Însă într-o sală de 100 de locuri, a Casei de Cultură din Oradea, se întâmplă minuni cuturale.

Se spune că ce nu are preţ de obicei nu este preţuit. Mi s-a întâmplat să primesc un cadou, care nu are preţ, dar este nepreţuit.

Cadoul este cartea Sonet-William Shakespeare, semnată de Domnia-sa Florian Chelu Madeva, împreună cu discul <<I am that I am>> în care sunt interpretate sonetele în limba engleză. Muzica este într-adevăr spectaculoasă!Ca şi vocea şi interpretarea lui David Luke Michael Bryan.

Aceaste bijuterii se face că sunt în biblioteca mea de meloman şi admirator de Shakespeare, la loc de cinste. Şi este adevărat că aş fi fost gata să plătesc pentru a le avea. Dar la fel de adevărat este că nu aş fi plătit îndeajuns oricum.

Şi asta pentru că, nici mai mult nici mai puţin, cartea conţine realizarea muzicală a celor 154 de sonete ale lui Shakespeare. Adică partitura, notele, şi versurile. Cum zice chiar autorul, citând pe Eminescu, în cuvintele care prefaţează cartea: “…154 de sonete ale marelui bard englez William Shakespeare, acest <<prieten blând al sufletului meu>>, care se-arată  <<ca Dumenezeu în mii de feţe>> învăţându-ne <<ce-un ev nu poate să ne-nveţe>>”.

La lansare -la care am participat dintr-o prea-fericită întâmplare, am avut ocazia să ascult un mini-concert susţiunut de minunata familie Chelu- mama, tatăl şi fiica Alexandrina-  s-a mai povestit cu mult umor dar cred şi o doză de amărăcaiune (o să explic imediat de ce) despre un proiect la nivel internaţional, dedicat Sonetelor lui Shakespeare. La care, graţie celor menţionaţi, ne-am raliat şi noi (vedeţi, meritele ni le asumăm toţi, noi)

Apoi s-a mai vehiculat un site- www.rockfilarmonica.ro unde se pot afla mult mai multe detalii. Şi unde fără să poposeşti mai mult de 10 minute poţi afla că există la Oradea un centru extrem de prolific de cultură.

În fine, legat de asta, încep întrebările fără răspuns (nu retorice). De ce am nevoie de o întâmplare ca să aflu că un asemnea eveniment se întâmplă la mine în ţară, de ce nu se valorifică aşa cum e cazul, de ce doar cei din afară înţeleg demersul cultural la adevăratele sale dimensiuni. Şi până la urmă de ce avem oameni de cultură şi nu ştim de ei. Căci, să-mi fie cu iertare, dar nu în fiecare zi se naşte o asemenea creaţie, atât de proeminentă, atât de valoroasă în contextul cultural mondial şi, evident, naţional.

Însă într-o sală (primitoare ce-i drept) de 100 de locuri, a Casei de Cultură din Oradea, se întâmplă minuni cuturale în prezenţă a câteva zeci de oameni, câteva aparate de foto, două aparate de filmat şi trei artişti. Iertaţi-mi impertinenţa Domnule Ministru, Domnilor secretari de stat sau alte soiuri de funcţionari, dar este ruşinos. Şi mai mult, condamnabil. (!)

Şi altfel spus, un astfel de produs e absolut necesar pentru noi, dragii de noi ignoranţi şi leneşi, dar europeni şi mândrii de asta…

Cred că mă opresc aici.

Şi mai cred că înfiinţez o agenţie de turism cultural. Sau poate îmi cumpăr un cal şi plec cu el prin ţară, ca să găsesc astfel de oameni şi astfel de proiecte, şi astfel de bucurii şi delectări.

Vezi pe youtube ce mai face filarmonica Oradea- si pe www.rockfilarmonica.ro

Vezi pe facebook si http://www.poezie.ro/index.php/author/0014132/index.html ce cânta şi ce scrie Alexandrina Chelu

În curând şi foto de la eveniment.

