Nu există „imposibil” pentru Coeni

Fraţii Coen au făcut-o din nou. După marele Lebosvski, au reuşit imposibilul, respectiv ecranizarea unui roman despre care toată lumea ştia că nu se poate ecraniza:„No country for old man”

Firul poveştii este simplu, şi foarte uşor să inducă în eroare un ochi mai puţin obişnuit cu structurile şi resursele cinematografice subtile. Iar fraţii Coen, ambiţionându-se să respecte textul romanului, nu sunt deloc evidenţi în formulă. Ba din contră. Poţi reduce filmul la un soi de thriller în care şi întâmplarea are un rol major, în care nu se leagă prea bine acţiunile şi senzaţia e de haos. Mai exact, nu e un film la care să te prinzi care-i faza…

Dacă ai însă bunăvoinţă şi pleci de la premisa că nimic nu e întâmplător, şi că fiecare opţiune de fond/formă comunică ceva, începe balul, deliciul, capodopera. O multitudine de secvenţe oferă constant chei diverse de interpretare ale filmului. Între cele mai palpitante, interpretarea personajului jucat de Javier Bardem. Găsirea motivaţiilor pentru acţiunile sale etc.

Ei bine, cheia de fond a acestui personaj (şi în principiu a întregului film) stă tocmai în lipsa oricăror motivaţii, să zicem clasice. De altfel, suita de întâmplări se supune unei singure logici, unei singure mari motivaţii: firea lucrurilor.
Există, se întâmplă, pentru că e în natura lucrurilor să se întâmple. Ori, plecând de la o asemenea premisă, actuală, se descoperă un nou tip de super–erou, acela care anticipează mersul lucrurilor. Dar ce te faci când există mai mulţi astfel de supra-oameni? Şi fiecare dintre ei are propria variantă?

Te faci de un film-aventură foarte intens, un climax continuu, care te provoacă şi te răsplăteşte cu o distribuţie forte (Tommy Lee Jones, Woody Harrelson, Josh Brolin) şi un final excelent.

Tu ce eşti? Fluture sau scafandru?

Cam asta ar fi întrebarea în jurul căruia eşti forţat să gravitezi atât pe parcursul filmului cât şi după. De altfel, nimic nu e complicat, teoretic, filosofic sau altfel. Totul e simplu, totul se reduce.

Jean-Do suferă de un sindrom foarte rar, urmare a unui atac cerebral grav, numit locked in.(încuiat înăuntru) Starea de fapt îi oferă o suită de revelaţii, regrete, gânduri, din care se naşte o carte, şi iată, un produs cinematografic. „Le scaphandre et le papillon”. Singura carte din lume (cred) scrisă din clipitul unui ochi, conform cu un limbaj anumit. Pe de o parte e visul dspre un scafandru sufocat în propriul costum, pe de altă parte, despre un fluture liber.

Din concepţie, filmul la care ne referim are o imagine extreme de novatoare (de altfel intenţia echipei de creatori, în frunte cu regizorul Julian Schnabel, a fost să realizeze film experimental). Mai mult decât atât, are o imagine (cadre, efecte, tehnici de filmare) debusolantă, care comunică de la bun început perfect cu miza. Anume aceea de a ne pune în situaţia lui, de a ne conştientiza, până nu e prea târziu, norocul de a fi „liberi”, fluturi. Un exemplu evident de funcţionalitate a cadrului în concept este secvenţa coaserii ochiului, văzută dintr-un unghi subiectiv…foarte subiectiv, din spatele pleoapei. De asemenea filmul a obtinut 4 nominalizări la premiile academiei americane, între care pentru regie, imagine, montaj şi scenariu adaptat.

În notă optimistă, aşa cum propune filmul, dacă dăm credit ideii „efectului fluture”, conform căreia energia produsă de bătăile aripilor unui fluture poate declanşa un tsunami (sau aşa ceva) atâta timp cât îţi rămâne o pleoapă din care poţi să clipeşti, înseamnă că poţi modifica universul.

