul sfaturilor mele nu pornesc de la vreo sursă mai de încredere decât propriile-mi experienţe întortocheate.

Acum vă voi împărtăşi aceste sfaturi.Bucură-te de puterea şi de frumuseţea tinereţii tale…de fapt, lasă, nu vei înţelege puterea şi frumuseţea tinereţii tale decât atunci când vor fi pălit. Dar, crede-mă, peste 20 de ani, te vei uita la poze cu tine cel de acum şi, deşi nu pare aşa, îţi vei aminti câte posibilităţi se deschideau în faţa ta şi cât de grozav arătai.

Nu eşti atât de gras cum îţi imaginezi. Nu-ţi face griji în ceea ce priveşte viitorul, sau fii îngrijorat, dar fii conştient că grijile sunt la fel de utile precum este rumegatul unei gume pentru rezolvarea unei ecuaţii algebrice.

Adevăratele probleme din viaţa ta pot apărea din lucruri care nici nu ţi-au trecut prin mintea ta îngrijorată, genul celor care te lovesc într-o zi leneşă, pe la 4 după-amiaza.

Ia taurul de coarne în fiecare zi. (Alege, zilnic, câte o activitate de care să-ţi fie teamă.)

Cântă!Nu fi nepăsător faţă de inimile celorlalţi, nu accepta ca alţii să fie nepăsători faţă de inima ta. Nu-ţi pierde vremea cu gelozii; câteodată eşti în avantaj, alteori rămâi în urmă. Cursa e lungă şi, la final, se dă tot cu tine. Aminteşte-ţi complimentele ce-ţi sunt aduse, uită insultele (dacă reuşeşti, spune-mi şi mie cum…). Păstrează scrisorile vechi de dragoste, aruncă extrasele bancare.

Întinde-te!Să nu te simţi vinovat dacă nu ştii ce să faci cu viaţa ta; cei mai interesanţi oameni pe care îi cunosc nu ştiau ce vor să facă cu vieţile lor la vârsta de 22 de ani. Câţiva dintre cei mai interesanţi oameni la 40 de ani pe care îi ştiu încă îşi pun acceaşi întrebare. Ia mult calciu. Fii bland cu genunchii tăi, le vei simţi lipsa după ce te vor lăsa. Poate te vei căsători, poate nu; poate vei avea copii, sau poate nu. Poate vei divorţa la 40 de ani sau poate vei ajunge să faci dansul găinii vesele la aniversarea celor 75 de ani de căsnicie. Orice ai face, nu te felicita prea mult şi nici nu te mustra prea tare. Şansele tale de reuşită sunt de 50 la sută, egale cu ale celorlalţi.

Bucură-te de corpul tău, foloseşte-l cat de mult poţi; nu-ţi fie frică de el sau de ce cred alţii despre el. Este cel mai bun instrument pe care-l vei deţine vreodată. Dansează, chiar dacă nu ai unde în altă parte decât în sufrageria ta. Citeşte instrucţiunile, chiar dacă nu le respecţi (urmezi). Nu citi reviste de frumuseţe, nu reuşesc decât să te facă pe tine să te simţi urât.

Fraţi şi surori, împreună vom izbândi. Cunoaşte-ţi părinţii. Nu se ştie cand vor dispărea definitiv. Înţelege că prietenii vin şi pleacă, dar să ţii de acei câţiva mai de preţ.

Călătoreşte! Acceptă anumite adevăruri inalienabile:  preţurile vor creşte, politicienii umblă din floare-n floare, şi tu vei îmbătrâni; şi atunci vei visa că, pe vremea ta, preţurile erau rezonabile, politicienii erau nobili şi copiii îi respectau pe cei mai în vârstă. Respectă-ţi strămoşii. (Respectă-I pe cei în vârstă) Nu lăsa pe altcineva să te întreţină. Nu te juca prea mult cu părul tău, altfel la 40 de ani vei arăta de 85. Ai grijă sfatul cărei persoane îl adopţi, dar ai răbdare cu cel care ţi-l oferă. Sfaturile reprezintă o formă de nostalgie; împărţindu-le, pescuieşti trecutul din vechi depuneri, îl cureţi, îi pictezi părţile urâte şi îl reciclezi revalorizându-l.

Dar aveţi încredere în ce vă spun cu privire la protecţia solară.

(va urma)

Acestea sunt mâinile care au construit America

Nu e puţin lucru să vezi într-un anume moment din istorie întregul “mers înainte” al civilizaţiei, al societăţii. În această cheie, Găştile din New York prinde în câteva ore trecerea de la haos la ordine, profeţiile despre trecut şi amintirile despre viitor ale continentului nou- America. Istoria nu e întâmplătoare. Sau dacă este întâmplătoare, este exact atât de întâmplătoare cât e nevoie. 

De aici începe balul cinematografic. În orchestra dirijată de Martin Scorsesse, e dificil dacă nu chiar imposbil de surprins vioara întâi. Imaginea, ca şi tot setting-ul, ca şi efectele de sunet sunt pe rând solişti şi acompaniament. E însă greu să treci cu vederea imperiosul şi cred, hotărâtorul aport al montajului -Thelma Schoonmaker, probabil unul dintre cei mai buni editori (monteuri) de producţie lungmetraj în viaţă, a cărei poveste cu Scorsesse i-a adus oscaruri şi alte premii pe bandă rulantă. Din montaj, cadrele îşi dispută supremaţia, ai impresia că este o luptă a diverselor imagini pentru onoarea de a sta cât mai mult în viaţă, la vedere. Ca şi Găştile. Uimitor, şi nu doar în cazul acestui film, este cum montajul oferă cheia unei creaţii de o asemenea amploare. Cadre din prezent bântuite de forţa celor care au trecut, reveniri, jongeluri între trecut, prezent şi viitor, magie şi alta nu.
Din distribuţie, Di Caprio foarte fain, Daniel Day Lewis mai mult decât bun, extrem de atent în compoziţie, curat, Cameron Diaz poate în cel mai solid rol pe care l-a făcut vreodată, Jim Broadbent (pe care l-am remarcat şi în Moulin Rouge-ul lui Buz Luhrmann) politician de rasă, cu fineţuri şi subtilităţi şi John C. Reiley pe care mi-l amintesc din The Hours, într-un rol secundar excepţional, aici într-o notă poate mai bună decât nota medie.

Un alt vârf e coloana sonoră care culminează cu U2 şi „These are the hands that built America”, un alt super-song pe linia Bono şi mesajele de „live as One”, mai presus de rasă, mai presus de orientare politică sau de alt fel, într-o măsură mai presus de bine/rău, corect/incorect. Frumos mod de a încheia o pledoarie despre trecut şu viitor de asemenea anvergură.

Care-i faza cu blogurile?

Potrivit Romania libera ar trebui sa avem o dubla aniversare: 10 ani de la infiintarea primului blog (in aprilie 2007) si tot atatia de cand a luat nastere cuvantul care le defineste – “weblog”. Devenit un trend in lumea online, blogging-ul este unul dintre cele mai de anvergura fenomene din spatiul virtual.

Potrivit eBlogs :Blog este prescurtare pentru weblog. Un weblog este un jurnal sau o publicaţie online actualizat(a) recent şi disponibil(a) publicului larg. Blogurile reprezinta in general personalitatea autorului sau.

Blogger – persoana sau entitate care intretine un blog si scrie periodic in el.

“Weblog”, cuvantul care a creat o adevarata nebunie in jurul unui simplu fenomen: acela de a scrie mai multe insemnari pe Internet, in cadrul unui jurnal online. E ca si cum cineva scrie un e-mail
pentru mai multi prieteni, singura diferenta fiind ca in cazul jurnalului online cititorii pot fi si cateva zeci sau cateva mii. Cuvantul “weblog” este de fapt un joc de cuvinte, fiind o combinatie intre “logging” si “web”, el fiind creat de Jorn Barger, creatorul site-ului “Robot Wisdom”, unul dintre primele bloguri din lume. A fost de ajuns un secol ca Technorati – portal specializat in identificarea si clasificarea jurnalelor online – sa anunte ca urmareste peste 70 de milioane de bloguri.

In cei zece ani de viata jurnalul online a suferit, ca orice fenomen in crestere, mai multe transformari. Am putea spune chiar ca fiecare utilizator nou-intrat in “blogosfera” a adus ceva nou cu sine si a contribuit la aceste transformari.

Intre 1997 si 1999 au inceput sa apara tot mai multe site-uri personale, unde oamenii faceau trimiteri catre alte site-uri sau comentau diverse evenimente din viata lor de zi cu zi sau diverse materiale citite pe alte pagini web. In aceasta perioada toti cei care isi creau un jurnal online trebuiau sa aiba anumite cunostinte tehnice, adica sa stie sa utilizeze programe pentru constructia unei pagini web si limbajul de HTML. “Boom-ul” (daca-l putem numi chiar asa!) s-a produs abia in 1999, cand blogging-ul a luat amploare o data cu aparitia “uneltelor” care inlesneau constructia unui jurnal online – adica un sistem pe baza de nume de utilizator si parola, unde utilizatorul avea doar de realizat niste setari (numele, schema grafica etc.) si apoi de introdus textul, link-urile si imaginile dorite. Mai ramanea un singur pas, apasarea butonului “Publish” (publica) si insemnarea aparea online.

Preluat din Romania Libera

Americanii nu trebuie să facă filme europene*

Trebuie să recunosc deschis faptul că de la acest film, fără să aud vreo părere despre el, chiar aveam aşteptări mari. Cred că grantul calităţii era sau trebuia să fie George Clooney. Speram la ceva provocator gen Syriana sau Good night and Good luck. De fapt, mint. Auzisem pe la vreun post de radio, din pură întâmplare, ca George Clooney revine şi anul acesta cu un super film…

În fine, dezamăgitor în primul rând a fost plotul, povestioara. Acelaşi aer de speriat copii mici cu cine-ştie-ce super uriaşe companii care sunt în stare să facă orice ca să rămână în vârf. Cum zice americanu’ “been there, done that”, pe româneşte “fuserăm şi văzurăm deja”.
Iarăşi, oarecum dezamăgitoare au fost personajele, poate cu excepţia lui Clayton şi lu’ amicul său avocat jucat de Tom Wilkinson. Ca tipologii, tot patronul de firmă foarte “untouchable”, cam tot patronul fără scrupule, cam tot ambiţioşi care calcă pe cadavre…în fine.
Tuşa oarecum bună a fost lăsată de atmosfera filmului, indusă de la început şi susţinută pe tot parcursul şi de Clooney, care şi-a însuşit, în stilul caracteristic (serios, demn, calm şi cu surâzând orice i s-ar întâmpla), partitura. Cu marea obiecţie că aici a lăsat câteva pete din profilul personajului său neacoperite şi l-a liniat, poate un pic cam tare. Tilda Swinton, care face pe responsabila de juridicitatea marelui trust, nu e la primul rol în care ţine cu dinţii de ceva care până la urmă cedează şi o distruge – vezi “The beach”, şi în aceeaşi notă îl realizează şi pe acesta.
Altfel, un film de atmosferă, cu imagine frumoasă, făcut curat, (discutabilă este o scenă, recognoscibilă ca fiind „cea cu caii”, pentru cei care au văzut sau vor vedea filmul –eu unul am detestat scena respectivă şi m-am convins că americanii nu trebuie să facă filme europene, glumind desigur) Eventual, pentru conspiraţionişti, filmul poate fi interesant, palpitant.

*Menţionez pentru a nu mă face greşit înţeles, că titlul constituie o glumă

Uită tot şi-apucă-te să scrii

Cu ce se mănâncă scrisul în viziunea unui romancier, tradus pentru un altul, viitor romancier. Câte tipuri de furculiţe, ce tacâmuri mai întâi şi care tacâmuri mai la urmă. Despre tehnică şi simţ al prozei. Fără să te facă romancier, Llosa te face să o apuci pe lungul drum al artistului către sine însuşi. Fie detaşat, fie implicat în proces.

Mai mult decât o artă poetică proprie, cartea mică, compusă din scrisori către un învăţăcel, mai vorbeşte şi de conştiinţa marelui artist raportată urmaşilor săi. Despre conştiinţa braţelor deschise, către viitor, către eternitate, prin dihotomia învăţat-învăţăcel. Aparenta concluzie, “uită tot ce ai citit şi apucă-te de scris” nu face decât să esenţializeze mesajul şi eventual, cu dărnicie, să îl împingă către un sens superior, actual: abia când vei putea uita tot ce ştii, vei putea începe să Înveţi, abia când resursele exterioare (raţiune, logică, memorie) se vor închide, se va deschide calea sinelui, abia atunci vei ştii ce vrei cu adevărat să ştii.
Mario Vargas Llosa, Ediţie Humanitas, 2005

“Sta sa ploilor ce sunteti!”