Caut mare artist!Ofer recompensă.Cer geniu si nebunie.Dau tot ce am. La noi pe pământ mor artiştii.URGENT!

Departe de mine dorinţa de a da evenimentelor o amploare mai mare decât o au. Şi totuşi în momentul în care am postat ideea în categoria Cronici aflate în proiect, ştiam ce vreau să spun. Mai bine zis simţeam ce vreau să spun.

Mor marii artişti. Din ce în ce mai mulţi. Şi români şi de pe alte meleaguri. Şi nu zic că nu e firesc să mai şi moară artiştii, pentru că şi ei sunt oameni, dar când se întâmplă atât de mult, atât de des, ceva devine ciudat.

Şi poate nu ar deveni ciudat, dar senzaţia de pierdere pe care ţi-o lasă moartea unui mare artist e dublată de teama că nu vei mai putea pune în loc altul. Mă simt atras de ideea de a începe să dau cu pietre prin toţi cei care ştiu eu că poartă o vină pentru aceea că nu se mai cresc artişti la noi, dar ar fi absurd.

Situaţia trebuie conştientizată altfel. Trebuie să ne întrebăm ce facem cu sute de actori care termină facultatea anual, care e sistemul care îi absoarbe după, ce face critica apropos de tinerii care sunt buni, ce se întâmplă cu tinerii critici, etc. Şi asta doar în teatru!

Eu m-am întrebat de mult. Şî mi-am şi răspuns în toate modurile pe care le-am putut gândi. Şi concluzia e asta. Apariţia şi dezvoltarea unui mare artist (de talia celor pe care încă îi plângem) aprope că ar fi o minune în ziua de astăzi.

Aşadar lansez acest apel. Cei care cred că pot ajunge mari artişti (sau cred că sunt deja) să dea un semn.

Mulţumesc.

In foto, intr-un dintre cele mai extraordinare creatii, si nu sunt putine, care apartin bunei mele prietene, Suzana Macarie. www.suzique.wordpress.com si www.suziqueartistique.wordpress.com

Dragoste,sex, manipulare. L-ai văzut pe ultimul?(II)

După ce treci de limitele de exprimare impuse de format (durata scenelor de dragoste, importanţa lor redusă în context, abordarea specifică etc.) ajungi şi la un pattern. La nivelul concepţiei despre sex şi dragoste.

În lumea ideală, în care fiecare gest atrage după sine altele, cu sens pentru întregul sistem, pentru the Big Picture, unde toate se leagă şi se dezleagă pentru puzzle-ul final, sexul şi dragostea sunt factori motivaţionali esenţiali. Mai exact, toate personajele caută dragostea, sunt activi din punct de vedere sexual, caută să îsi împlinească trăirile romantice ori caută să îşi satisfacă dorinţele. Cumva toată pleiada de personaje de serial au stabilită o listă de priorităţi în care listă l’amour e de cele mai multe ori cap de afiş.

Din pattern însă mai face parte şi un alt factor extrem de important, venit din nevoia de schimbare şi rearanjare pe care o are, programatic, serialul. În schemă, orice relaţie stabilită deja rezistă cel mult câteva episoade (cu excepţia personajelor principale, care durează mai mult). Aşadar, împărţire-despărţire şi apoi de la capăt.

Interesant este că în cel mai general punct de vedere, tiparul acesta influenţează iremediabil concepţia despre iubire şi relaţie în rândul celor care empatizează cu personajele. Dacă biserica instaura modelul căsătoriei, al familiei, al relaţiei “forever, till death…”, în faţa lui D-zeu serialul, supus altor modelări, propune aproape un fel de relaţionare amoroasă contractuală, surprinsă încă de la bun început în caducitatea ei. Orice ar fi, oricine ar fi, trece, se modifică, se strică până la urmă, episoadele curg.

Şi fără să discutăm dacă este “realist”, sau mai “pe bune” modul acesta de a trata subiectul spre deosebire de alte moduri, ne obişnuim să considerăm normal, să acceptăm, să susţinem până la urmă exact acest mod de a vedea lucrurile.

