Mânca-ţi-aş!

 

În ciuda tentei de vulgar pe care o implică expresia din titlu, este extreme de impresionant cum în multitudinea de sensuri pe care le implică, ea conţine un mare adevăr. A mânca de la cineva, din cineva, sau „ceva” al cuiva înseamnă foarte mult.

Colecţia Enciclopedică a Cotidianul-ui propune o carte despre hrană, a autoarei franceze Anne-Lucie Raoult-Wack.
În afara consideraţiilor statistice, sau de ordinul evidenţei, farmecul micului tratat este capacitatea de a dezvălui o perspectivă nouă, interesantă, palpitantă despre istorie, din perspectivă culinară. Una dintre cele mai accesibile şi oarecum frapante realităţi pentru cititorul curios este, spre exemplu, ridicarea în rang a produselor leguminoase gen cartof, morcov, ceapă, roşie etc, de la alimente pentru pătura de jos, la alimente pline de beneficii.
Altfel, tot soiul de detalii care îţi oferă acces la unele obiceiuri, tradiţii, practici. În mare, o cărţulie care îţi arată că ceea ce înţelegi tu individual că este normal nu e decât un fragment din marea poză universală.
Mi-e poftă de câteva râme cu sos pastă de gândaci. Poftă mare!

„Neon pe tavan ca să alunge toate umbrele”

 

Ca apologie a libertăţii individuale, cartea lui Ken Kesey se desăfşoară asemeni unui fir ghiduş de Ariadna apt pentru a se derula într-un spital de boli mintale, cu atât mai mult cu cât imaginea care susţine întreg romanul, combinatul care robotizează oamenii, rezidă prin obiectivul tăios, analitic şi teribil de sincer al unui staff member încătuşat şi el în labirint. Intrigant devine peste masură, într-un astfel de spaţiu, cuplul care trasează coordonatele întregii substanţe epice. Narator surd şi mut faţă de lumea care îl inconjoară, Şeful, contrapunctat, asemeni unei arii muzicale de o notă ascuţită şi tăioasă trezită din portativul unui răzvrătit împotriva tăcerii şi surzeniei, R.P.McMurphy.
Daca ar fi fost autorul unei epopee, Ken Kesey ar fi avut probabil nesăbuinţa, in sensul cel mai pozitiv cu putinta, de a dezvolta, dizolvand limitele omenescului, un zbor de icar proiectat in infinit. Despre simtul masurii insa, zborul singular deasupra unui cuib de cuci (titlul original puncteaza singularitatea actului evidentiat de metafora, ”One flew over a cuckoo’s nest”- ”Un zbor deasupra unui cuib de cuci”) defineste actul de deshumare a unei idei care capata, daca nu avea deja, proportii uriase: capacitatea de a fi viu, mai mult decat de a fi in viata, obliga individualul sa transceada propria natura limitata, sa isi apropie esenta, in ultima instanta sa caute libertatea. Bănuiesc…

Uită tot şi-apucă-te să scrii

Cu ce se mănâncă scrisul în viziunea unui romancier, tradus pentru un altul, viitor romancier. Câte tipuri de furculiţe, ce tacâmuri mai întâi şi care tacâmuri mai la urmă. Despre tehnică şi simţ al prozei. Fără să te facă romancier, Llosa te face să o apuci pe lungul drum al artistului către sine însuşi. Fie detaşat, fie implicat în proces.

Mai mult decât o artă poetică proprie, cartea mică, compusă din scrisori către un învăţăcel, mai vorbeşte şi de conştiinţa marelui artist raportată urmaşilor săi. Despre conştiinţa braţelor deschise, către viitor, către eternitate, prin dihotomia învăţat-învăţăcel. Aparenta concluzie, “uită tot ce ai citit şi apucă-te de scris” nu face decât să esenţializeze mesajul şi eventual, cu dărnicie, să îl împingă către un sens superior, actual: abia când vei putea uita tot ce ştii, vei putea începe să Înveţi, abia când resursele exterioare (raţiune, logică, memorie) se vor închide, se va deschide calea sinelui, abia atunci vei ştii ce vrei cu adevărat să ştii.
Mario Vargas Llosa, Ediţie Humanitas, 2005

Povestea merge mai departe

Din ciclul, cronică de carte mică:

În 2002 Imre Kertész a luat Nobelul pentru că a pus omul în conflict cu istoria brută şi, din perspectivă, a ieşit ceva foarte bun. Foarte bun din mai multe puncte de vedere. A ieşit un soi de concepţie despre scriitură, coroborat cu o concepţie despre viaţă şi câteva istorioare care nu se poate să nu îţi rămână în cap. Între astea, “Drapelul englez”, prezintă trei. Trei unghiuri diferite de privire, şi toate trei către o realitate handicapată.
Ca artă a condeiului, e într-adevăr remarcabilă capacitatea de a înlănţui naraţiunea în aşa fel încât să capete cursivitatea şi sinuozităţile gândului, aproape. E încântător în sensul acesta să ţii pasul cu starea personajului care narează, să updatezi constant intenţiile, să închizi parantezele pe care uită să le închidă, în vâltoarea „zicerii”, personajul. Dacă au ceva în comun, cele trei, la nivel de sens, de idee, (nu pun la îndoială nicicum dacă a fost nimerită editarea în volum a celor 3 istorii), atunci au în comun poate speranţa. Toţi speră că îşi vor termina povestea. Nimic mai simplu.

“Vreau sa devin prost” -Martin Page

Romanul lui Martin Page, (Humanitas, 2007) cu titlu drăguţ, are două unghiuri congruente de la care porneşte : există, pe de o parte, un individ inteligent şi mai mult decât atât conştient, ancorat în realitate prin inteligenţă, iar la polul opus, dorinţa acestui individ de a simţi reverberaţiile vieţii cu alte organe decât analiza raţională, informaţia, conştiinţa.
Manifestul însă pledează, în sens invers, pentru adevărata inteligenţă. În niciun caz nu ni se dă vreo soluţie de-a gata, dar, subtil, pe-acolo se învârte miza acestei scrieri delicioase, cu intruziuni într-un soi de fantastic şi cu reale capacităţi de descriere şi atmosferă. Într-o frază, credem, necesară, cartea lui Page poate fi, până la un punct, odiseea unei enciclopedii umane înspre viaţa simplă şi corectă a lipsei de big picture, a lipsei de vizune largă, grea, dureroasă despre o lume aflată, conform statisticilor, în cădere liberă.

„O biată musculiţă nu are dreptul să aspire la măreţia universală…”

Teza pe care o descoperim, fără mare greutate, după ce citim cartea Ninei Berberova, se învârte în jurul ideii următoare: personajul principal al romanului, nu trebuie să fie, şi nu este, personaj principal şi în viaţă. Cu ajutorul paragrafului de pe spatele cărţii, ideea deja se uzează şi aproape nemulţumeşte. Dar…

Într-un stil relaxat, relaxant, fără construcţii de frază complicate şi fără o structură complexă, se desfăşoară o existenţă a unui om din umbră, din planul doi, acompaniament, „vocea din spate” ş.a. Redată de altfel la persoana I, fără nici un joc de perspectivă narativă, povestea capătă valenţele scontate de intenţionalitatea auctorială destul de lesne – contextul unei Rusii într-o perioadă de mari zbateri (de altfel, când nu a fost Rusia într-o astfel de perioadă…), relevă pe acompaniatoarea care se naşte din ruşinea mamei ei, şi trăieşte precum ruşinea, aproape toată viaţa. Nu ruşinată, ci precum ruşinea, lipindu-se de om, dar neavând prim planul niciodată(asta presupunând că aşa se întâmplă cu ruşinea…). Mai mult sau mai puţin frapant, dar bine construit, în temă, cu simţ al situaţiei de invidiat, scrierea este, până la acest punct o lectură faină, dar despre care nu s-ar scrie neapărat pe blog. Dar…

Finalul găseşte o soluţie, fără să fie un happy-end de altfel, care desface o cu totul altă perspectivă la nivel de receptare, incomparabil mai interesantă decât teza iniţială: personajul devine scriitoare, şi întreaga poveste capătă sensul unei metafore, artă-poetică, vorbind despre scriitor şi chinul lui de a sta, tot timpul, în acompaniamentul personajelor sale. Pentru că nu el va primi dragostea publicului, ci personajele sale. Îmbogăţită cu această buclă plină de sens, cartea merită lectura… iar în această cheie, şi nu neapărat în cea propusă de cei de la Humanitas, în colecţia Cartea de pe noptieră, ediţia 2003, micul roman capătă sens.