 Sta sa ploua este acea stare in care astepti sa se intample ceva. Orice, fie bun, fie rau. Un fel de linistea dinaintea furtunii.
“O blonda, o nu tocmai blonda si o bruneta de-a binelea” (Tania Popa, Maria Buza si Antoaneta Cojocaru). Fiecare dintre cele trei prietene isi aduce aportul la trupa de muzica pe care au infiintat-o: “Sta sa ploua”- Fetele sunt talentate, canta bine, arata bine, dar degeaba. O preselectie la Mamaia e singura perspectiva palbabila. Restul sunt vise. E clar ca ceva le lipseste. Ei bine, acel ceva ne priveste pe toti, chiar daca comicul (mai mult decat savuros si dus pana la hohote de cele trei actrite) nu face evident lucrul acesta. Lia Bugnar spune un pic mai mult cu “Sta sa ploua” , vorbind despre puterea de decizie, despre compromis, despre principiu, intr-un domeniu pe care il cunoaste foarte bine, acela al showbiz-ului (in sens extins).
Solutia e dragostea (atentie, nu prostitutia!!) si vine de la cel care le inchiriaza fetelor camera, garsoniera, bucatarie, studio de repetitii- create inspirat de Dragos Buhagiar. Marius Manole este Paul, bogat si cu relatii care mai de care, interpretat intr-o nota fina, fara vulgar si extrem de echilibrat comic. Acest Paul, care initial este sperietoarea fetelor pentru ca vine dupa chirie, se transforma in cel care face primul lucru interzis, iesit din principiu, din norma: asculta la usa conversatia fetelor. Rupere de nori, in sfarsit.
Paul afla de dragostea fetei brunete pentru el (impartasita de altfel) si le mestesugeste un super-contract. Happy-endul te bucura. In sfarsit, dupa ce te amuzi o ora intreaga nu-ti mai vine sa iti smulgi parul la sfarsit, asa ca la teatrul contemporan.

Babele trag cu mitraliera în mileniu III

Cum ar fi sa participi la un cenaclu literar în atmosfera unui club de drum&bass? Dar să mergi la Teatrul Naţional din Bucureşti ca să participi la aşa ceva, cum ar fi? Dar să asculţi recitarea la microfon, dar să fie acompaniată de proiecţii, dar să se mai şi danseze pe fundalul poveştii, pe o scenă de teatru, în mişcări coregrafice parcă de marionete?
Ar fi ca şi cum ai combina baba cu mitraliera (nu e întâmplătoare deloc comparaţia) sau în fine, ca şi cum ai pune alături… Privighetoarea şi Trandafirul, la sala atelier a TNB.

Baba: Un text fin, de meşter, al lui Oscar Wilde, mai puţin “wild” decât în creaţiile cunoscute in alte genuri decat basmul, o alegorie despre sacrificiu, despre perenitatea sentimentului, şi eternitatea morţii, despre logica-ratiune si iubire etc. Compoziţia lui Marius Manole, naratorul, este una unitară, în tonuri adânci şi cu o tentă de poveste de copii, ca un fel de artă de a descoperi lumea ca şi cum ai văzut-o pentru prima oară, în fiecare moment la ei ; în acelaşi ton, un text tradus în figuri de stil, în retorică deschisă, plină, cu picaturi de fabulos şi tehnică narativă clasică.

Mitraliera: Scenografia, construită de Dan Titza anume pentru practicarea proiecţiilor video meşteşugite de Ioan Cocan împreună cu muzica de club de “chill out” sau orgă electronică şi încă ceva pe-acolo (Logan Fisher, Yann Le Blay, ca să verificaţi dacă am nimerit-o cu încadrarea, pentru că nu sunt convins), sunt elementele pe care se bazează în principal mitralierea spectatorului. Blocuri, maşini, vizualuri grafice, costume cu accente colorate, de club, şi nararea la microfon de către un narator semi-dezbrăcat, în blugi. Plus coregrafia şi mişcările pe scenă, automatizate, robotizate, de marionetă contemporană –gândite de Eduard Gabia şi simţită de Carmen Ungureanu şi Eduard Adam.

Baba şi mitraliera: pentru “pudici”, conservatori, tradiţionalişti, nostalgici sau cum s-or mai numi ei e posibil să funcţioneze baba. Pentru cei care sunt altfel, poate să funcţioneze mitraliera. Riscul este ca pentru niciunii să nu funcţioneze nimic. Cert este că, atât estetic cât şi contextual, extra-estetic, Carmen Lidia Vidu, împreună cu echipa face un demers pe care mulţi l-ar fi crezut realmente imposibil: pune baba să tragă cu mitraliera, ceea ce nu e puţin lucru şi de bună seamă e salutar, la noi, la TNB. Mai este totuşi un gust, o senzaţie, cum că, cu o aspirină nu trec toate bolile. Dar asta-i altă discuţie.

Oana Pellea – Intelectualul – Rol de culise?

Fie ca ti-ai dorit sau nu, ai ajuns actor. Pe scena vietii, daca nu altundeva. Pe cat de cliseistic suna, pe atat de tare te strange masca pe care o porti. De cate masti ai nevoie pentru a fi natural? …

                La Amfiteatrul Deschis Team Work

Oana Pellea
                 te invita sa arunci o privire dincolo de cortina.

                   Intelectualul – Rol de culise?

Marti, 18 decembrie 2007, incepand cu ora 18:00, in Amfiteatrul Odobescu (Facultatea de Litere, Universitatea din Bucuresti).

De fier sau de catifea, marti la Amfiteatru dam jos toate mastile si vorbim Deschis despre statutul de intelectual si compromisurile de la care putem abdica.

- Intrarea este libera. Castigul – inestimabil! -

Contact: amfiteatru_deschis_ tw@yahoo. com
www.teamwork. org.ro
Intr-o noua categorie, recomandari faine, cred si sper

Ce greşeli face teatrul românesc, (II)

Dacă despre partea de informare am lămurit-o, în postul precedent, de 1 decembrie extrăgând cele mai fin-pesimiste concluzii, următorul aspect la care ne referim este, în genere, mult mai nuanţat şi într-un fel mai nespectaculos. Totuşi:
Actul de cultură, într-o logică simplă, are menirea de a se înscrie într-un traseu, într-o linie e evoluţie. Sau daca asta nu este o “menire”, primesc, cel puţin ar trebui să fie o consecinţă. Mai prozaic un pic, dacă faci film, cinematografie, fă-ţi un abonament la cinematecă dar şi la Mall, dacă faci teatru, vezi producţiile Naţionalului dar şi underground-ul. Pe parte de consecinţă, dacă nu ai aceste abonamente, asigură-te măcar că filmul sau spectacolul tău de teatru se vor înscrie singure, fie într-o direcţie, fie într-alta.
Dar să fim mai exacţi: categoria şi în genere procesul de categorisire, pe baze teoretice, deşi are, desigur, virtuţiile sale, nu este fenomenul la care ne referim acum; nu trebuie ca actul de creaţie = cultură, să încerce să fie într-un gen, într-o direcţie. El, actul, trebuie să rămână atutentic şi independent şi suveran. Pe linie de argumentare, artistul, cel care produce creaţia, nu trebuie să producă laolaltă cu ea şi manifestul de înscriere, discursul de acceptare în academia cutare sau cutare.
Ceea ce însă nu înseamnă că produsul său, creat după principiile proprii, nu trebuie să rezoneze, la scară mare, cu un întreg tumult de factori. Concret, în enumerare, factorii ar fi: creaţia de până atunci, contextul de distribuire al creaţiei, analiza de impact sociologic al creaţiei, contextul politic, de bună seamă şi cel economic etc.
Firesc, dar nu de bun augur, această miză a teatrului românesc este ratată, cu fast, cu splendoare. Şi motivul, departe de a fi o teorie conspiraţonistă despre nu ştiu ce sistem defect, este unul simplu, de bun simţ – lipsa mecanismului, lipsa inreţiei drumului de la creaţie la cultură.
Exemplu cu *
Festivalul anual de teatru de stradă din Angers, Franţa, ediţia 2007 a fost ediţia cu numărul 23 sau 24 sau oricum, ceva de genul acesta. Un sfârşit de săptămână, în care tinerii, în majoritate, s-au strâns, exact la orele potrivite, parcă ghidaţi de forţe extraterestre, exact unde trebuia, să vadă ce li se propune de data asta. Toţi aveau programul, toţi aveau hărţile cu evenimente, majoritatea respectau şi tematica propusă, culoarea galbenă, portocalie şi roşie în îmbrăcăminte.
În partea cealaltă a baricadei, dar poate în aceeaşi oală, cei care reflectă actul artistic sunt, la rândul lor, nevoiţi să facă faţă acestei lipse de coordonare, şi deşi de multe ori se încarcă să se coaguleze mişcări şi tradiţii (nu în sens conservator), şi inerţie, mai e mult până departe. Dar nu în sens cantitativ, mult. Ci în sens managerial. Ca soluţie, ca să nu fiu acuzat că sesizez probleme fără soluţii, fenomenul teatral trebuie să atragă oameni din toate părţile, specialişti în toate domeniile, care să nu facă de toate, ci numai ceea ce pricep cel mai bine. După modelul unei companii gen Procter&Gamble. Noi funcţionăm încă precum fabrica de bere din Azuga (asocierea este de fond, nu propriu-zisă)

(va urma)

Cine nu are îngeri, să-şi cumpere. Chiar şi din America.

Mini-serialul în 6 capitole adaptat de Tony Kushner după feeriile sale cu îngeri (“Millennium Approaches” şi “Perestroika”) este o reuşită, făcută cu ingrediente de calitate, şi deştept. Şi regizat de Mike Nichols (care a mai făcut şi “Closer”). Trebuie admis de la început că formula de prezentare este, şi bineînţeles a fost şi la vremea ei, în 2003, una extrem de nimerită, cred, speculând, mai nimerită decat orice montare dramatică posibilă. Şi asta cu toate că structura de text dramatic se păstrează, replicile au un anume format de scenă, sunt monologuri presărate pe ici pe colo ş.a.
Un alt argument în favoarea alegerii unui mini-serial este de natură temporlă, de durată, un altul este de setting, de “decor” să zicem, un altul ţine de imagine, iar un altul de compoziţia rolurilor.
Scenariul, ca şi piesele originale câştigătoare de premiu Pulitzer, este realmente extaziant: peroraţii politice, despre discriminare şi rasă, iubire şi ură, sexualitate şi sentiment pur, o radiografie (parcă pe negativ) a naţiei continent.
Liniile de forţă, indiscutabil scenariul şi distribuţia impecabilă (Al Pacino, Meryl Streep, Patrick Wilson, Emma Thompson), duc într-o notă dură, frustă, capacitatea de forare a realului -raţională dar şi ajutată de inconştient- pe care o are omul conştient de realitatea care îl suportă. Mai exact, mai dintr-un foc, ai grijă ce-ţi doreşti, pentru că s-ar putea să ţi se întâmple, sau o pledoarie despre riscurile de a şti, cu toţi porii, despre lume. În altă perspectivă, vinovaţii fără vină, cei care nu au alt păcat decât acela că sunt “aware of”, la curent cu lumea, la scară largă. Desigur, curentul este foarte puternic. Ca să forţăm, nefericiţi cei bogaţi cu duhul, dar nu din vina lor.
Asadar, cu tilul de “obligatoriu”, risc o recomandare, similară cu cea pe care o faci unui vin bun, vechi. “In vino veritas”.

Post-edit post, un citat din finalul « Angels in America »

“Zidul Berlinului a căzut, Ceuşeştii au ieşit din peisaj, el construieşte democraţia socialistă, noul internaţionalsim. Gorbaciov este cel mai mare gânditor de la Lenin incoace, (…)încă nu ştim atât de multe încât să îl canonizăm, ruşii îi urăsc tupeul (…)”

                                                                                                                                                                                                                                                             

(foto Alexandru Boicu)

Dintr-o perspectivǎ regizoralǎ coerentǎ şi dintr-o montare pe alocuri spectaculoasǎ, aparţinând profesorului Bacs Miklos, studenţii anului terminal de la Universitatea Babes-Bolyai din Cluj au reuşit sǎ scoatǎ probabil maximul. La nivel de interpretare tradiţia şi „greutatea” personajelor pǎrea copleşitoare, de multe ori închizând actorii într-un soi de linearitate.

Deductibilǎ cumva înca din titlul adaptat al spectacolului – „Hamlet. Totus mundus agit histrionem” – în traducere liberǎ un fel de „Întreaga lume este plinǎ de actori”, ideea conducǎtoare a montǎrii a propus un Hamlet circular care începe şi se terminǎ în realitate. Iniţial, primul Hamlet se naşte dupǎ ce un om obişnuit citeşte prima replicǎ a piesei pentru cǎ în final unul dintre gropari sǎ simuleze un accident fǎcându-i pe ceilalţi sǎ reacţioneze şi sǎ rupǎ convenţia scenicǎ.
Beneficiul cert al ideii, anume coerenţa viziunii este paradoxal şi slǎbiciunea spectacolului, în mǎsura în care pendularea între douǎ abordǎri diferite ale textului – de la convenţie la meta-teatru – creşte considerabil gradul de dificultate (şi-aşa ridicat), expune actorii la o serie de nesincronizǎri şi lasǎ o uşoarǎ senzaţie de retorism în interpretare.
Mai mult, aglomerarea de personaje (distribuţia cuprinde nu mai puţin de patru variante ale lui Hamlet, trei Ofelii şi douǎ perechi de gropari), ritmul alternant şi aproape nǎucitor împreunǎ cu simbolurile şi accentele puternice – Gertrude poartǎ dupǎ scenǎ cu Hamlet un cǎluţ de lemn dupǎ ea, cǎrându-şi parcǎ aproape ca Sisif pǎcatul – fac ca spectacolul sǎ devinǎ greu de urmǎrit. De asemenea decorul, de altfel foarte ingenios şi funcţional atât în plan simbolic cât şi tehnic, format din câteva corpuri de lemn pe roţi, modulare, care iau pe rând funcţie de pat, scenǎ, sicriu, contribuie la aceastǎ senzaţie de sufocare.
Altfel, studenţii anului IV au lǎsat sǎ se întrevadǎ o muncǎ solidǎ şi o luptǎ serioasǎ cu dificultǎţile textului, chiar dacǎ în mod firesc poate au dat pe alocuri senzaţia de nesiguranţǎ şi timiditate în faţa personajelor coloşi ai literaturii dramatice universale.
Unul dintre momentele de forţǎ care meritǎ amintite a constat în schimbarea registrului – din tragic în comic – odatǎ cu scena groparilor: poate mai mult decât în alte situaţii a existat o corelare foarte bunǎ între vizunea regizoralǎ şi realizarea scenicǎ a actorilor, aceştia reuşind sǎ se împace cu textul şi sǎ şi-l însuşeascǎ.