Şi uite-aşa ajungem şi la discuţia despre manipulare, la care discuţie sunt importante două perspective. Producător- produs şi Receptor-cumpărător.

În primul caz, producătorul caută ca produsul său, independent de calitatea artisitcă, să aibă şi altfel de calitate. Sunt tentat să o numesc calitatea morală. Calitatea de a fi nu numai un aspect de realitate, ci un model pentru aceasta. Cazurile în care acest principiu destul de tipic Hollywood-ian s-a încălcat, reacţiile au fost devastatoare. Queer as Folk-ul celor de la Showtime a avut filmările în Canada din cauza reacţiei împotrivă a receptării din SUA. Şi altele.

Şi atunci, de când în joc intră şi receptorul (reprezentat şi el de tot felul de instanţe, societate civilă etc.) produsul se modifică. Şi fără să riscăm un exemplu sau mai multe din realitate, devine cert că atât partea care oferă cât şi cea care primeşte caută să manipuleze astfel încât să servescă propriilor interese. Mai exact, viziunea, mesajul, ideea, se stabilesc altfel şi cu mult înainte de către o suită de factori care nu au legătură cu procesul artistic. Sunt cumva meta-artistice. Şi asta exact ca şi cum înainte să vrem să gătim un tort, suntem condiţionaţi de tot felul de ingrediente care ni se oferă, apoi de reţete care ni se impun, apoi de oaspeţi care nu mănâncă dulce, apoi de sponsori care nu acceptă oaspeţi de culoare sau cupluri gay, sau de asociaţii care luptă împotriva bezelei şi multe multe altele.

Şi ca să definitivăm legătura şi să încheiem subiectul. Serialul are mesajul următor. Cum facem noi, cei de-aici, e cum trebuie făcut. Faceţi şi voi la fel. Trăiţi, iubiţi, mâncaţi şi vă distraţi ca noi. Dacă aveţi impresia că nu e tocmai aşa, întrebaţi-vă subconştientul. Şi dacă vreţi să nu fie aşa, protejaţi-vă subconştientul, zic.

(va urma)

În episodul următor: Subiecte tari, subiecte grele în serial. Mai mulţi regizori, mai multe episoade, acelaşi serial. Politică şi opţiune. HD- stereo, surround, 5.1-calitatea materialului. Imagine şi simbol.

De ce ne plac serialele in halul acesta?(prima parte)

Nu ştiu cât să îl tratez deja ca fenomen media, şi nici nu ştiu exact cât de important e el în peisajul autohton. Dar ştiu că artistic e din ce în ce mai bun şi că merită analizat în detaliu. El este formatul de televiziune numit la noi “serialul”.

Trebuie specificat de la bun început că acest format a evoluat mult şi în diverse feluri, genuri, specii, sau ce-or mai fi ele. Pe de o parte sunt cele interminabile, ca “Tânăr si feroce”, pe de altă parte sunt telenovelele ca “Sclava Izaura cea urâtă”, mai sunt şi comediile ca “Sex and the Seinfeld” şi de ceva ani buni încoace, vârfurile (dp meu de v): serialele cu tema – “House’s anatomy” şi “Dr. Grey MD”, (etapă firească după legendarul “Spitalul de E.R.”), “Criminal to me”  sau “Lie minds”,  cu criminali şi mincinoşi, “Queer as housewives” şi “Desperate as Folk” cu iubire, sex, pasiune, chestii.

Şi multe altele.

Reţetar pentru cele bune:

Se ia un personaj excepţional- cu trăsături de caracter tari, definite, definitorii, care să declanşeze empatia în rândul audienţei repede, total şi iremediabil. Apoi se adaugă alte personaje, pe cât posibil la fel de atrăgătoare (din toate punctele de vedere) şi se îmbârligă lucrurile.