*Interesant ar fi ca întrbarea din titlul acestei cronicutze să nu fie retorică.

Remuşcarea. Cronică fără remuşcări

 

Idee
Foarte just. Un destin nu e atât de roz cum ar trebui să fie. Iar regretul, pe care contemporanul îl anulează din ce în ce mai tare, are forţă, încă.

Chiar dacă de prin toate părţile ajugem să nu mai credem în nimic, chiar dacă toate sunt rele şi bune în acelaşi timp, în funcţie de perspectivă, există parcă nişte constante.
„Atonement” vorbeşte despre conştiinţă într-o lume unde valorile nu mai sunt de mult capabile să producă remuşcări. E o antiteză (curajoasă) cu ceea ce pare a fi lumea noastră acum.

Teme
Iubire, prietenie, ataşament, ciudat, britanic de ciudat, datorită normalităţii. Clasic oarecum, în cel mai pur sens regal, aşa cum anul trecut la oscaruri dădea senzaţia “The Queen”.

Concepţie regizorală
După ce i-a ieşit pe deplin miza din Pride&Prejudice –doi actori tineri şi frumoşi împreună cu un roman (scenariul asigurat prin calitatea scriituri) şi un feeling englezesc plin de nostalgia valorilor de demult, Joe Wright reface un produs cinematografic şi îl vinde la fel de bine.

Metode
Imaginea ludabilă, colorată, vie, luminată. Cadre interesante şi construite cu sens. Montaj esenţial, jonglerii cu timpul şi spaţiul foarte expresive şi grăitoare.

Actori
Keira Knightley are capacitatea să compună, nu neapărat să creeze. Are voce, inflexiuni, accente. James McAvoy, după doctorul din „Last king of Scotland” nemai-având elementul surpriză nu se mai ridică la nivel, dar nici nu dezamăgeşte/trădează concepţia.

*am ales să folosesc şi să salut oarecum traducerea titlului din engleză, cu toate că Atonement înseamnă nu remuşcare ci căinţă, având un sens religios puternic. În fine, opţiunea este fericită având în vedere că există deja un film care poartă numele „Căinţa”.

American Gangster sub lupă

*din respect pentru memoria lui Heath Ledger, aceste cuvinte despre cinema nu se referă la niciun actor, de data aceasta.

Ideea şi contextul:De la Maslow şi faimoasa sa piramidă a nevoilor umane, observăm şi considerăm ca fiind cert că nevoia de grupare este o constantă în psihologia omului de pretutindeni şi dintotdeauna. Mai exact, nevoia de asociere. Şi mai exact, nevoia de familie. Ceea ce este important, în context, în relaţie cu cinematografia în ansamblul ei dar şi referitor la cea americană pentru că la ea ne referim aici, este următorea observaţie: filmele cu mafioţi, filmele cu „famiglia”, filmele cu gang-uri sau simple grupuri au o constantă la nivel de fond, de idee – legea nescrisă a trădării şi apoi a răzbunării. De aici, semnificaţiile radiază acoperind o serie de teme, motive, aspecte, de la iubire la putere politică şi înapoi.„American Gangster”, povestea unuia dintre cei mai abili şi inteligenţi traficaţi de droguri din istoria (cunoscută, desigur) a Statelor Unite, este de asemenea povestea familei sale, şi totodată raspunde tiparului identificabil: Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte, legea Talionului, revizuită şi adăugită prin legea frăţiei şi a trădării.
Contextual, nu suprinde, mai ales la un Ridley Scott care, căutând programatic în istorie (recentă sau depărtată) story-uri de acest gen pe care nu numai că le regizează, dar le şi produce, a găsit şi succesul şi a găsit şi încasările (vezi „Gladiatorul”, „Black Hawk Down”, sau în alt sens „Kingdom of heaven”, sau „A good year” ş.a.)
Fără mai multe detalii extra-producţie, liniile de forţă pe care funcţionază „American Gangster” par că se dezvoltă în două mari direcţii:Scenariul:

Un scenariu deştept, scris atent, lucrat şi într-adevăr cu fond –de altfel şi ilustrul „Gladiator” impunea la vremea lui replici puternice, bine scrise „Father of a murdered son, husband of a murdered wife” sau povestea câmpiilor elizee, ca glumă înainte de războiul cu barbarii. Evidentă este aplecarea regizorului către replici integrate, funcţionale, la fel ca şi în „American Gangster”. De altfel, scenaristul Steven Zaillian are o experienţă bogată şi realmente valoroasă în scenariile de gen –vezi numai „Gangs of New York”, „The Interpreter”, un film eminamente axat pe nuanţa cuvântului, „A civil action” ş.a..

Structura:

În celălalt sens, una dintre cele mai importante linii de forţă pare (lăsând la o parte distribuţia) structura de dezvoltare a subiectului. (Fără să fie o necunoscută ştiinţa poziţionării acţiunilor pe peliculă de care dă dovadă industria de peste ocean, – imputată de altfel, nu fără motive, de către europeni şi nu numai – , ştiinţă care funcţionează după ultimele studii în materie de sociologie a receptării şi altele)
Ceea ce pare că excelează în A.G. este sincronizarea structurală a alternanţelor între acţiune, efect şi prepararea unei noi acţiuni. Acest factor este interesant cu atât mai mult cu cât coordonatlele acţiunilor (spaţială şi temporală) şi respectiv scenariul sunt condiţionate şi de anumite fapte şi spaţii reale necesare.

Imaginea şi montajul:

Fără să surprindă prin altceva decât prin corectitudine şi stricteţe, fără artificii sau inovaţii (de altfel, nepotrivite poate mizei) imaginea lui A.G., (semnată de Harris Savides, care a mai filmat şi „Elephant”-ul lui Gus Van Sant sau mai recentul „Zodiac” al lui Fincher) se integrează în seria unor performanţe vizuale de factură medie pentru standardele producţiei. Construite minuţios şi de asemenea montate atent, cadrele se succed firesc şi în plan secund, potrivit fără doar şi poate viziunii –atât în ansamblu cât şi în particular – De sesizat este că ritmul nu ţine în principal de montaj (cum a fost spre exemplu cazul lui „The Departed”, unde Thelma Schoonmaker oferă un adevărat recital) ci de structură,
– un alt argument în favoarea structurii, de altfel – <p <p

Necrolog. Heath Ledger.

Nu de mult si din jocul intamplarii am scris un necrolog pentru Hamlet.

 Acum 10 minute am aflat de moarte actorului american Heath Ledger.

Necrologul pentru Hamlet ii este dedicat.  Sa speram ca rolul vietii lui abia acum incepe.

 

Danemarca ar trebui să fie în doliu. Pe la geamurile casei are trebui atârnate năframe negre. Drapelele ar trebui coborâte în bernă. Regalitatea s-a stins. Regele adevărat a murit, trăiască regele. Memoriul personalităţii sale va rămâne veşnic, aşa cum îl dezvăluim acum. Pentru un prinţ mai mult decât un rege.Istoria îl nesocoteşte, sau noi îi ştirbim deja memoria prin purtarea noastră. Doliul nostru poartă însemnele noii ere. Preferăm să trăim în imaginaţie, să ne prefacem în bufoni, fiecare dintre noi, pentru a găsi adăpost. E mai uşor. Dar, cu deosebire de exemplu lui, uităm să ne mai prefacem la loc. Tărâmul de dincolo ne ştirbeşte din capacitatea de a respecta, de a preţui. Fiii şi fiicele regatului dănţuie într-o beznă care nu se mai poate preface în lumină, până când ordinea nu va fi fost restabilită. Dar ce mai înseamnă ordinea, în faţa morţii. Hamlet, sau istoria unui nebun. Înmormântarea va avea loc astăzi, la orele amiezii, şi în fiecare zi.