Povestea merge mai departe

Din ciclul, cronică de carte mică:

În 2002 Imre Kertész a luat Nobelul pentru că a pus omul în conflict cu istoria brută şi, din perspectivă, a ieşit ceva foarte bun. Foarte bun din mai multe puncte de vedere. A ieşit un soi de concepţie despre scriitură, coroborat cu o concepţie despre viaţă şi câteva istorioare care nu se poate să nu îţi rămână în cap. Între astea, “Drapelul englez”, prezintă trei. Trei unghiuri diferite de privire, şi toate trei către o realitate handicapată.
Ca artă a condeiului, e într-adevăr remarcabilă capacitatea de a înlănţui naraţiunea în aşa fel încât să capete cursivitatea şi sinuozităţile gândului, aproape. E încântător în sensul acesta să ţii pasul cu starea personajului care narează, să updatezi constant intenţiile, să închizi parantezele pe care uită să le închidă, în vâltoarea „zicerii”, personajul. Dacă au ceva în comun, cele trei, la nivel de sens, de idee, (nu pun la îndoială nicicum dacă a fost nimerită editarea în volum a celor 3 istorii), atunci au în comun poate speranţa. Toţi speră că îşi vor termina povestea. Nimic mai simplu.

Artă poetică despre receptare plecând de la viziunile înguste.

(completare a postului precedent) 

Să zicem că din întâmplare îţi cade în gheare un text dramatic despre un om şi mama lui. Ce faci? Îl citeşti. Şi scrii despre el.Ce scrii? Încerci să te prinzi întâi despre ce e vorba. Dar nu poţi. Pentru că nu înţelegi. Chiar dacă mai mult sau mai puţin, poţi să faci conexiuni. Dar în principiu, nu înţelegi, pentru că în viaţa ta mică din satul tău în care mergi la bere cu amicii, stai în trafic şi fumezi mult, lucrurile astea nu se întâmplă: părinţii nu se înjură cu copiii la mine în sat, şi tot la mine în sat nu se poate ca şi mama şi fiul să fie prostituate, sau prostituaţi. Şi nici nu se poate să se sinucidă şi să aibă sida şi să sufere atât şi totuşi să iubească atât. Şi nici nu se poate să locuiască într-un deşert atât la propriu cât şi la figurat.Urmează o replică la care eu m-am gândit mult, şi vreau să atrag atenţia în mod special asupra ei: ASTA SE ÎNTÂMPLĂ DOAR ÎN FILME. Şi noi, cei care avem un pahar de ceai dimineaţa şi un job şi mai multe facultăţi (nu mintale), nu avem nicio legătură… Avem părinţi, fraţi, surori, prieteni mulţi şi deşi (cu accent pe “e”), nu avem nicio treabă. Şi atunci de ce m-ar interesa pe mine, un astfel de text dramatic? De ce m-ar atinge în vreun fel?Pentru că dacă la mine în sat lucrurile stau aşa, în oraş nu mai e la fel. Şi cu timpul, satul meu va deveni oraş, şi apoi mapamond. Şi am să o înjur şi eu pe mama mea, şi am să mă prostituez şi eu, şi am să mă sinucid şi eu.

Ba nu, nu am să o fac, pentru că o să îmi amintesc de textul acesta, care nu m-a interesat. O să îl recitesc, o să ştiu ce a vrut el să spună, o să merg altfel, mai straight as a line, mai gay as a circle, mai nuştiu’cum as a nuştiu’ce. Şi, după o ecuaţie simplă, o să fiu mai fericit, mai liber, mai plin de viaţă.

Toată tevatura vorbeşte despre un mod anume de a vedea arta, şi teatrul şi cuvântul şi situaţia. Nu ca pe un produs, ca pe o experienţă. Pentru că un lucru e cert, mai devreme sau mai târziu, o să ne atingă pe toţi câte o palmă a vieţii de la oraş. Indiferent de cât de mic e satul în care stăm.

Dacă nu e aşa, vă dorim fericire plăcută!

„Les Témoins” -Avem nevoie de SIDA şi GAY

 

 

 

„Martorii” lui André Téchiné nu este un film care să te scoată din minţi, care să te impresioneze până la lacrimi sau care să te surprindă prin cadre, imagine sau montaj sau actori sau scenariu sau…

Mai mult sau mai puţin este vorba de un grup de vreo cinci oameni care se confruntă cu prima izbucnire a virusului HIV din Franţa. Şi cum se iubesc, între ei, este foarte probabil ca toţi să fie infectaţi. În mod cert, toţi sunt afectaţi. Intriga se sparge în mai multe conflicte (de altfel filmul mi-a lăsat senzaţia de stufos), şi în prim plan apar, pe rând, problemele sentimentale – raportate normal şi la problema SIDA – În fine, un cuplu de homosexuali se desparte, altfel, unul dintre homosexuali este bisexual şi căsătorit, se naşte şi un copil, un alt homosexual îl iubeşte pe primul… toate sub tensiune, pentru că nu se ştie. Tensiune de altfel tipică perioadei (pe care regizorul o numeşte sugestiv “La guerre” – Războiul) care vede o Franţa corectă politic cât se poate, cu oameni cu conştiinţa actelor lor, luptând cu ceea ce avea să devină SIDA.

Tehnic, filmul se prezintă într-adevăr cu nişte atu-uri în această ediţie a Festivalului de Film Francez, între care remarci uşor o încadratură şi un montaj foarte fin, sugestiv, de film european (mai cu cap, mai inventiv, mai viu), o imagine foarte frumoasă, plină, cu coloratură, cum remarca un prieten.

Peste toate rămâne însă ceea ce vrea să spună filmul în miza mare, şi nu este tocmai un lucru pregnant sau “tare”. E pur şi simplu. Avem nevoie de SIDA şi de homosexualitate, ca să ştim că viaţa e un lucru la care trebuie să ştii să ţii. Poate că e într-adevăr mai dur şi mai de gândit atunci când antidotul problemelor e apariţia virusului HIV în viaţa ta. Dar n-aş băga mâna-n foc.

 

Conflict de generaţii sau (titlu de gazetă) –Vladimir şi Gloria Găitan au intrat în conflict

Găitan tatăl şi Găitan fiica subliniază un conflict de generaţii acut dar îl şi rezolvă simultan. Independenţa, tabieturile, obsesiile şi ideile preconcepute sunt disputate de cei doi aproape ca un joc de tenis între doi parteneri care, deşi în debutul spectacolului par a avea forţă disproporţionată, ulterior sunt de valori egale. Fiecare însă cu armele specifice.
Iniţial, tatăl habar nu are de această calitate, iar până la un punct refuză chiar să accepte această nouă postură, cu atât mai mult cu cât, aşa cum se întâmplă la teatru, nu are calităţile necesare pentru a fi tată. Mai mult, el află de fiica sa abia când aceasta are deja o vârstă, într-un mod nu tocmai blând. Dacă în mod normal dragoste cu forţa nu se poate, regizoarea Alice Barb pare să îşi propună să contrazică acest trusim. Şi până în final reuşeşte.
Un alt punct tare al spectacolului este tocmai distribuţia, riscantă de altfel, cu atât mai mult cu cât viaţa reală are un mare rol aici. Declaraţiile celor doi actori (tată şi fiică) referitor la această provocare sunt grăitoare în sensul acesta, ei neascunzând dificultăţile relaţiei lor profesionale. Cu atât mai lăudabilă ideea regizoarei, cu cât asperităţile dintre generaţii, corelate cu neajunsurile relaţiei dintre tată şi fiică sunt exact motorul spectacolului.
Diferenţele între cei doi protagonişti se simt din păcate şi la nivelul interpretării, pentru că jocul solid şi totodată nuanţat al lui Vladimir Găitan subliniază parcă micile nesiguranţe ale fiicei, care trebuie să accepte, pe lângă provocarea de a juca un spectacol duet, o confruntare actoricească cu propriul tată. Scenografia lui Puiu Antemir creează un spaţiu în care doar tatăl pare că se regăseşte, dificil de abordat de către fiică, cu toate eforturile acesteia de a-şi apropia camera pe măsură ce o locuieşte. Un alt punct mai puţin reuşit al spectacolului este lipsa de efervescenţă comică, chiar dacă ea pare scontată de către regizoare prin structurarea situaţiilor: Vladimir Găitan atenuează parcă prea mult şi prea repede ieşirile, colţurile de adolescent ale fiicei, fără să lase contrastele să producă un comic savuros, ducând mai degrabă spre unul docil, mieros. Forţa scenică a Gloriei Găitan, considerabil mai scăzută decât cea a tatălui înfundă comicul şi lasă senzaţia de trenaj pe alocuri.
Una peste alta, o ocazie perfectă de a problematiza atât la nivel teoretic, general, cât şi la nivel de „artă teatrală” diferenţele dar şi liantele de armonizare pe care le regăsim când vorbim de tineri şi de consacraţi laolaltă. Finalul însă subliniază ideea din titlu, caldă şi îngăduitoare, conflictul este dezamorsat lăsând loc de „Soare pentru doi”
Ah, era să uit, căţelul din imagine este cel care aplanează conflictul (asta nu a apărut în gazetă) 

Pentru 1 Decembrie, pentru noi, românii! Ce greşeli face teatrul românesc?

 

 

E vreo soluţie sau doar ne învârtim orbecăiţi ca printre reclamele luminoase din Las Vegas, într-o multitudine de false deziderate, de false propuneri, de false vizuini? Greu de spus. Gândurile pleacă în multe direcţii, e greu să obţii o concluzie oarecum fidelă tutoror coordonatelor lumii contemporane. Nu e mai puţin adevărat că de multe ori încercarea e adevărata reuşită.

Plecând de aici, despre teatru şi funcţiile sale, se poate perora mult. O să ne oprim, pe rând, la câte un singur aspect. Ce vină poartă producţia teatrală românească (şi reflexia ei) de soi recent, în evoluţia sau involuţia culturii naţiei (mă rog, ţării)? Păi să vedem: primul gând se referă la calitatea oricărui act uman, îndreptat spre om, şi la conditiile primare pe care le impută acest act.

Dubiile se referă la modul şi acuitatea cu care cei care fac teatru sunt conectaţi la realitatea dată (culturală, socială, geo-politică, axiologică etc.) Fără să alunecăm spre exemple, putem fără echivoc să spunem că, de cele mai multe ori, omul de teatru se distinge, uneori pe drept, alteori forţat, de realitatea pe care ar trebui, într-un fel sau altul să o slujească. Orgoliul, statutul de victimă a „vremuirii” (ca un veşnic Moromete), nostalgia, pasivitatea, lipsa fermentului creator autentic şi altele se pot alinia ca răspunsuri, ca motive pentru asta. Retoric, se poate traduce cam aşa: Dacă nu înţelegi omul, cum o să poţi să îl atingi, să îl impresionezi, să îl modifici? Nu poţi. Poate o să te respecte, admire, dar atât. Imaginaţi-vă numai un Socrate muult prea deştept pentru discipolii săi şi care se comportă ca atare. Ce rezultat ar putea avea…?

Acest aspect încercăm să îl numi Informare, şi îl raportăm ca vital, absolut necesar. Şi de la el trecem spre cealaltă dimensiune a teatrului.