Suntem puşi în faţă unui stil de viaţă extrem de clar definit şi foarte acelaşi peste tot – banii nu sunt o problemă, acţiunile sunt motivate în primul rând de raţiune şi apoi de pasiune, sistemul de valori are iubirea de oameni în prim plan, sunt extrem de corecte politic toate remarcile si judecatile, (din personaje fac parte toate rasele posibile), discursul este atent gândit, şi tratează uluitor aproape toată paleta de probleme sociale existente (şi interesante).

Un exerciţiu destul de simplu ne ajută să înţelegem mai bine. Luăm un serial, vedem primul episod (pilotul) şi apoi scriem pe foaie tot ce ne dorim să se întâmple cu personajele respective şi în ce manieră ne dorim să se petreacă lucrurile.

EX: Grey’s anatomy – îmi doresc ca Grey să ajungă cel mai tare doctor, împreună cu ai săi colegi simpatici, îmi doresc să se iubească cu doctorul cutare care e chipeş, îmi doresc ca unul dintre ei să clacheze presiunii pentru că vreau să fie şi ei oameni, îmi doresc să fie credibili şi să mai şi greşească, îmi doresc să văd cum reacţionează în situaţii limită precum o epidemie sau un accident grav,îmi doresc să se iubească între ei, îmi doresc să lupte pentru adevăr, iubire, libertate, îmi doresc ca pacienţii să aibă drepturi egale chiar dacă sunt negri, galbeni, portocalii, mici, mari, urâţi, frumoşi, creştini, evrei sau musulmani, gay sau straight, tineri sau bătrâni, cocalari sau pitzipoance. Îmi doresc, de fapt, ca în sufrageria mea să intre o viaţă ideală, cu oameni ideali. Adică o utopie. Şi apoi, după două sezoane, o să primesc exact ce mi-am dorit.

Difereneţele specifice:

Pentru că e serial, ceea ce îmi va fi mie transmis va dobândi o caracteristică definitorie, extrem de importantă:

Ceea ce văd, văd o dată pe săptămână, timp de un an cel putin (1 sezon). Spre deosebire de un film artistic pe care, chiar dacă  îl revăd, nu durează mai mult de câteva luni în pleiada de gânduri cu care trăiesc zilnic. Mai exact, formatul mă obligă (şi îmi face plăcere, nu e vorba) să convieţuiesc cu personajele, ca şi cum m-aş întâlni cu nişte prieteni buni şi mulţi şi cu vieţi interesante, o oră pe saptămână. Acest factor crează dependenţă, şi dacă la noi încă mai sunt probleme reale care să ne ocupe mintea, prin SUA, patria mumă a acestor seriale, e mai greu cu realitatea şi mai uşor cu serialul. Aduc în discuţie şi posibilitatea recentă oarecum de a vedea un serial cap coadă ca pe un film artistic, pe propriul PC, extrem de tentantă şi incitantă.

Mai mult, serialul dezvoltă mai mult decât filmul artistic ceea ce în literatură se numeşte lectura participativă. Omul din faţa TV-ului e provocat săptămână de săptămână să descopere ce şi cum e cu prietenii lui Grey şi Yang sau Hotchner şi Reid. Şi tot aici încape în discuţie şi personajul cu capacităţi extraordinare, care geniu sau super-brain- master cum e el, ne permite să îl înţlelegem şi să fim ca el, complicii lui. Aş numi această păcăleală satus-upgrade. (o să revin la asta in partea a doua)

Educaţia:

Spectaculos peste poate în aceste seriale este şi dimensiunea educativă (foarte pronunţată) pe care o dezvoltă. In afara de faptul că ne facem şi noi părtaşi la stilul lor de viaţă, aceste personaje mai au şi capacitatea de a ne educa. Exact ca şi cum un bun prieten ne-ar educa dacă i-am lăsa timpul necesar să vorbească despre sine. Cu marele plus, evident, anume că aceste personaje au în spate o armată de scenarişti mai mult decâţ profesionişti şi deseori extrem de inspiraţi.