Acestea sunt mâinile care au construit America

Nu e puţin lucru să vezi într-un anume moment din istorie întregul “mers înainte” al civilizaţiei, al societăţii. În această cheie, Găştile din New York prinde în câteva ore trecerea de la haos la ordine, profeţiile despre trecut şi amintirile despre viitor ale continentului nou- America. Istoria nu e întâmplătoare. Sau dacă este întâmplătoare, este exact atât de întâmplătoare cât e nevoie. 

De aici începe balul cinematografic. În orchestra dirijată de Martin Scorsesse, e dificil dacă nu chiar imposbil de surprins vioara întâi. Imaginea, ca şi tot setting-ul, ca şi efectele de sunet sunt pe rând solişti şi acompaniament. E însă greu să treci cu vederea imperiosul şi cred, hotărâtorul aport al montajului -Thelma Schoonmaker, probabil unul dintre cei mai buni editori (monteuri) de producţie lungmetraj în viaţă, a cărei poveste cu Scorsesse i-a adus oscaruri şi alte premii pe bandă rulantă. Din montaj, cadrele îşi dispută supremaţia, ai impresia că este o luptă a diverselor imagini pentru onoarea de a sta cât mai mult în viaţă, la vedere. Ca şi Găştile. Uimitor, şi nu doar în cazul acestui film, este cum montajul oferă cheia unei creaţii de o asemenea amploare. Cadre din prezent bântuite de forţa celor care au trecut, reveniri, jongeluri între trecut, prezent şi viitor, magie şi alta nu.
Din distribuţie, Di Caprio foarte fain, Daniel Day Lewis mai mult decât bun, extrem de atent în compoziţie, curat, Cameron Diaz poate în cel mai solid rol pe care l-a făcut vreodată, Jim Broadbent (pe care l-am remarcat şi în Moulin Rouge-ul lui Buz Luhrmann) politician de rasă, cu fineţuri şi subtilităţi şi John C. Reiley pe care mi-l amintesc din The Hours, într-un rol secundar excepţional, aici într-o notă poate mai bună decât nota medie.

Un alt vârf e coloana sonoră care culminează cu U2 şi „These are the hands that built America”, un alt super-song pe linia Bono şi mesajele de „live as One”, mai presus de rasă, mai presus de orientare politică sau de alt fel, într-o măsură mai presus de bine/rău, corect/incorect. Frumos mod de a încheia o pledoarie despre trecut şu viitor de asemenea anvergură.

Americanii nu trebuie să facă filme europene*

Trebuie să recunosc deschis faptul că de la acest film, fără să aud vreo părere despre el, chiar aveam aşteptări mari. Cred că grantul calităţii era sau trebuia să fie George Clooney. Speram la ceva provocator gen Syriana sau Good night and Good luck. De fapt, mint. Auzisem pe la vreun post de radio, din pură întâmplare, ca George Clooney revine şi anul acesta cu un super film…