De partea cealaltă a baricadei sau poate din aceeaşi oală, cei care mediază teatrul, au şi ei partea lor de responsabilitate. Ca să poţi să redai un produs artistic trebuie să înţelegi, până una alta, creatorul. Şi abia apoi să înţelegi publicul, contextul etc. La noi, criticul (cu subînţeleasa nuanţă peiorativă românească), are un soi de infatuare parcă a priori, înainte de orice altă caracteristică. O rază de meschin, de auto-referenţialitate în actul critic. Explicaţia nu e foarte spectaculoasă, se construieşte simplu: raportarea deficitară la creator de pe un piedestal fals numit obiectivitate. Dacă aparent e sănătoasă, de dorit, obiectivitatea este irealizabilă şi consecutiv, indezirabilă. În impertive ar suna cam aşa: Nu trebuie să aspiri la ceva ce nu poţi avea din principiu, trebuie doar să colaborezi cu cel care creează, (un soi de schimb între subiectivităţi) spre realizarea a ceea ce ar trebui să fie un scop comun…

(va urma)

La mulţi ani România, de acum, pentru că atunci am să beau bere şi am să mănânc mici, fasole şi cârnaţi, n-am să mai scriu despre asta…

Reminder: SNATCH

 

Snatch este un soi de lecţie cinematografică de coordonare. Intre: actori şi miza regizorală, (viziune) între muzică şi încadratură, între montaj şi replică, între scenariu şi grafică etc. Prima vizionare are, între altele, darul de a te bulversa. Ritmul extrem de accelerat al filmului, de altfel delicios, este oarecum similar cu transpunerea cinematografică (de fond) a modului complicat şi savuros de „zicere” al aşa-zişilor ţigani (nomazi mai corect). Brad Pitt într-un rol foarte solid, sănătos, puternic, rosteşte cu o rapiditate ameţitoare, aflat parcă într-un viitor în care comunicarea va trece într-un plan secund… In fine, întreaga distribuţie este remarcabilă sau pe-aproape, personaje cu stil, cu iz balcanic dar şi autentic americane sau londoneze, categorisite oarecum, parodie subtilă dar şi dură, un comic negru dar şi un sarcasm deştept. Un haos bine regizat, condus aproape din condei de Guy Ritchie. O iniţiativă curajoasă, cu o imagine de-a dreptul lăudabilă şi cu efecte de montaj foarte folositoare şi cu farmec. Planurile alternate şi intruziunile uşoare ale unor consideraţii despre o realitate care parcă nu mai are limite, câteva realităţi marca Kusturica dar totuşi încadrate perfect în Ritchie’s style. Mai mult, o pledoarie despre stilul de a vieţui, şi o poveste despre un diamant de nu ştiu câte carate care se plimbă din mână în mână. Bande, gangsteri, tensiune, umor. Un regal cinematografic, dar şi performante actoriceşti, roluri de compoziţie, care mai de care mai cu „ceva al său”.

Un reminder de făcut din când în când, dacă vrem să avem de-a face cu un regizor cu viziune precum un ditamai bolovanul care se rostogoleste peste un spectator naiv si neştiutor…

Stilul cronicii încearcă să surprindă câtva stilul filmului, combinări şi îmbinări, haos creativ…

“Vreau sa devin prost” -Martin Page

Romanul lui Martin Page, (Humanitas, 2007) cu titlu drăguţ, are două unghiuri congruente de la care porneşte : există, pe de o parte, un individ inteligent şi mai mult decât atât conştient, ancorat în realitate prin inteligenţă, iar la polul opus, dorinţa acestui individ de a simţi reverberaţiile vieţii cu alte organe decât analiza raţională, informaţia, conştiinţa.
Manifestul însă pledează, în sens invers, pentru adevărata inteligenţă. În niciun caz nu ni se dă vreo soluţie de-a gata, dar, subtil, pe-acolo se învârte miza acestei scrieri delicioase, cu intruziuni într-un soi de fantastic şi cu reale capacităţi de descriere şi atmosferă. Într-o frază, credem, necesară, cartea lui Page poate fi, până la un punct, odiseea unei enciclopedii umane înspre viaţa simplă şi corectă a lipsei de big picture, a lipsei de vizune largă, grea, dureroasă despre o lume aflată, conform statisticilor, în cădere liberă.

„O biată musculiţă nu are dreptul să aspire la măreţia universală…”

Teza pe care o descoperim, fără mare greutate, după ce citim cartea Ninei Berberova, se învârte în jurul ideii următoare: personajul principal al romanului, nu trebuie să fie, şi nu este, personaj principal şi în viaţă. Cu ajutorul paragrafului de pe spatele cărţii, ideea deja se uzează şi aproape nemulţumeşte. Dar…

Într-un stil relaxat, relaxant, fără construcţii de frază complicate şi fără o structură complexă, se desfăşoară o existenţă a unui om din umbră, din planul doi, acompaniament, „vocea din spate” ş.a. Redată de altfel la persoana I, fără nici un joc de perspectivă narativă, povestea capătă valenţele scontate de intenţionalitatea auctorială destul de lesne – contextul unei Rusii într-o perioadă de mari zbateri (de altfel, când nu a fost Rusia într-o astfel de perioadă…), relevă pe acompaniatoarea care se naşte din ruşinea mamei ei, şi trăieşte precum ruşinea, aproape toată viaţa. Nu ruşinată, ci precum ruşinea, lipindu-se de om, dar neavând prim planul niciodată(asta presupunând că aşa se întâmplă cu ruşinea…). Mai mult sau mai puţin frapant, dar bine construit, în temă, cu simţ al situaţiei de invidiat, scrierea este, până la acest punct o lectură faină, dar despre care nu s-ar scrie neapărat pe blog. Dar…

Finalul găseşte o soluţie, fără să fie un happy-end de altfel, care desface o cu totul altă perspectivă la nivel de receptare, incomparabil mai interesantă decât teza iniţială: personajul devine scriitoare, şi întreaga poveste capătă sensul unei metafore, artă-poetică, vorbind despre scriitor şi chinul lui de a sta, tot timpul, în acompaniamentul personajelor sale. Pentru că nu el va primi dragostea publicului, ci personajele sale. Îmbogăţită cu această buclă plină de sens, cartea merită lectura… iar în această cheie, şi nu neapărat în cea propusă de cei de la Humanitas, în colecţia Cartea de pe noptieră, ediţia 2003, micul roman capătă sens. 

(foto Alexandru Voicu)Una dintre surprizele plǎcute ale festivalului de la Piatra Neamţ, ediţia 2007 a fost, fǎrǎ doar şi poate, spectacolul “Contraste” al trupei Passepartout formatǎ de Dan Puric. Mai exact, reprezentatǎ aici de Dana Cavaleru şi Richard Bovnoczki.
Specificul spectacolului, gestul şi mişcarea coregrafică, convergente în umbrela conceptului de „Pantomimǎ” sunt de naturǎ sǎ umple spaţiul şi sǎ conducǎ atenţia publicului mai pe unde vor ele. Ceea ce nu e puţin lucru. Folosindu-se de un decor mai mult decât minimal, – o umbrelǎ, câteva accesorii de îmbrǎcǎminte , – iniţial cei doi lasǎ senzaţia cǎ vor fi înghiţiţi de spaţiul scenei. Încet încet însǎ îl cuceresc, bucatǎ cu bucatǎ, fǎrǎ sǎ bruscheze, fǎrǎ sǎ şocheze, dar amuzând.
Savoarea unui astfel de spectacol vine din jocul continuu în care te angajezi, împreunǎ cu actorii, în scopul de a descoperi, poate odatǎ cu ei, povestea propusǎ. De data asta a fost un drum sinuos printre contrastele istoriei, societǎţii, lumii. Din comunism în capitalism, dintr-o poveste de dragoste într-o cinǎ pentru cǎţel. O ilustraţie muzicalǎ foarte inteligentǎ, care puncteazǎ excelent sensul poveştii, mişcǎrii şi expresiei, împreunǎ cu o serie de elemente de gesticǎ realmente spectaculoase şi inventive, duc spectacolul într-o zona a simţurilor (în genere altele decât auzul), a mesajului puternic. Râsul capǎtǎ sens de multe ori, fǎrǎ sǎ rǎmânǎ la suprafaţa, ca de pildǎ atunci când, dupǎ ce personajele lucreazǎ la banda rulantǎ într-o monotonie covârşitoare – semnificând desigur o epocǎ de tristǎ amintire –, o multitudine de mǎrci, de produse care mai de care cunoscute înnebunesc personajele, îi despart, îi subjugǎ, dupǎ un scenariu care ne pare foarte familiar.
Astfel, opţiunea pentru poveste şi alegerile adiacente sunt la îndemâna spectatorului iar gustul final este aşa cum şi-l creează fiecare în funcţie de cât a participat. Contrastele însǎ rǎmân, şi dau de gândit.

Publicul care ştie ce vrea

 

Despre publicul care ştie ce vrea sunt multe de spus. Aceşti oameni formează o categorie destul de rar întâlnită nu numai la noi, ci mai peste tot în lume. Şi nu e greu de imaginat de ce: mass-media şi fenomenul advertising (publicitatea), sunt două din marile forţe (interconexe bineînţeles) care se referă la formarea acestui “ce se vrea”. Ele îşi descoperă, la o analiză simplă, câteva direcţii, de altfel extrem de vehiculate şi discutate – dorinţa de senzaţional, de nou, de impact, de violent ş.a.
Exemplele, deşi ar fi poate interesante de redat, sunt multe şi cred, arhicunoscute.

Revenind, în mod aproape firesc, se implementează unele nevoi, pe care apoi omul le acceptă ca fiind ale sale, şi ulterior încearcă să le satisfacă. În context, ceea ce vrei este similar cu ceea ce trebuie să vrei. Fără să creăm teorii ale conspiraţiei, acest „trebuie” este impus de cei care dau bani şi vor bani înapoi, adică investesc. Mai mult nu ne interesează în discuţia de faţă. Oamenii care ştiu ce vor, aşadar, sunt cei care, indiferent în ce fel, au capacitatea să îşi înţeleagă nevoile, independent de trend, de modă, de inoculări, de publicitate sau media etc. De cele mai multe ori, sunt oamenii care se opun, în măsura puterilor, efectului puternic al celor două.

În teatru e la fel, la o scară mai mică. Nevoile publicului sunt acelea naturale, peste care se adugă cele dinspre media si advertising. Din mare nefericire, promovarea unei direcţii în teatru, unui produs teatral sau a unui concept teatral ar costa foarte mult şi ar fi o investiţie cam neprofitabilă. Profitabil însă este să înfiinţezi OTV sau multe alte televiziuni. Teatrul trebuie să lupte şi el cu armele date. Dar încă nu este o investiţie profitabilă.

Şi atunci, teatrul nu se poate baza decât pe acea categorie de la care am pornit, a celor care ştiu, fără să li se dea mesaje pe telefon sau televizor sau pe panouri sau în presă, că au nevoie şi de teatru. Dar aceia, cred, (fără să fi verificat, pentru că nu am bani pentru a comanda un sondaj) sunt puţini, şi în curând o să fie şi mai puţini. Aşadar, cine se oferă să investească în promovarea teatrului? Promit că fac un brand cât coca-cola (scris cu litere mici) de mare…

„Prefer un spectator care zice „NU” şi trânteşte uşa, unuia care doarme pe el!”

•Ai prezentat în festivalul de la Piatra Neamţ un one-man-show. Care este diferenţa între o astfel de formulă şi un spectacol de ansamblu, de trupă?

M.D. În primul rând nu cred că trebuie să devină un viciu one-man-show-ul deoarece teatru înseamnă până la urmă echipă, înseamnă energie, joc, partener. La o anumită perioadă însă face bine. Este un gen pe care îl practică de obieci actorii mai în vârstă şi este receptat ca un recital actoricesc dar pentru un actor tânăr, ca mine, e o probă de rezistenţă. e o provocare, poate să ia chiar forma unei spovedanii, unei mărturisi. Îmi place să mă regăsesc în acest gen. Chiar din facultate am cochetat cu genul, am făcut un recital Serghei Esenin. Este un gen care îmi place dar repet nu trebuie să devină un viciu. Când îl faci, trebuie ales cu girjă, lucrat cu un regizor bun, cum a fost cazul meu în întâlnirea cu Cristi Juncu.

• E vorba de o mai mare sineritate, implicare, atunci când faci un one-man-show?

M.D.Nu, nu pun problema aşa, teatrul e teatru indiferent de formulă. Şi mai ales, indiferent de numărul de personaje.

• Cum te raportezi tu ca parte din secţiunea dedicată tinerilor la cealaltă secţiune?Domnul Director Liviu Timuş spunea că vrea să realizez un contact între generaţii.

M.D. Regele e rege, ca să glumim puţin, noi restul suntem bufonii. Oricum, regalul nu intră în concurs. Mi se pare firesc să nu concurez cu regele (râde). Iarăşi, titlul „Tinereţe fără bătrâneţe” e unul care se putea pune cu semnul întrebării, sau cu puncte de suspensie.
Până la urmă, tot ce facem se leagă de momentul care ne-a marcat istoria, anume momentul ’89. Orice facem se leagă într-un fel cu acel moment. Societatea încearcă să se schimbe şi orice facem, şi mă refer aici şi la domeniul nostru, e sub umbrela generaţiei de aur. Sintagma asta există şi a existat. Sigur că au fost şi alte contexte, alţi factori. Au trăit într-un regim, atunci era altă abordare şi de asemenea altă receptare asupra teatrului. Ei bine, de multe ori evit să mă gândesc sau să mă simt ca un epigon, deşi se vorbeşte foarte mult de epigonsim în cazul nostru, a celor ce am urmat acelei generaţii. Sunt o serie de oameni de teatru… nu e nevoie să spun cronicari sau alţii, care pun întrebări retorice gen „unde e x?” sau „unde s-a dus Y?”. Sigur, este istoria ve a noastră, dar asta nu înseamnă că nu trebuie să fim atenţi a prezent şi trebuie să fim de asemenea foarte atenţi la predarea ştafetei. Trebuie umplut bine, cu atenţie, cu înţelegere acest segment între tinereţe şi aşa-zisa bătrâneţe. Nu e mai puţin adevărat că mai există, chiar am întâlnit câţiva oameni care ştiu să predea ştafeta. Foarte rar însă, şi norocoşi sunt cei care dau peste ei.
Nu se poate tinereţe şi atât, adică să fii teribilist, un rebel fără cauză, fără să ştii ce a fost înainte. E adevărat, evident, firesc că trăim alte timpuri, alt statut, alte lupte. S-ar putea ca în fond să nu se fi schimbat nimic deşi se spune că suntem deterioraţi, mai superficiali, dar aici sunt foarte multe lucruri care intrervin… şcoală, maestru, câte şcoli sunt acum, câţi studenţi, câţi aspiranţi, câţi artişti… Dar, cum spunea un bun prieten Ion Potolea de la Târgu-Mureş şi care are o vârstă considerabilă, vreau să cred că fondul lumii e totuşi unul bun iar binele va ieşi la suprafaţă. Altfel, aş vrea să cred că putem să schimbăm ceva dar pe un sistem de gândire bun, nu să schimbăm doar de dragul schiimbării şi nici să rămânem conservatori şi să ne întrebăm „unde-i unul sau altul?”