Corectitudinea politică de care aminteam mai sus este, obiectiv vorbind, fascinantă (şi imposibilă). E cert că în proiecţia ideală pe care o avem majoritatea dintre noi despre sine, căutăm să ajungem negreşit la înţelepciunea şi inteligenţa de a ne comporta corect şi mai mult, bine, frumos, cu dragoste, faţă de toţi oamenii din jurul nostru. Un fel de unul pentru toţi şi toţi pentru mine. Printre rânduri observăm deja mizele care sunt puse în joc. Sentimentele de apartenenţă nu la o comunitate sau la un grup, ci la umanitate, apoi deschiderea către orice formulă de acceptare umană, apoi bucuria de a ne supune mintea unui joc de descifrare şi orientare prin domenii şi teme şi subiecte cu care trăim zilnic, toţi. Şi tot aşa dacă aş continua aş ajunge încet dar sigur la întreaga piramidă a nevoilor umane. Ori asta nu-i puţin lucru.

(va urma)

În partea a doua: Despre manipulare. Viziunea despre sex şi dragoste în serial. Mai mulţi regizori, mai multe episoade, acelaşi serial. Subiecte tari. Politică şi opţiune.

Visul unei nopi de vară, toamna, visul unei generaţii libere, eliberate.



Shakespeare trebuie ca s-a bucurat când l-a văzut pe Quince mic(ă) şi hotărât(ă), când i-a văzut pe Duce şi Ducesă distinşi, calmi, tandri, când a văzut zânele mici, cu ochi mari, alergând speriate de Puck, spre Titania lor semeaţă. Trebuie că i-a stat inima când Oberon furios îşi cerea dreptul de zeu peste toate şi toţi, când Bottom (Pyram) îşi curma viaţa cu sabia de lemn şi când Leul răgea furios, circumspect totuşi având în vedere inimile simţitoare ale doamnelor din public. Apoi trebuie că a râs în hohote când Thisbe, în travesti, jucată de un puşti de şapte ani, îşi declara iubirea nestrămutată şi apoi, răpusă de sentimente înalte, îşi dete, la rându-i, moartea năprasnică.

După ce se termină toate repetiţiile, începute de mult, rămâne rugăciunea în grup, un moment emoţionant, şi apoi începe spectacolul. Îndrăgostiţii, maturi, înţeleg cum stă treaba, simt audienţa, şi alternează momentele de sinceritate veritabilă cu glume, poante, care să ducă show-ul cât mai aproape de noi. Punct ochit, punct lovit. Credibilitatea vine tocmai din combinaţia de comic şi patimă, pentru că detaşarea din anumite momente le subliniază pe celelalte.

Apoi, în cuplu, poate cel mai dificl cuplu din piesă, Titania şi Oberon schiţează stilizat un tango în care îşi asumă toate nenorocirile abătute pe pământ…”întregul crug al vremii se răstoarnă”. Puternic, fioros pe alocuri, nuanţat, atent…

Puck, mic şi al naibii, face ce ştie mai bine, e prezent la apel în faţă “măritului stăpân”, vrăjeşte pe unul şi pe altul în scenă, dar mai ales vrăjeşte pe majoritatea în public. La drept vorbind, îşi găseşte o lume a lui, în care parcă visează de multe ori, aşteptând ce ştie el că îi stă in putere să facă. Bottom pânzarul face furori cu capul de măgar şi publicul e cucerit irevocabil. Mai mai că strigă, precum visează meşteşugarul Bottom: “BIS!BIS!”

Luna şi Zidul, comice doar prin apariţie (şi prin geniul lui Shkspr), îşi duc personajele într-o zonă parodică extrem de nimerită, şi Leul are momentele de glorie când o sperie pe Thisbe şi îi mestecă voalul cu poftă…

Parcă totul ajunge însă la culme când vedeta de drept, super-starul (iertaţi-mi termenul, credeţi-mă, e nimerit) trupei Teatrul Vienez de Copii, cel mai mic actor (4 ani) apare drept dulăul Lunii şi dă din coadă, apoi face cu mână publicului înainte de a dormi lângă prietenii lui meşteşugarii…