În fine, dezamăgitor în primul rând a fost plotul, povestioara. Acelaşi aer de speriat copii mici cu cine-ştie-ce super uriaşe companii care sunt în stare să facă orice ca să rămână în vârf. Cum zice americanu’ “been there, done that”, pe româneşte “fuserăm şi văzurăm deja”.
Iarăşi, oarecum dezamăgitoare au fost personajele, poate cu excepţia lui Clayton şi lu’ amicul său avocat jucat de Tom Wilkinson. Ca tipologii, tot patronul de firmă foarte “untouchable”, cam tot patronul fără scrupule, cam tot ambiţioşi care calcă pe cadavre…în fine.
Tuşa oarecum bună a fost lăsată de atmosfera filmului, indusă de la început şi susţinută pe tot parcursul şi de Clooney, care şi-a însuşit, în stilul caracteristic (serios, demn, calm şi cu surâzând orice i s-ar întâmpla), partitura. Cu marea obiecţie că aici a lăsat câteva pete din profilul personajului său neacoperite şi l-a liniat, poate un pic cam tare. Tilda Swinton, care face pe responsabila de juridicitatea marelui trust, nu e la primul rol în care ţine cu dinţii de ceva care până la urmă cedează şi o distruge – vezi “The beach”, şi în aceeaşi notă îl realizează şi pe acesta.
Altfel, un film de atmosferă, cu imagine frumoasă, făcut curat, (discutabilă este o scenă, recognoscibilă ca fiind „cea cu caii”, pentru cei care au văzut sau vor vedea filmul –eu unul am detestat scena respectivă şi m-am convins că americanii nu trebuie să facă filme europene, glumind desigur) Eventual, pentru conspiraţionişti, filmul poate fi interesant, palpitant.

*Menţionez pentru a nu mă face greşit înţeles, că titlul constituie o glumă

Cine nu are îngeri, să-şi cumpere. Chiar şi din America.

Mini-serialul în 6 capitole adaptat de Tony Kushner după feeriile sale cu îngeri (“Millennium Approaches” şi “Perestroika”) este o reuşită, făcută cu ingrediente de calitate, şi deştept. Şi regizat de Mike Nichols (care a mai făcut şi “Closer”). Trebuie admis de la început că formula de prezentare este, şi bineînţeles a fost şi la vremea ei, în 2003, una extrem de nimerită, cred, speculând, mai nimerită decat orice montare dramatică posibilă. Şi asta cu toate că structura de text dramatic se păstrează, replicile au un anume format de scenă, sunt monologuri presărate pe ici pe colo ş.a.
Un alt argument în favoarea alegerii unui mini-serial este de natură temporlă, de durată, un altul este de setting, de “decor” să zicem, un altul ţine de imagine, iar un altul de compoziţia rolurilor.
Scenariul, ca şi piesele originale câştigătoare de premiu Pulitzer, este realmente extaziant: peroraţii politice, despre discriminare şi rasă, iubire şi ură, sexualitate şi sentiment pur, o radiografie (parcă pe negativ) a naţiei continent.
Liniile de forţă, indiscutabil scenariul şi distribuţia impecabilă (Al Pacino, Meryl Streep, Patrick Wilson, Emma Thompson), duc într-o notă dură, frustă, capacitatea de forare a realului -raţională dar şi ajutată de inconştient- pe care o are omul conştient de realitatea care îl suportă. Mai exact, mai dintr-un foc, ai grijă ce-ţi doreşti, pentru că s-ar putea să ţi se întâmple, sau o pledoarie despre riscurile de a şti, cu toţi porii, despre lume. În altă perspectivă, vinovaţii fără vină, cei care nu au alt păcat decât acela că sunt “aware of”, la curent cu lumea, la scară largă. Desigur, curentul este foarte puternic. Ca să forţăm, nefericiţi cei bogaţi cu duhul, dar nu din vina lor.
Asadar, cu tilul de “obligatoriu”, risc o recomandare, similară cu cea pe care o faci unui vin bun, vechi. “In vino veritas”.

Post-edit post, un citat din finalul « Angels in America »

“Zidul Berlinului a căzut, Ceuşeştii au ieşit din peisaj, el construieşte democraţia socialistă, noul internaţionalsim. Gorbaciov este cel mai mare gânditor de la Lenin incoace, (…)încă nu ştim atât de multe încât să îl canonizăm, ruşii îi urăsc tupeul (…)”

„Les Témoins” -Avem nevoie de SIDA şi GAY

 

 

 

„Martorii” lui André Téchiné nu este un film care să te scoată din minţi, care să te impresioneze până la lacrimi sau care să te surprindă prin cadre, imagine sau montaj sau actori sau scenariu sau…