• Mai exact care e soluţia?

M.D.Ne uităm în oglindă şi asta suntem… teatrologi, regizori, actori, public, generaţia noastră, nu ne rămâne decât să facem ceva.

„Schimbarea se face în propria casă, nu la musafiri”

• Apropo de asta, care e importanţa factorului numit „public” în această ecuaţie? Cere el ceva ce vă creează disconfort, ce nu puteţi oferi, sau din contră? Cere el monştrii sacri, consideră şi el generaţia tânără epigonică?

M.D. Nu. Publicul are o sinceritate nativă. Un spectator de teatru care a văzut foarte multe spectacole, unul avizat se află pe o lamă foarte subţire, invizibilă putând să treacă foarte uşor într-o scleroză, dar nu sunt toţi aşa. Tradiţia de teatru înseamnă secole de aderenţă la ceva sau altceva. Sunt ţări care se mândresc cu a fi primele care au născut tradiţia, care au avut privilegiul de a dărui continuu. Noi avem o cultură şi o civilizaţie care a început ceva mai târziu, dar hai să nu ne ducem aşa departe… de la paşopt încoace. Publicul trebuie luat aşa cum este. Şi de fapt, el nu este nicicum, nu trebuie să fie cumva. Dacă ar fi ceva de reproşat, reproşul mi l-aş adresa şi mie şi tuturor trupelor. Dacă e ceva de schimbat, atunci schimbarea se face în propria casă, nu la musafiri. Sigur, la publicul nostru, datorită unei culturi, unei educaţii de teatru, publicul nu se responsabilizează. Prefer un spectator care zice „NU” şi trânteşte uşa, unuia care doarme pe el. În rest, totul ţine de mine. Am ce am, pot să schimb ceva, să propun o luminiţă, dacă este sau nu receptată…

A consemnat Răzvan Zlăvog

Ce ne învaţă, dacă ne învaţă, filmele americane – Invazia

 

„Invazia” este un alt film, – dintr-o serie imensă de producţii americane – care ne spune că omul, deşi nu este perfect, este mai bun si mai de preferat decât orice formă de perfecţiune (aici se includ de la extratereştrii la utopii politice, locuri izolate de lume, variante de nemurire, de pace globală etc.etc.)De data asta, echipa de realizatori a filmului „Invazia” a ales o substanţă extrem de dubioasă şi celuloidal-celulară (adică din multe celule sau aşa ceva). Ei bine, această substanţă extraterestră venită printr-o navetă prăbuşită din spaţiu intră în om (evident) şi face din el ne-om (evident). Simplu. Ca poveste, tot pe-acolo se învârte : o mamă singură şi independentă şi feministă, de profesie psihiatru, are un fiu special care, dintr-o anume conjunctură va fi cel care va contribui la salvarea pământului… pentru că este imun la substanţa gelatinoasă. (evident)

Filmul este o variantă deloc subtilă de a folosi aceeaşi tematică, scontând acelaşi tip de reacţie.. Mamă, fiu, salvare, suferinţă? Poate duce şi spre povestea biblică, dar mai degrabă mizează pe latura umanistă. Omul este, prin esenţa sa duală (bine-rău), adevăratul câştig al pământului.

Un aspect interesant, imposibil de ratat în aceste film, repet, deloc subtil, este abordarea din perspectivă politică a situaţiei. Televiziunea joacă un rol important aici, şi de altfel toată presa, fiind din timp în timp cea care reflectă situaţia de ansamblu (ca şi în alte multe filme). Interesant este că, în momentul din filmul când ştim că lumea este controlată aproape total de extratereştrii gelatinoşi, la televiziune se discută despre Bush care a semnat un tratat de colaborare cu Venezuela lui Chavez, pace între India şi Pakistan, retragerea trupelor americane din Irak sărbătorită de toţi americanii etc. Adică, e de bine. Apoi şi Nicole (adică personajul ei) are mici dubii dacă nu cumva ar fi mai bine aşa, nu-i aşa… ca tot americanul. Dar nu! Mai bine război, foamete şi sărăcie, dar măcar suntem, împreună cu Bush şi administraţia, Oameni.

Mă rog, fiecare cu rezervele lui.

Revenind, filmele care mizează pe tema asta sunt foarte multe (“War of the worlds”, “Equilibrium”, “The eternal sunshine of the spotless mind”, „Nevestele vesele din Windsor”, „Spider-man” etc ) şi unele sunt chiar şi foarte bune. Problema este că „Invazia” abordează subiectul (despre care am stabilit că nu este tocmai original) într-un mod la rândul lui foarte uzitat şi întâlnit chiar şi în cinematografia de tip B sau chiar C. Tensiunea este creată artificial printr-un montaj ceva mai spectaculos, se foloseşte constant portretul de tip apariţie horror, sunt multe scene decupate dintr-un film de acţiune clasic plus ceva urmăriri cu maşina şi un pic de de-a v-aţi ascunselea ş.a.
Sigur însă, există şi idei, cadre frumoase, drăguţe, folositoare. Dar sunt prea puţine şi par făcute dezinteresat.

Mai este însă un lucru pozitiv de punctat aici. De altfel aproape singurul. Acesta este ambiţia lui Nicole Kidman, de a-şi aduce rolul la un standard (cred că este personal impus acest standard) cel puţin mediu. E cunoscut că pentru o capodoperă e nevoie nu numai de talent, şi de context. Ei, bine, pentru Nicole, chiar şi atunci când nu îi surâde contextul, rolul pe care îl abordează este un prilej de a-şi impune un punct de vedere mai curat şi mai autentic decât multe actriţe de la Hollywood. Chiar dacă nu o să fie neapărat capodopere, filmele în care joacă Kidman cred că vor rămâne o garanţie pentru studiouri si producători încă ceva vreme de-acum încolo.

“De ce nu mai merge lumea la teatru,cum o facea odata?” -intrebare de la un cititor

Teatrul a cunoscut multe perioade, din punctul ăsta de vedere: oamenii au fost mai mult sau mai puţin interesaţi de fenomen. Spre exemplu, înainte de decembrie ’89 sălile erau pline pentru că teatrul explica şi exprima nevoia oamenilor de libertate. O întreaga generaţie de mari regizori şi actori au fost împinşi către creaţii valoroase tocmai datorită nevoii de a se opune opresiunii sistemului. Numesc aici doar pe Lucian Pintilie, a cărui poveşti despre cenzura pieselor sale sunt nenumărate şi pline de miez. Ori despre asta publicul ştia, era în contact cu realitatea pentru că îl interesa vital, şi gusta, bineînţeles, pe deplin rolul teatrului. Imediat după revoluţie întreaga pleiadă de creatori de teatru (şi nu numai) a trebuit să modifice drastic repertoriul, pentru că deja lumea nu mai era interesată. Se dusese momentul. Au urmat perioade mai bune abia mai târziu, când teatrul devenea legat, din nou, de nevoile oamenilor. E vorba aici de nevoile primare, acute, puternice. Fie de libertate, fie de ludic, fie de opinie.

Pe logica dată, bineînţeles că teatrul avea să piardă teren în dauna mass-mediei, avea să se piardă publicul care căuta eliberare, care căuta şopârle împotriva lui Ceauşescu etc. Apariţia Pro-tv-ului şi ulterior a televiziunilor private pline de NOU, apoi încastrarea teatrului în turnul de fildeş –trebuie spus că reacţia teatrului a fost una de elitism, orgoliul creatorului de teatru a reacţionat virulent împotriva divertismentului ieftin, fără substanţă şi a înstrăinat fenomenul de vulg, de omul obişnuit –
De altfel, acum, în prezent, teatrul românesc încearcă, cu toate resursele, să redevină ce obişnuia să fie, adică în primul rând un factor activ de modelare socială. Şi asta se face cu greutate, cere timp, cere stabilitate, atât economică, politică, socială cât şi, consecutiv stabilitate culturală, de valori, de bine şi rău, de valoros şi derizoriu în teatru şi cultură. Faimoasa tranziţie fără sfârşit a afectat, fără doar şi poate, şi teatrul, care a trebuit să găsească formule noi, atât artistice cât şi administrative. Legea teatrelor s-a dat târziu şi nu este una dintre cele mai fericite variante, teatrele de stat au început să piardă din buget în dauna altor utilităţi publice, să zicem, creatorii au început să se îndoiască de propria valoare şi de propriul scop conform zicalei ceea ce nu are preţ nu este preţuit ş.a.m.d
În domeniu, discuţia asta se poartă cu fiecare ocazie, la fiecare întâlnire, la fiecare conferinţă. Soluţii se caută, se şi găsesc, se şi aplică. Poate nu cât ar fi trebuit, sau cât ar trebui, dar eforturi se fac. Teatrul s-a născut dintre oameni şi trebuie să se întoarcă la ei. Despre asta suntem cu toţii de acord.
Sper că am răspuns măcar câtva la întrebare…

Păcăleli, şantaj sentimental, „Alex şi Morris” la Teatrul Mic

 

Alex şi Morris, sau Ştefan Iordache şi Mitică Popescu. Cine a zis că noi nu avem actori mari, cine a zis că noi nu avem teatru pentru toată lumea, cine a zis că actorii din vechea gardă nu ştiu ce e aia text contemporan… în fine, dacă a zis cineva, sa meargă la “Alex şi Morris”. Un text interesant, politizat totuşi un pic cam mult, dar în rest sensibil, oarecum subtil în mizele sale, jucat… eeee aici e o problemă. Nu foarte mare dar totuşi o problemă. Sigur, valoarea şi experienţa celor doi actori, oarecum reflectaţi de Dana Dembinski Medeleanu ridică fără mare greutate sala în picioare, aplauzele sunt furtunoase, sincere, ca de altfel toate reacţiile faţă de ceea ce ţi se oferă la Teatrul Mic. Problema de care vorbeam e una de fond, mai mult teoretică dacă vreţi, pusă în ciuda succesului (salutar) al spectacolului.

Pentru sublinierea acestei să-i zicem defecţiuni vom face apel la un alt spectacol în regia lui Gelu Colceag, anume “Regina Mama”, cu Olga Tudorache, în care se întâmplă (oarecum alarmant!)… cam acelaşi lucru… un om aflat la sfârşitul vieţii, acrit de suferinţă şi boală, face apel la imaginaţie (minciună) ca să se păstreze viu, nimicind oarecum cu blândeţe şi naivitate (de om bătrân, căruia îi ierţi tot) pe toată lumea din jur. Sigur că există şi diferenţe. De altfel, aici vrem să ajungem. De ani de zile de când se joacă, “Regina Mama” reuşeşte să păstreze aceeaşi prospeţime, fără să îngroaşe sau subţieze vreo replică, vreun gest, fără să facă apel la îngăduinţa publicului faţă de etatea actriţei, faţă e valoarea ei arhicunoascută etc. Niciun fel de rabat de la calitatea actului artistic. Din nefericire, o astfel de atitudine, de relaxare  a păcălit (mai mult sau mai puţin) la partitura lui Ştefan Iordache. Şi oricât ar fi de neştiutor publicul şi de plin de dragoste şi îngăduinţă pentru monştrii sacru al scenei româneşti care sunt, indiscutabil, Ştefan Iordache şi Mitică Popescu, rămâne fie senzaţia, fie gustul, fie opinia, ca în cazul de faţă, conform cărora se putea şi mai bine. Iar reacţiile au fost evidente: de la “Regina Mama” spectatorii ies cu lacrimi in ochi, oarecum timizi, puşi pe gânduri. De la Alex si Morris, spectatorii ies veseli, încă în gând cu glumele deşucheate ale lui Iordache sau mai ştiu eu ce gesturi amuzante. Dar piesa vorbeşte despre suferinţa şi se încheie cu moarte. Iar miza fundamentală asta este, dreptul la viaţă pe care îl are chiar şi un moş de 76 de ani. Las la latitudinea altora să judece care este reacţia mai buna, dacă există aşa ceva.