Aplauzele şi hohotele de râs îi cam încurcă pe copii, şi sala nu mai ştie ce să facă mai întâi şi aproape îşi înăbuşe râsul şi îşi reţine aplauzele în câteva rânduri ca să audă următoarea replică. Piesa jucată de meşteşugari e un succes categoric. Tensiunea comică se acumulează şi se descarcă într-un ritm ameţitor, pentru că actorii sunt pe poziţii, ştiu ce şi cum au de făcut, iar publicul apreciază profesionalismul. Şi dacă tot vorbim despre profesionalism, salutăm culisele, ţinute în frâu de cei care i-au pregătit pe copii, care i-au aşezat la locurile lor, dreapta-stânga, sus-jos, astfel încât să ştie fiecare, în vâltoarea evenimentelor, unde şi când să intre şi să iasă din scenă.

În fine, scenele alternează, se leagă, se dezleagă, conflictele de rezolvă încet încet şi apoi cu mic, cu mijlociu, cu mare, noi de-acolo din public, marele Will din eter, aplaudăm, căci nu-i aşa, dacă umbre ce sunt micii şi marii actori, ne-au adus vreo supărare, “nu plecaţi, până ce n-aplaudaţi”. Şi am aplaudat, pe toţi împreună şi pe fiecare separat. Şi am uitat că… şi că… şi că…

Şi oricât de mult sunt vrăjit şi eu de floarea lui Puck, îmi pare nimerit să vorbesc (scriu) despre puterea teatrului de a elibera, mai ales într-un context autohton în care nu de puţine ori am tânjit, noi şi-ai noştri, după această senzaţie, stare, idee. Şi cer iertare dacă îmi pierd obiectivitatea şi alunec încet sper exaltare şi retorică, dar subiectiv vorbind, acoperit de o senzaţie puternic resimţită joi seara la spectacol, îmi pare că trăim într-o lume frumoasă, într-o lume de vis. Oare-i chiar aşa?  Personal am trăit visul unei nopţi de vară, toamna, visul unei generaţii libere, eliberate.

Cronica unui teatru pierdut

Pentru un pasionat de teatru, actul deplasǎrii şi vizionǎrii unui spectacol e mai mult decât un act cultural si social şi estetic şi distractiv. Are repercusiuni. Asupra stǎrii de spirit şi chiar asupra spiritului. De altfel, sunt convins cǎ situaţia e similarǎ cu orice pasiune. Astfel, atunci când pasionatu’ merge la teatru vrea sǎ simtǎ cǎ i se rǎspunde într-un anume fel, cǎ I se comunicǎ, cǎ este asigurat şi reasigurat asupra pasiunii sale. E un fel de egoism paternal, ca atunci când copilului tǎu îi ceri sǎ îţi mulţumeascǎ pentru ce faci pentru el, şi sǎ îţi confirme cǎ nu e în van. În fine, când nu se înţâmplǎ aşa, e rǎu. Iar unele spectaole au darul de a fi rǎu, dacǎ îmi iertaţi dezacordul. Sǎ presupunem aşadar un spectaol în care textul ales este oarecum interesant, dar viziunea pe care o transimte în ansamblu este dezolantǎ, care vorbeşte despre lucruri mari fǎrǎ sǎ susţinǎ aceste lucruri cu personaje motivate, cu acţiuni motivate, cu replica în ultimǎ instanţǎ, motivate. Mai mult, scenografia care câteodatǎ te mai face sǎ uiţi inconsistenţa lumii pe care o vezi pe scenǎ, are datele unui peisaj superflu, neîncadrabl şi de neîncadrat, în care personajele par lipite, din altǎ poveste. Ideile de regie, atât luate în ansamblu cât şi în particular, aşa numitele cioace, sau mici rezolvǎri dorite comice şi ieşite dezolant, pun capac peste o apǎ chioarǎ, prezentatǎ drept o supǎ delicioasǎ. (ce metaforǎ culinarǎ,în fine). Şi dacǎ nu ar fi tot, un prieten în distribuţie chiar îţi stricǎ starea de spirit. Mai ales când prietenul chiar joacǎ bine, pe câţ se poate sǎ amesteci o brânzǎ de calitate la o budincǎ fǎcutǎ din brânzǎ veche. (metaforǎ culinarǎ, recidivez, în fine) Şi uite-aşa, îţi vine sǎ te laşi de meserie, eşti ofuscat, dezamǎgit, începi sǎ îţi pui probleme grave, despre univers. Şi îţi aduci aminte cǎ ai un blog şi cǎ îl poţi folosi terapeutic, scriindu-ţi amarul, sǎ ştie şi alţii cǎ doare sǎ nu mai crezi în pasiunea ta. Un amic spunea cǎ arhitecţii proşti ar trebui condamnaţi la închisoare pe viaţǎ, şi aproape cǎ încep sǎ îl înţeleg. P.s. Nu dau în vileag numele spectacolului, dar dacǎ ghiceşte cineva, dau o bere. Pt. Ani.