Mai mult sau mai puţin este vorba de un grup de vreo cinci oameni care se confruntă cu prima izbucnire a virusului HIV din Franţa. Şi cum se iubesc, între ei, este foarte probabil ca toţi să fie infectaţi. În mod cert, toţi sunt afectaţi. Intriga se sparge în mai multe conflicte (de altfel filmul mi-a lăsat senzaţia de stufos), şi în prim plan apar, pe rând, problemele sentimentale – raportate normal şi la problema SIDA – În fine, un cuplu de homosexuali se desparte, altfel, unul dintre homosexuali este bisexual şi căsătorit, se naşte şi un copil, un alt homosexual îl iubeşte pe primul… toate sub tensiune, pentru că nu se ştie. Tensiune de altfel tipică perioadei (pe care regizorul o numeşte sugestiv “La guerre” – Războiul) care vede o Franţa corectă politic cât se poate, cu oameni cu conştiinţa actelor lor, luptând cu ceea ce avea să devină SIDA.

Tehnic, filmul se prezintă într-adevăr cu nişte atu-uri în această ediţie a Festivalului de Film Francez, între care remarci uşor o încadratură şi un montaj foarte fin, sugestiv, de film european (mai cu cap, mai inventiv, mai viu), o imagine foarte frumoasă, plină, cu coloratură, cum remarca un prieten.

Peste toate rămâne însă ceea ce vrea să spună filmul în miza mare, şi nu este tocmai un lucru pregnant sau “tare”. E pur şi simplu. Avem nevoie de SIDA şi de homosexualitate, ca să ştim că viaţa e un lucru la care trebuie să ştii să ţii. Poate că e într-adevăr mai dur şi mai de gândit atunci când antidotul problemelor e apariţia virusului HIV în viaţa ta. Dar n-aş băga mâna-n foc.

 

Reminder: SNATCH

 

Snatch este un soi de lecţie cinematografică de coordonare. Intre: actori şi miza regizorală, (viziune) între muzică şi încadratură, între montaj şi replică, între scenariu şi grafică etc. Prima vizionare are, între altele, darul de a te bulversa. Ritmul extrem de accelerat al filmului, de altfel delicios, este oarecum similar cu transpunerea cinematografică (de fond) a modului complicat şi savuros de „zicere” al aşa-zişilor ţigani (nomazi mai corect). Brad Pitt într-un rol foarte solid, sănătos, puternic, rosteşte cu o rapiditate ameţitoare, aflat parcă într-un viitor în care comunicarea va trece într-un plan secund… In fine, întreaga distribuţie este remarcabilă sau pe-aproape, personaje cu stil, cu iz balcanic dar şi autentic americane sau londoneze, categorisite oarecum, parodie subtilă dar şi dură, un comic negru dar şi un sarcasm deştept. Un haos bine regizat, condus aproape din condei de Guy Ritchie. O iniţiativă curajoasă, cu o imagine de-a dreptul lăudabilă şi cu efecte de montaj foarte folositoare şi cu farmec. Planurile alternate şi intruziunile uşoare ale unor consideraţii despre o realitate care parcă nu mai are limite, câteva realităţi marca Kusturica dar totuşi încadrate perfect în Ritchie’s style. Mai mult, o pledoarie despre stilul de a vieţui, şi o poveste despre un diamant de nu ştiu câte carate care se plimbă din mână în mână. Bande, gangsteri, tensiune, umor. Un regal cinematografic, dar şi performante actoriceşti, roluri de compoziţie, care mai de care mai cu „ceva al său”.