 În fine, rămâne o seară în care am văzut un public bucuros, amuzat, participativ, ceea ce este, nici mai mult nici mai puţin, meritul celor doi mari actori, care au abordat cu ajutorul lui Gelu Colceag un text viu, modern, din lumea americană. Text a cărui lectură o recomand…

General, we salute you! Întâlnire cu JOSEF SZAJNA

Întâlnirea cu JOSEF SZAJNA, in miros de ceai si carte noua, abia scoasa de sub tipar cu tusul inca ne-uscat, de la Carturesti, a debutat cu un montaj cu imagini inregistrate din cateva spectacole marca marelui om de teatru polonez, cateva declaratii de prin interviuri etc. Foarte la indemana mi-ar fi sa dau curs unei tendinte de idealizare aproape fireasca a celui care de mai bine de 50 de ani (serveste, si in ce mod o face!) teatrul. Insa nu am sa o fac. Am sa redau, pe cat posibil o remarca pe care dumnealui a facut-o pentru onorata asistenta: nu mai merg la teatru, pentru ca simt ca sunt oricum plin de el.

A pledat pentru lipsa granitelor in cultura, a pledat pentru un teatru care sa atinga omul, sa il faca sa gandeasca, nu doar sa il distreze, a venit, in fapt, la Carturesti, sa ne zica, nu in multe cuvinte, ca nu trebuie sa nesocotim importanta teatrului. Si ca “noi tinerii” cum ni se adresa (era evident cel mai in varsta dintre noi), trebuie sa avem mintea deschisa continuu, catre fenomen.

Parafrazand o replica celebra a legiunilor romane, tradusa in limba engleza insa (nu intamplator), o adresam lui cu JOSEF SZAJNA : General, we salute you! Generale, te salutam!

Magia “Juncu”

„Azilul de noapte” este piesa din „Festivalul Naţional de Teatru” jucată de Teatrul „Toma Caragiu” din Ploieşti şi regizată de Cristi Juncu.   Mai este şi piesa la care am reţinut detalii, repet, detalii, despre fiecare dintre cele nu mai puţin de 15 personaje. Toate definite, toate având ceva specific, toate având rolul lor aproape egal în drama tuturor, toate jucate în registru propriu, toate adânci, nuanţate, punând probleme, despre dragoste, adevăr, prietenie, înţelepciune, sens, om. Maxim Gorky, la maxim.  

 O clădire neterminată şi abandonată, ceva ce aduce a Circul Foamei, cu tavanul, vizibil în ecrane de plasmă, care prezintă imaginea unui cer plin de stele, noaptea. În mijloc, în locul unde poate în mod normal ar fi fost sufrageria, se află o mare saltea neagră ocupată de locuitorii azilului de noapte, transformată într-o adunătură de oameni ai străzii.  Perfect funcţională şi interesantă şi în sine, ideea spaţiului are calitatea de a proteja pe cei de acolo, de a le da identitate. De altfel, aproape o obişnuinţă în piesele montate de el, Cristi Juncu dă identitate, prin una dintre cele mai acute şi atente citiri ale textului pe care mi-a fost dat să le văd la un spectacol de teatru. Actorii sunt conduşi înspre acelaşi punct, fără hopuri şi fără descreşteri. O formulă care îmbină aproape de perfecţiune umorul extra-text, umor din replică, umorul din gest, umorul din atitudine, cu tragicul fiecărei realităţi prezentate şi descrise.

 Mesajul final, umanist prin excelenţă, scena în care se bea (ruseşte, cu cântec aşadar) pentru „om”, concomitent cu decesul personajului-actor, face din „magia” Juncu o amintire cum nu se poate mai interesantă. Cum e să vorbeşti de toate marile teme ale universului, ca să închei pledoaria cu un toast pentru OM, când masca se prăbuşeşte?

Festivalul Naţional de Teatru – Noi si-ai nostri… sau nu?

Dacă în anii anteriori, senzaţia pregnantă era că festivalul nu are neapărat public, ci mai mult specialişti, personalităţi, studenţi sau aspiranţi, anul acesta, parte parcă dintr-un soi de politică culturală, (ce cuvinte mari), FNT-ul a fost plin. E adevărat că şi selecţia a fost spectaculoasă, mai spectaculoasă poate decât precedentele, şi promovarea a fost bună, e adevărat că şi contextul a avantajat, nu au mai fost răpiri de jurnalişti, atentate sau scumpiri, mai e şi campanie electorală… asadar tot tacâmul pentru un festival reuşit. Discuţia despre teatrul pentru noi şi-ai noştri rămâne însă deschisă. Nu avem studii, nu avem cercetări, aşadar cu certitudine nu ştim. Avem doar impresii, declaraţii de formă, bani cheltuiţi în virtutea a nu se ştie ce, sau în fine, puţini ştiu. Teatrul rămâne în continuare în turnul lui de fildeş (sau cleştar) cu toate că (şi asta e cert) creatorii, cât şi receptorii care ţin de domeniul acesta fac eforturi într-o altă direcţie. Mai spre oameni, mai spre reacţie. Teatrul se vrea parte din viaţa socială, există curente, direcţii, eforturi. Le salutăm pe toate, şi ne bucurăm. Dar e de ajuns?

Când lumea îşi pune problema, creşte calitatea vieţii

Cronicăria de blog are mai multe calităţi. Faţă de cronicăria de ziar are o mai mare virulenţă, mai multă aciditate, taie mai mult şi mai adânc, faţă de revista de specialitate, se pune mai puţin accent pe tehnic, mai mult pe idee, divagări de la mesaj către point-uri mai tari, mai largi, mai de interes etc. etc. Şi e normal. Cititorul de blog e altfel, mai grăbit, mai pretenţios, mai click-uitor. Relaţia blogger-ului cu click-ul e una extrem de adâncă. De cele mai multe ori citeşti cu mâna pe mouse, căutând următorul link, care să provoace următorul click. Ceea ce te obligă. 

Cronica de pe blogul IN VINO VERITAS nu se adresează celor care au văzut spectacolele. Nici celor de specialitate, nici celor care nu au văzut dar vor să vadă şi să ştie ce să vadă. E doar un mod de a pune o problemă, încă în facere, un mod de a avea o atitudine, de a valoriza, conform cu unele criterii, de a atrage atenţia, conform cu propria vedere către lume. Ele, cronicile, nu impun un punct de vedere, ci din contră, îl expun. Miza nu este ca oamenii să fie de acord, ci să plece de acolo în propria idee. Pe blog, pentru că aici şi nu în revista Teatru azi sau în România Liberă, gândul e expus – la aprobări, la dezaprobări, la nuanţări. Există „comment-ul”, posibilitatea simplă de a iniţia un dialog. De a replica.

 Pertinenţa celor creionate pe blog e dată de onestitate şi de interesul real pentru fenomen. De aceea poate că într-o zi scriu fără neologisme, pentru că nu am nevoie de ele, iar într-alta, încerc să fac o apologie în care frazele mustesc de expresii care mai de care mai tehnice sau mai ştiu eu cum. Tot ce se poate. În orice caz, credinţa care mă face să scriu pornind de la teatru şi în fapt despre el, este aceea că, văzut din unghiul potrivit, teatrul poate fi mai mult decât un subiect bun de discuţie. Nu a pierdut nimic, ba chiar încă mai câştigă, lumea e interesată, teatrul evoluează, şi pune probleme. Şi e fain, când lumea îşi pune problema, creşte calitatea vieţii. 

UNITER Buzz

             Spectacolul cuprinde povestea lungului drum al omului către moarte. Adică a lui Max Blecher către moarte. Uneori mai lung, alteori mai scurt, mai lin sau mai chinuit, mai vesel sau mai trist, mai cu dragoste, mai fără. Povestea, în fapt, a unui om care suferă de o boală (un cancer osos) care îl ţine imobilizat într-un pat de sanatoriu mâncând-ul (literalmente). “Inimi cicatrizate” este un spectacol pe care ţi-l doreşti la nesfârşit, dacă ai o oarecare doză de perversitate în faţa bolii, a cicatricelor şi a mirajului pe care îl cuprinde handicapul fizic. În genere, reacţia este de plăcere amestecată cu suferinţă. Vehiculate, mai mult decât în alte spectacole sunt aici erotismul încarcerat, eliberarea şi constrângerea, capacitatea de a trăi în afara imobilizării patului de spital, boala trupului în racord sau acord cu boala spiritului. Ca să duc însă ideea de debut până la capăt, perversitatea (o numesc aşa cu scuzele de rigoare) care a născut şi propulsat tragedia în rândul marilor genuri transformând-o apoi în dramă, este în fapt latura care îţi este activată în spectacolul lui Afrim: deşi ţine circa trei ore, parcă ai vrea să ţină mai mult, să ajungi şi tu imobilizat în scaunul de la teatru, precum personajele în paturile lor de sanatoriu, să suferi şi tu. Aceasta însă e tocmai pentru că vraja (şi nu folosesc întâmplător termenul) care se degajă din suferinţa inimilor cicatrizate e prietenă cu cea mai înaltă formă de umanitate. Apropierea morţii înseamnă apropierea esenţei. Nimic mai simplu. Aceeaşi senzaţie, excelentă şi care poate fi descrisă destul de greu în complexitatea şi acurateţea ei, am trăit-o la Muntele Vrăjit a lui Th. Mann şi la Mar adentro a lui Amenabar. Şi într-o altă formă, mai înspăimântătoare poate, la Sado-Maso Bluse Bar (http://razvanzlavog.wordpress.com/2007/11/11/sunt-si-eu-sado-masochist-cred/). În genere, poate fi o reţetă a chatarsisului de tip modern, sadic până la urmă. Nu mai e vorba de milă sau teamă, (de altfel două concepte care în curând par să dispară din peisajul contemporan) e ceva mai fascinant şi mai împlinitor (care te împlineşte).Tehnic, spectacolul nu are nicio problemă. E jucat bine, decorul Alinei Herescu e bun, structura şi dramatizarea sunt bune, efectele sunt bune, luminile, proiecţiile, toate bune. Şi ca să fim corecţi, Lana Moscaliuc, una dintre actriţe, interpreta Evei, este sublimă. Nu asta reţine însă, şi de obicei cred că la spectacolele unde totul e bun sau foarte bun, nu asta reţine. Mult mai important e, sau ar trebui să fie, faptul că teatrul are capacităţi, că poate să se înscrie fără un mare efort sau tam tam, în ordinea firească a recepării contemporane, a se citi actuale. Uniter buzz, pentru actor secundar (Lana), regie (Afrim) şi spectacol.  Radu Afrim trebuia să facă un spectacol experiment de 10 ore. Era şansa teatrului să îşi răzbune nedreptăţile faţă de resursele filmului şi literaturii. 

Degeaba mori daca ai stiut sa traiesti- pentru Norman Mailer

Autor a peste 40 de lucrări, Mailer şi-a publicat ultima carte anul acesta, la 84 de ani. “The Castle in the Forest” descrie tinereţea lui Adolf Hitler. Un opozant vehement al războiului din Vietnam, Mailer a fost una din vocile critice ale politicii promovate de administraţia Bush. S-a născut în Brooklyn. Este absolvent al Universităţii Yale. Specialitate – mecanic aeronautic. A năvălit pe scena literară în 1948, la vârsta de 25 de ani, odată cu apariţia primului său roman, “Cei goi şi cei morţi”, care l-a făcut imediat celebru. A primit premiul Pulitzer şi National Book Award.(preluare din Curentul)

 Dar nu asta e important. Importante sunt energia, spiritul polemic constructiv şi destructiv, fervoarea critică, aciditatea, sinceritatea. Capacitatea de a trece asperităţile lumii prin conştiinţa proprie şi ambiţia de a le reda aşa cum sunt, nici mai mult nici mai puţin. Un exemplu pentru colegii de breaslă, aşadar, drept pentru care îi urez şi eu, să nu se odihnească nici măcar pe unde a ajuns acum, să continue să critice, nu de dragul criticii, ci de dragul show-ului…  

“Neintelegerea” deplina de la TNB

Un regizor ca Felix Alexa este in stare, fara discutie, sa faca din leit-motivul unei piese o realitate la care, vazand specatcolul sa te conectezi din toti rarunchii. Asa si-aici. Piesa de la Sala Amfiteatru debordeaza de neintelegeri, care mai de care mai vizibile. La nivelul intentiilor actorilor, la nivelul relatiilor de joc, la nivelul citirii textului, la nivelul scenografiei. Totul e o cumplita neintelegere.