„Când teatrul ajunge să doară” sau „Cu toţii avem Omul Pernă cu noi în cameră”

Faptul ca teatrul din Brăila şi-a asumat o asemenea producţie mi se pare, pentru început, un lucru mai mult decât bun. E drept că să produci un Afrim e o garanţie din ce în ce mai garanţie pentru directorii de teatru, iar certitudinea că show-ul său rezultat va fi de cea mai bună calitate devine aproape implicită.
În fapt, certitudinea valorii spectacolului din punct de vedere estetic e simplu de observat, pentru că se bazează pe câteva elemente clare – text tare, scenografie puternică, actori buni şi Afrim bun. De aici plecând, începe magia, pentru că, în ciuda faptului că e simplu să vezi că e bun, spectacolul „Omul pernă” are o grămăjoară de subtilităţi şi adâncimi semantice şi simbolice cu care pleci încărcat ca de la un acumulator de plăcere culturală.
Sub semnul orgasmului cultural, produs pe bază de catharsis şi emoţie picurată cu penseta şi adunată în rezervorul fiecăruia, se dezvăluie puţin câte puţin un spectacol de felul următor: un tânăr scriitor de poveşti thriller-horror despre uciderea unor copii în feluri care mai de care mai spectaculoase se află la interogatoriu, între doi poliţişti care nu sunt nişte simpli gabori, ca să fim duri, ci nişte super-personaje, ca să fim exacţi. În fine, fratele tânărului scriitor este un personaj minunat, debil mintal, îndrăgostit de fratele său ca o creangă de trunchi. Iar această combinaţie de minţi, sclipitoare, diabolică, şi defazată şi împuţinată, între frate şi frate, creează un miez (cu conflict, acţiuni dure, tensiune, show) de mare frumuseţe.
Fără să exagerăm nici-intr-un caz, putem compara intensitatea informaţională şi spectacologică a „Omului Pernă”cu creaţii (tematic similare) precum Natural Born Killers a lui Oliver Stone sau chiar, forţând un pic comparaţia cu Hannibal, vârfuri în ceea ce priveşte partea psihologic-existenţială pe care o propun în cazul unor killeri rafinaţi.
În fine, ajunşi la comparaţiile de asemenea factură începem să ne punem problema dacă anvergura spectacolului nu trebuia împinsă până la paroxism, aşa încât să fie capabil să zguduie mai mult decât să impresioneze, să doară mai mult decât să placă.
În fine, aşa se întâmplă cam de fiecare dată în cazul lui Afrim, ni se cere, în afara participării propiu-zise, un efort sensibil, o atenţie capabilă, pentru ca bucuria/plăcerea spectacolului să ne parvină.
Rămânem deci cu un Om Pernă, titlul unei poveşti de omorât copii, pe care dacă suntem atenţi îl putem lua cu noi, sau descoperi la noi în cameră – Omul Pernă este acea faţă din pernă care poate rezolva la un moment dat, pentru totdeauna, iţele vieţii, dacă acestea devin o leacă prea complicate. Fără regrete sau menajamente, faţa din fiecare pernă este exact aceea pe care ne-o alegem. Cine ne va sufoca definitiv? Cu puţin efort, una dintre cele mai bune şi frumoase metafore pe care le-am auzit, în ultima vreme la teatru, cu alt puţin efort, una dintre cele mai super-show piesă pe care am văzut-o în ultima vreme, la teatru. Şi mai mult, cu super-distribuţie: Katurian, scriitorul genial – Eugen Jebeleanu
Michal, fratele debil – Emilian Oprea, poliţistul Tupolski, durul – Liviu Pintileasa
Ariel, poliţistul – Alin Florea, Special Guest, un soi de prezentatoare de runde la box combinat cu prezentatoare de ştiri şi zână bună/rea – Mihaela Trofimov.