Un reminder de făcut din când în când, dacă vrem să avem de-a face cu un regizor cu viziune precum un ditamai bolovanul care se rostogoleste peste un spectator naiv si neştiutor…

Stilul cronicii încearcă să surprindă câtva stilul filmului, combinări şi îmbinări, haos creativ…

Ce ne învaţă, dacă ne învaţă, filmele americane – Invazia

 

„Invazia” este un alt film, – dintr-o serie imensă de producţii americane – care ne spune că omul, deşi nu este perfect, este mai bun si mai de preferat decât orice formă de perfecţiune (aici se includ de la extratereştrii la utopii politice, locuri izolate de lume, variante de nemurire, de pace globală etc.etc.)De data asta, echipa de realizatori a filmului „Invazia” a ales o substanţă extrem de dubioasă şi celuloidal-celulară (adică din multe celule sau aşa ceva). Ei bine, această substanţă extraterestră venită printr-o navetă prăbuşită din spaţiu intră în om (evident) şi face din el ne-om (evident). Simplu. Ca poveste, tot pe-acolo se învârte : o mamă singură şi independentă şi feministă, de profesie psihiatru, are un fiu special care, dintr-o anume conjunctură va fi cel care va contribui la salvarea pământului… pentru că este imun la substanţa gelatinoasă. (evident)

Filmul este o variantă deloc subtilă de a folosi aceeaşi tematică, scontând acelaşi tip de reacţie.. Mamă, fiu, salvare, suferinţă? Poate duce şi spre povestea biblică, dar mai degrabă mizează pe latura umanistă. Omul este, prin esenţa sa duală (bine-rău), adevăratul câştig al pământului.

Un aspect interesant, imposibil de ratat în aceste film, repet, deloc subtil, este abordarea din perspectivă politică a situaţiei. Televiziunea joacă un rol important aici, şi de altfel toată presa, fiind din timp în timp cea care reflectă situaţia de ansamblu (ca şi în alte multe filme). Interesant este că, în momentul din filmul când ştim că lumea este controlată aproape total de extratereştrii gelatinoşi, la televiziune se discută despre Bush care a semnat un tratat de colaborare cu Venezuela lui Chavez, pace între India şi Pakistan, retragerea trupelor americane din Irak sărbătorită de toţi americanii etc. Adică, e de bine. Apoi şi Nicole (adică personajul ei) are mici dubii dacă nu cumva ar fi mai bine aşa, nu-i aşa… ca tot americanul. Dar nu! Mai bine război, foamete şi sărăcie, dar măcar suntem, împreună cu Bush şi administraţia, Oameni.

Mă rog, fiecare cu rezervele lui.

Revenind, filmele care mizează pe tema asta sunt foarte multe (“War of the worlds”, “Equilibrium”, “The eternal sunshine of the spotless mind”, „Nevestele vesele din Windsor”, „Spider-man” etc ) şi unele sunt chiar şi foarte bune. Problema este că „Invazia” abordează subiectul (despre care am stabilit că nu este tocmai original) într-un mod la rândul lui foarte uzitat şi întâlnit chiar şi în cinematografia de tip B sau chiar C. Tensiunea este creată artificial printr-un montaj ceva mai spectaculos, se foloseşte constant portretul de tip apariţie horror, sunt multe scene decupate dintr-un film de acţiune clasic plus ceva urmăriri cu maşina şi un pic de de-a v-aţi ascunselea ş.a.
Sigur însă, există şi idei, cadre frumoase, drăguţe, folositoare. Dar sunt prea puţine şi par făcute dezinteresat.

Mai este însă un lucru pozitiv de punctat aici. De altfel aproape singurul. Acesta este ambiţia lui Nicole Kidman, de a-şi aduce rolul la un standard (cred că este personal impus acest standard) cel puţin mediu. E cunoscut că pentru o capodoperă e nevoie nu numai de talent, şi de context. Ei, bine, pentru Nicole, chiar şi atunci când nu îi surâde contextul, rolul pe care îl abordează este un prilej de a-şi impune un punct de vedere mai curat şi mai autentic decât multe actriţe de la Hollywood. Chiar dacă nu o să fie neapărat capodopere, filmele în care joacă Kidman cred că vor rămâne o garanţie pentru studiouri si producători încă ceva vreme de-acum încolo.