Dar sa o luam pas cu pas.  Doamna Mariana Mihut este pilonul de baza al constructiei, mama, care dintr-o neintelegere ucide pe cine nu trebuie. Partitura nu e foarte complicata, experienta actritei isi spune cuvantul, iar restul vine de la sine. Din pacate insa, chiar si domnia sa pare neinteleasa, suspendata undeva intre tehnica impecabila si unele excese de sentiment scenic. Sigur, tragedia, caci asta trebuie sa exprime, este mai mult decat vizibila, asadar punct ochit, punct lovit. Irina Movila, interpreta fiicei, care ucide si ea pe cine nu prea trebuie, vine ca un adaos la tragedie, in masura in care ea, spre deosebire de mama, mai are si vise, idealuri, concretizate in voiajul catre o plaja indepartata.  In fapt, demersul ucigas destrama tocmai ultima posibilitate de a mai indeplini visul.  Mihai Calin, cel ucis fara sa fie neaparat cazul, dintr-o neintelegere, nu pare sa se inteleaga prea bine nici cu partitura, darmite cu cele dou doamne. Mai mult, el are reale probleme in a interpreta alaturi de cele doua femei, la care se mai adauga si Lamia Beligan, intr-o distributie cum nu se poate mai de neinteles. Inchistat, temator, cliseic si chinuit in interpretare, Mihai Calin nu se intelege de niciun fel cu Lamia, interpreta sotiei care nu intelege de ce nu vrea sa il lase pe sotul ei sa se intoarca acasa dupa 20 de ani. Ba da, din dragoste, dar nu cu Mircea Radu. Probabil pentru a da masura tragediei prin lamentari de multe ori cu iz de teatru de amatori. Balanganeala de pe un picior pe altul, cu care ne trateaza Lamia este mai mult decat imputabila regizorului, care, datorita probabil unor intentii neintelese a reusit sa smulga cateva rasete infundate unor spectatori sinceri care nu stiau din bagajul cultural ca “Neintelegerea” e scrisa de Albert Camus cand Rusia si SUA stateau cu degetul pe butonul rosu, ca vorbeste despre inutilitatea conventiilor, valorilor, legilor vietii omenesti, ca intr-un fel de “destertaciunea destertaciunilor”. Ca e o piesa tragica la care vii vesel si pleci plin de ganduri negre, mai educat, mai plin de sens, pentru ca tocmai ai vazut o tragedie la care ai ras.  

Si pentru a evita orice urma de neintelegere, specificam ca facem o disctinctie clara intre textul literar valoros al lui Camus si montarea lui Felix Alexa, asa cum trebuie distins un lucru cert, de unul neinteles. In sprijinul acestei deosebiri functioneaza cum nu se poate mai bine scenografia atat de specifica lui Felix Alexa incat aproape ca il exprima numai pe dumnealui, muzica cu accente de tragedie, nu-i asa, perfect potrivita, jocul de lumina si intuneric, cu adanca incarcatura simbolica si alte asemenea neintelegeri.

Si astfel nu inteleg eu de ce, pe banii mei se produc piese de asemenea rang. Razvan Penescu sa traiasca si atitudinea dumnealui pe care banuim ca o cunoasteti!

***Tinem sa mentionam ca spectacolul descris mai sus este analizat in functie de o reprezentatie recenta. Nu ne asumam in niciun fel raspunderea pentru degradarea calitatii lui de la premiera si pana acum si nici nu consideram aceasta ca fiind o circumstanta pentru calitatea realizarii scenice.

Interviuri cu oameni care au ceva de zis

• De unde ideea divizării festivalului de la Piatra Neamţ în două secţiuni, „Un regal teatral” şi „Pledez pentru tineri”?

  Liviu Timuş: Iniţial am vrut să fac două festivaluri. Noutatea, secţiunea „Pledez pentru tineri” a fost gândit ca o colaborare cu academiile de teatru din ţară şi în plus cu actorii până în 35 de ani de la teatrele profesioniste din ţară. Am vrut să programăm acest festival la sfârşitul primăverii, la începutul verii, dar se pare că nu este o perioadă bună deoarece nu sunt prea mulţi bani în această perioadă şi nici nu am reuşit să-i strâng. Toată lumea m-a sfătuit să îl programez toamna pentru că atunci sunt mai multe fonduri. Totuşi, ar fi fost mai bine să îl organizăm vara, deoarece academiile, şcolile de teatru atunci termină producţiile, cei din anii terminali pot susţine spectacolele de licenţă. Poate că tot răul spre bine. Am unit festivalul pentru tineri cu „Regalul teatral”, organizând astfel o întâlnire între monştrii sacrii ai scenei româneşti, actorii consacraţi cu tânăra generaţie. Poate că e mai bine să se întâlnească, să se simtă între ei, să se cunoască, pentru că prăpastia este foarte mare între vechea generaţie şi tânăra generaţieş tinerilor trebuie să le întindem o mână foarte fermă şi solidă tinerilor pentru ca ei să ştie unde se află, pentru a-şi deschide un nou drum, pentru a-şi creea o siguranţă, o identitate. 

• Pentru cine credeţi că e mai dificilă întâlnirea, pentru cei tineri sau pentru cei deja consacraţi?

 L.T. :Depinde de fiecare om, cum o primeşte, cum o înţelege, dar eu zic că nu este dificilă întâlnirea… poate este un pic timidă, sfioasă, este o chestie pur sentimentală, nu ţine de o chestie de logică, nu este deloc cerebrală această întâlnire, ţine un pic de sfioşenie, în zona asta se învârte… dar în momentul în care îşi dau mâna totul se deshide şi e foarte bine. 

• Această dorinţă de a încadra, identifica tinerii în peisajul teatral românesc este o datorie de onoare, un soi de blazon al Teatrului Tineretului?

 L.T. Denumirea teatrului nu este întâmplătoare, nu întâmplător toţi marii actori au plecat de pe această scenă, s-au consacrat aici şi acum sunt pe toate scenele din ţară şi nu numai, unii dintre ei având chiar şi renume peste hotare. E mai mult decât o datorie de onoare, e un lucru firesc. Lucrul adevărat mi se pare cel simplu, întotdeauna, acesta are mai multă putere. Într-un fel e un lucru organic, aşa trebuie să fie, e Teatrul Tineretului şi drept urmare trebuie să promoveze tineri, pentru ca aceştia să poată să ajungă valenţe importante ale teatrului românesc. 

• Piatra Neamţ este un loc cunoscut pentru aşa ceva, consecutiv observăm că nu se întâmplă acest fenomen şi în alte locuri din ţară.Totuşi ceva mai mult decât denumirea instituţiei?

 L.T. :Aşa ceva nu se întâmplă nicăieri, tocmai de aceea mi-a şi venit ideea să fac această secţiune, pentru că observ o grămadă de festivaluri şi manifestări în ţară dar mai greu să se întindă o mână de ajutor tinerilor. E trist lucrul acesta şi nu se întâmplă numai în teatru, se întâmplă peste tot. Totul este evaziv, se foloseşte tineretul, numele tineretului, toţi îşi fac campanie… că facem, că dregem dar nu se întâmplă nimic şi trebuie făcut ceva. Exact cum vreau eu să fac. Să vină, să joace, să fie jurizaţi, să ia premii, să se ştie cine sunt, să fie îndrumaţi mai departe. Aşa ar trebui să facă toată lumea în toate domeniile. 

• De ce nu se face? Care sunt piedicile? Când spui tânăr nu mai vine lumea, sau nu mai vin sponsorii…?

 L.T. :Nu aş vrea să folosesc termenul „desconsiderare”, e prea dur dar mi se pare o lipsă de încredere… e fals total ce se întâmplă, pentru că cei consacraţi, vorbesc acum de toarte domeniile, şi-au format nişte rigori, au intrat în nişte limite, pe care nu mai pot să le depăşească, şi poate nu-şi depăşesc condiţia. ei nu se uită că generaţia care vine din spate i-a depăşit cu mult dar ar putea să înveţe de la generaţia tânără ca să se poată auto-depăşi. Vorbim de o generaţie foarte vie, foarte dinamică…chiar o generaţie spectaculoasă şi nu trebuie ţinută la distanţă. Tocmai această spectaculozitate nu trebuie să sperie vechea generaţie. Trecând prin prisma sufletului dar şi a gândului lucid, specific că nu se poate să te laşi numai în baza uneia dintre părţi, trebuind să reuşeşti să rezolvi această clasică dilemă între suflet şi creier, vechea generaţie poate să fie deschisă noii generaţii şi să se auto-depăşească. 

• A fost vreo reacţie negativă din partea publicului? S-au vândut biletele mai puţin?

 L.T. :Nu, nu a fost vorba de aşa ceva, cu atât mai mult cu cât se poate vorbi şi de o nouă generaţie de public. La teatru au început să vină din ce în ce mai mulţi tineri şi trebuie să ai ce să le oferi. Trebuie să te pliezi pe gustul publicului, pe mintea, pe temperamentul tânărului, pe ce îşi doreşte, pe idealurile lui. Nu poţi să vii cu aceleaşi poveşti pe care le-ai prezentat acum câţiva ani. Trebuie să fii totdeauna în schimbare, schimbarea asigură calitatea. Sigur că nu orice este nou este bun, dar sunt oameni care să aprecieze, sunt criterii pentru a putea să aduci noul întotdeauna, să îl promovezi. Asta înseamnă evoluţie, asta înseamnă calitate, asta înseamnă auto-depăşire 

• Vedeţi peste câţiva ani un festival în care secţiunile să se inverseze? „Regalul tinerilor” şi „Pledez pentru clasic”?

 L.T. : Nu, eu nu văd aşa. Acum am fost forţat să unesc cele două secţiuni, pentru a cheltui bani o singură dată, pentru că totuşi banii sunt greu de obţinut. Pe viitor încerc să elimin această deosebire, nu o să mai fie vorba de două secţiuni. Va fi o singură secţiune în care de la mic la mare, vor participa cu toţi ca o echipă sudată foarte bine.

“With a little help from my firends” -Lupta cu monstrii naste teatru

Batalia de fond pare ca se da intre subcultura si cultura. Intre manele si muzica rock, sau intre limbajul suburban si cel esential, sau intre cliseu si replica adevarata, sau intre generatia Mc’D si vamaioti, sau intre a fi virgina si a nu fi, sau intre a face sau nu avort… cateva cronici care mi-au picat sub ochi ziceau intr-o forma sau alta ca e vorba despre o generatie care se cauta; imi exprim insa rezervele la un astfel de procedeu reductionist maltratant si aproape desuet si asta pentru ca:

Show-ul, caci daca l-am numi spectacol i-am stirbi din amploare, are trei nivele. Teatru, meta-teatru si meta-meta-teatru. Mai exact, personajele traiesc, se fac ca joaca teatru in timp ce traiesc si isi dezvaluie actorii care le interpreteaza. Si mai exact, in sens invers, actorii sunt si personaje, si actori, si actori ce interpreteaza niste actori. Performanta lor, data fiind triada respectiva, este mai mult decat laudabila, cu atat mai mult cu cat este vorba de niste studenti actori (cu exceptia lui Cosmin Maxim, care a terminat).

La nivel de conceptie, dupa ce faci un oarecare efort sa intelegi si sa corelezi fiecare plan al actiunilor, incepe sa te intereseze si sa te intrige. Cauti cate o justificare fiecarui plan si daca gasesti, iti place. Daca nu, ai tendinta sa spui ca totul a fost un haos. Si chiar daca spui asta, spectacolul tot te intereseaza, pentru ca haosul este artistic, voit, intentionat, mai bine zis. Spatiul e plin, jocul e la maxim 3 metri de tine, daca nu cumva stai in buza scenei, totul e la vedere, expus.

Daca ar fi ceva care sa te deranjeze, in virtutea simtului artistic sau estetic, poate ca asta ar fi, la o prima vedere, faptul ca e haos. Totul este prea expus, exacerbat, “fortat”, sa zicem. Dar nici aici nu esti aproape de punctul vulnerabil al spectacolului. Pentru ca in sinea lui, despre asta vorbeste. Despre vulnerabilitatea expunerii, exacerbarii, vizibilului. Si de aici, “o generatie care se cauta”, da, poate, daca te grabesti sa duci cronica la ziar si nu mai ai timp sa mai gandesti o data.

Apropo, daca te uiti atent la cei care ies din sala si incearca sa lege o impresie despre “With a little…” observi fara greutate buimaceala. Au ras, s-au speriat, au dansat (unii), au aplaudat, dar nimeni nu stie (inca) de ce a facut toate astea, ce ar trebui sa inteleaga sau sa nu inteleaga, sa ii placa sau din contra. Dar in nici un caz nu au facut-o pentru ca au vazut o generatie care se cauta…

Atacabil sau nu, un astfel de demers pleaca din start de la premisa ca nu se vrea a fi clasic, sau deductibil, sau catarhic. Se vrea nou, original in sensul plin, neconventional in sensul propriu, plin de echivoc, iradiat de sensuri, mize, mesaje, tendinte. La unison cu ceea ce nu de ieri de azi ne prezinta teatrul contemporan din spatiul european sau chiar de peste ocean. De categorisit, asadar se poate, fie teatru de underground, fie anti-teatru, fie meta- fie semi- fie pro- fie, sub, fie multe altele. Rostul unui astfel demers teoretic e echivalent cu intentia de a gasi ace in care cu fan. Sau un fetish. Si apropo, multi de vor inghesui la asta. vezi “generatia”

Mie insa mi-a zis cineva, dupa spectacolul de la Bucuresti, din festival, ca i-a placut si ca nu a trebuit sa gandeasca prea mult la el. M-am mirat initial, pentru ca eu inca incercam sa prind de picior vreun gand mai solid, mai clar, desi era a doua vizionare. Ulterior mi-am explicat. Daca limbajul scenic nu are metafore, simboluri si efecte de criptologie semnatica sau imagistica, atunci nu se cade sa gandim mai mult. M-am prins ca show-ul de fata vorbea despre manipulare cum rar mi-a fost dat sa vad si m-am amuzat.

Si daca concluzia e de obicei fraza in care ar fi bine sa se regaseasca sensul a tot ce deja sta scris mai sus, ultima fraza de aici nu e o concluzie decat foarte vag. Daca pierzi vremea prin sala de teatru crezand ca dai de simboluri si lucruri criptate de care te prinzi cu inteligenta nativa dublata de cultura acumularilor tale, stai acasa, nu te duce sa “With a little…”. daca vrei generatie care se cauta, la fel. Daca totusi vrei sa gandesti, sa iti pui problema, sa afli si tu cate ceva, fara sa ti se dea vreun vredict sau vreo teza, go go go. Si ca sa para final pe bune, sa citam (aproximativ desigur) ceva din spectacol,

“Unde crezi ca e Miki acum…? In cer… (incepe sa curga apa pe scena) …se pisa pe noi” 

Cine are ochi s-auda si urechi sa vada.

Ale tineretii valuri

Dacă stai de vorbă cu directorul Teatrului Tineretului din Piatra Neamţ ai impresia că te afli în contact direct cu firescul unei lumi a teatrului în care totul e la locul lui. Tinerii, cei consacraţi, debuturile, noutatea, dar şi spiritul de conservare a valorilor. Un soi de utopie în care publicul cere, teatrul oferă, cultura evoluează. Odată ce treci de această senzaţie apele se tulbură un pic şi realitatea se dezvăluie un pic mai crud. Prea puţin ai ocazia să vezi festivaluri de teatru dedicate tinerilor, prea puţin cei consacraţi au loc laolaltă cu cei care abia încep să se consacre. Una dintre problemele care se pot pune în discuţie este aceea a rolului pe care un festival îl are în evoluţia fenomenului teatral. În prim caz, festivalul poate să însemne concurs, competiţie, adică acel climat în care se presupune că oamenii avizaţi decid, în conformitate cu unele criterii, dacă un spectacol mai mult decât altul este unul de calitate. Ceea ce observăm când ne gândim asupra acestei definiţii este aceea că, aproape copleşitor, avem senzaţia de ambiguitate, de neclaritate. Nu ştim cu siguranţă aproape nimic. Polemicile interminabile despre criterii şi aplicarea lor sunt, fără a le nega importanţa de fond, inutil de redat aici. Importanţa factorului decizional numit generic „gustul publicului” este la rândul său discutat şi rediscutat. Mai mult, când vorbeşti de calitate, pe un teren atât de alunecos cum este acesta al scenei, problemele răsar aproape cât ciupercile după o ploaie precum cea care udă cu îndârjire Piatra Neamţ-ul în timpul acestui festival. Şi atunci concluzia se lasă aşteptată. În van.În al doilea caz, un festival de teatru, mai mult decât climatul normal al unei stagiuni, presupune o mai mare expunere. La festival se creează aşteptări, media reacţionează altfel, există un freamăt aparte, există juriu…există premii. Şi atunci, festivalurile sunt în stare, ca nimeni altele, să „scoată la rampă”. Stagiunea ulterioară nu face decât să certifice şi mai apoi să cucerească.        Ei bine, date fiind aceste caracteristici ale unui festival, nu poţi să nu te întrebi de ce tinerii sunt „vedetele” acestor manifestări atât de rar, ca ză nu zicem mai deloc. Desigur, Piatra Neamţ e excepţia, şi tocmai de aceea, credem că merită această discuţie. În ultimă instanţă, festivalurile trebuie „dedicate” teatrului, nu neapărat unei categorii ale teatrului. Ceea ce pare însă atât de simplu, este iată, dificil. Pentru că tinerii, „noii” reprezentanţi, sunt, într-un pătrat al teatrului, atât o verticală, cât şi o linie orizontală. Despre partea cealaltă a pătratului, cei consacraţi, numai de bine.

O lume in care toata lumea minte

 (foto Alexandru Boicu)

Un om care realizează, la un anume moment la vieţii lui că nu există minciună în lume. Dintr-o anume perspectivă, un ideal pentru oamenii politici de la noi. Din alt unghi, un om naiv, complet nepotrivit lumii în care trăieşte, şi în care trăim şi noi. Adică o lume în care toată lumea minte, din varii motive. Un soi de Don Quijote evreu, pentru care vorba rabinului este literă de lege iar viaţa de apoi idealul suprem. Pentru el universul are alte legi. La nivel de smnificaţie, cei doi poli ai spectacolului lui Cristi Juncu (a cărui contibuţie este importantă şi în sensul dramatizării textului) sunt credinţa oarbă şi minciuna. Personajul are din prima categorie dar despre celaltă nu ştie mare lucru. Rezultatul este un amestec aproape dement de comic şi dureros în acelasi timp. În fine, ori că empatizezi cu bietul tăntălau, ori că îţi e un pic teamă că ţi se aseamănă, ori că îţi este milă de el, ori că sesizezi cum frizează absurdul, senzaţiile pe care le ai sunt fără doar şi poate născute din adevărat, atât la nivel textual, cât şi la nivel interpretativ.Formula de prezentare a specatcolului este una minimalistă iar personajul nu face decât să stea pe un scaun. Coloana sonoră cu muzică evreiască şi costumul simplu, (din care se remarcă ochelarii rotunzi şi mici, şi ei evreieşti) sunt de natură să îţi lase senzaţia de claritate, de simplitate. Cu o mimică lucrată la detaliu, gândită precis şi structurată excelent de regizorul Cristi Juncu, actorul Marius Damian lasă senzaţia că notează accentele ca pe o partitură muzicală. Simplu, curat, totodată adânc şi ieşit din matcă în anumite momente bine alese. La un puct chiar îţi pui problema dacă secţiunea recitalului teatral nu trebuia cumva să includă şi acest spectacol, în ciuda caracterului un pic firav poate dar de structură şi formulă.Pliate foarte bine pe realitatea contemporană, semnificaţiile textului, foarte permisiv de altfel, duc către o poveste a manipulării, şi subliniază o soluţie sublimă. Adevărul nu trebuie înţeles, ştiut, ci mai degrabă simţit. Finalul spectacolului este în acest sens mai mult decât explicit; personajul prezintă ca pe un banc discuţia între doi rabini, pe care o redăm parafrazat: îţi dau un ban dacă îmi spui unde se află Dumnezeu; eu îţi dau doi bani dacă îmi spui unde nu se află. Probabil specatorul ar da mai mult, numai să afle dacă într-adevăr fericirea se găseşte în naivitate, ori dacă povestea era de fapt una tragică.

EUGEN IONESCU/ EUGÈNE IONESCO

După ce, la Festivalul Naţional de Dramaturgie de la Timişoara a fost desemnat de către juriu ca find cel mai bun spectacol într-o companie mai mult decât selectă, spectacolul teatrului Odeon din Bucureşti încântă şi festivalul de la Piatra Neamţ. Puncetele de forţă ale montării lui Alexandru Dabija, după piesele lui Eugène Ionesco traduse de Vlad Russo şi Vlad Zografi, menţin şi subliniază capacitatea unei scrieri de a schiţa fracturile şi dezacordurile unei lumi. De altfel este de remarcat intuiţia de care regizorul a dat încă o dată dovadă, redimensionând, în premieră pe scenă, texte mai puţin cunoscute dar la fel de percutante ale dramaturgului. Coordonatele după care Ionesco a fost numit scriitor de teatru absurd susţin ceea ce se dovedeşte a fi o operaţie de bisturiu fin asupra lumii în care trăim, de voie, de nevoie. Stilul scriiturii, mai puţin abstract parcă decât în capodoperele dramatice, oferă o mai mare luciditate şi acurateţe atât în interpretare, actorilor, cât şi de partea cealaltă a rampei, în receptare. Împărţit, aşa cum propune şi titlul, în 5 calupuri – numărate parcă de Ionesco însuşi, din difuzoarele scenei – spectacolul problematizează fin şi cu mult umor bolile secolului nostru, fără să se erijeze în a da verdicte sau soluţii.Tablourile sunt, în ordine „ÎI CUNOAŞTEŢI?” Doamna– Antoaneta Zaharia tânărul – Pavel Bartoş, „SALONUL AUTO” DOMNUL – Ionel Mihăilescu DOMNIŞOARA – Oana Ştefănescu VÂNZĂTORUL – Gelu Niţu „GUTURAIUL ONIRIC” CLIENTUL – Gelu Niţu DOMNIŞOARA – Antoaneta Zaharia DOCTORUL – Mircea Constantinescu „LACUNA” PRIETENUL – Gelu Niţu, ACADEMICIANUL – Ionel Mihăilescu, SOŢIA ACADEMICIANULUI – Oana Ştefănescu, MENAJERA – Antoaneta Zaharia, „FATA DE MĂRITAT” DOMNUL – Mircea Constantinescu, DOAMNA – Dorina Lazăr, BĂRBATUL-FATĂ – Ionel Mihăilescu.Fie o întâlnire a pacientului cu asistenta într-o farmacie, fie actul achiziţionării unui automobil multifuncţional sunt momente de festin teatral, în care te poţi regăsi în ciuda dificultăţilor pe care le ridică un astfel de text; se dezvoltă gesturi şi acţiuni care au sens, acoperire în plan ideatic şi nu în ultimul rând umor. Dacă deficienţele de comunicare, deja o temă consacrată în dramaturgia lui Ionesco, sau rinocerizarea umană în raport cu diverşi factori sociali, politici chiar sau de altă natură par a ne fi cunoscute, poate şi pe filieră caragielească, ingeniozitatea lui Dabija şi în fond originalitatea montării sale (cu riscul de a folosi un termen supralicitat) ne prezintă totul într-o altă perspectivă. Într-un fel mai crudă, în alt fel mai docilă, în orice caz mai apropiată şi mai lucidă parcă. Notăm aici sincronizarea scenografiei Laurei Paraschiv şi muzicii Adei Milea (de altfel, nimic mai potrivit pentru absurdistanul lui Dabija) cu viziunea regizorală.

Fără să refacem câtuşi de puţin istoria dramaturgului cu sânge român, de cetăţenie franceză, şi toate polemicile şi dezbaterile pe această temă, pe care le bănuim ştiute şi analizate, nu ne putem abţine de la a considera poate încă o dată, motivele pentru care Eugen Ionescu (scris anume cu litera „u” la sfârşit si fară accent ascuţit pe litera „e”) a fost, înainte de toate un dramatrug român şi încă unul dintre cei mai mari. Şi asta, datorită regizorului Alexandru Dabija şi distribuţiei aproape impecabile, pe care nu întâmplător am ţinut să o amintim aici.

Sunt si eu sado-masochist. Cred.

“Sado-maso blues bar” loveste cu ciocanul. Maria Manolescu (autoarea textului) aduce sclavia, umilinta, degradarea si trauma intr-un bar improvizat dintr-o casa cu geam la strada. Gianina Carbunariu (regizorul) duce aceste ingrediente in mintea, sufletul si constiinta ta. Sclavia, umilinta, degradarea, trauma.

Sadicul.

Personajul care intruchipeaza sadicul este motivat de traume. O mama profesoara de fizica, cu apetit sexual puternic si manifestari de psihopat. Un tata animalic, animalic si animalic. Puscaria si abuzurile sexuale de acolo intregesc reteta. Rezultatul e simplu. Un tanar sadic. jucat de Virgil Aioanei.

Masochistul.

Personajul masochist este motivat de traume. O cariera de actor sfarsita far-a fi-nceput, vise distruse, sperante aiurea, efeminat, lipse, elipse, eclipse. Rezultatul e simplu. Un tanar masochist iubit (cred) de tanarul sadic. Jucat de Rolando Matsangos.

Pila.

Personajul pila e motivat de traume. O familie care pentru a-l pedepsi ii face injectii in limba. Ucigas fara victima, cauta victima. Si o omoara cu injectii in limba. Viseaza la o lume mai buna, la figurat, fara injectii si cu asistente pe care sa le violenteze. Mai viseaza si la parinti care sa-l domine. Am zis bine, care sa-l domine. Rezultatul e simplu. Un tanar sado-masochist. Jucat de Adrian Anghel
Partea proasta a spectacolului este jocul impecabil al actorilor, care par ca isi inventeaza partitura, viata din barul sado-maso. Mai inventeza apoi si familiile lor, si experientele lor. Asa le aflam. De la trei actori care s-au hotarat, cred, intr-o zi, ca impreuna cu regizorul si dramaturgul sa ne rupa in doua. Sa ne arate ce inseamna. Problema e, repet, ca au reusit. Scenografia, luminile, spatiul, umplu paharul picatura cu picatura. Incet incet te taie pe piele cu unul din cutitele minune din bar. Si iti place, te inspaimanti si iar iti place. La sfarsit le multumesti si te simti sado-masochist. Te-ai pervertit acum sau erai pervertit mai de mult, naiba stie. Oricum, esti un mic sado maso si tu, ca si ei. Ca si toata suflarea romaneasca, zice dramaturgul. Asa o fi? Poate.

Placerea sadicului se implteteste cu placerea masochistului intr-un specatcol in care nu stii de partea cui esti. Initial te amuzi, apoi te scarbesti, apoi te pui pe gandit, pe acuzat, pe scuzat, pe inteles, pe acceptat. Pana la urma te pui pe jar. E greu de inteles. Dar totodata e si atat de clar. Sunt doi poli opusi adusi laolalta, fara deviatii de prisos, fara glume kitchoase, fara strofocari prea mari. Cu sens. Cu forta, cu chatarsis.