M-am ridicat şi eu să cânt, să vad cum e să fi fost şoim al patriei. Cronica impresiei de după, scrisă cu frica-n sân şi cu paranoia după colţ.

La „Complexul România”, la T.N.B.

În continuare ne tratăm istoria, ne-o repovestim, o refacem, o montăm, o dramatizăm, o scriem, o producem în cinema, facem valuri, câştigăm premii sau doar ne îngrozim.

Textul Mihaelei Michailov, în montarea Alexandrei Badea, cu o scenografie a la Dogville realizată de Liliana Cenean, într-o sală pe sfert plină, cu filmuletze din arhivă despre soţii Ceuaşescu şi cu manifestări cu imaginea proastă, colorată aprins şi cu o coloană sonoră (ilustraţie muzicală) faină, cu re-make-uri după slagărele comuniste şi cu şi cu…

M-am speriat. Am trăit catarhic din două perspective. Prima: o combinaţie stranie de inimia cât un purice împreună cu senzaţia de lasă-ne, lasă-ne, ca la fotbal. Şi pentru că atunci nu am avut ocazia să trăiesc prea mult, am trăit acum. Şi dacă aşa era, văleu văleu văleleu. Frică multă. În fapt, spectacolul venea cam aşa: un sistem obsedant de aşa nu era bine dar nici aşa nu e bine, un bulgăre rostogolindu-se de din rău în mai rău.
Să fi fost cu rol de purificare? Îmi vine să cred că dacă ne mai purificăm mult de drama care a fost comunismul pentru noi şi-ai noştri o să ne stigmatizăm de tot. Pentru că până să văd acest spectacol nu ştiam că toate bunicile sunt ca bunica mea, că toate mamele vor binele copiilor lor, că toţi taţii vor libertatea spiritului lor. Îi credeam pe ai mei mai ceva. Acum mi-am dat seama că în fapt, chiar suntem la fel, toţi. Chiar dacă nu mai avem uniforme.

A doua: interpreatarea este compusă din lipirea unor clişee, forme, fără chef, fără substanţă. Regia este nulă, datorându-se probabil unei saturaţii la nivel de sens, de miză existenţială. Nu mai e furie, nu e nici umor negru, nici haz de necaz, nici sobrietate, nici respect faţă de ăi de şi-au dat duhul pe ici pe colo, nici…nimic. Ideile de punere în scenă a diverselor situaţii există pronunţat, sunt vizibile, dar nu impresionează, iar ideea scenografică generală -un spaţiu desenat pe podea precum planul unei locuinţe- am mai văzut-o, cu aceeaşi funcţie, într-un film artistic, numit Dogville şi regizat de Lars von Trier.
Altfel, jocul cu convenţia teatrală, în felul acela în care se aprinde lumina şi actorul vorbeşte cu spectatorul este, în cazul de faţă, la fel de fără rost ca şi să fi lăsat lumina stinsă. Iluzia că astfel vei atinge spectatorul e demnă de taxat cu toate forţele. Căci, în afară de o actriţă din rândul doi, care a colaborat din solidaritate, şi cu mine, care chiar încercam să văd cum e, nu a cântat nimeni „am cravata mea…”. Nu de alta, dar oamenii încearcă să uite, cred, să facă altceva, să vadă altceva…

Rămâne însă un text care, în varianta lui audio, respectiv montat şi jucat, sună bine, are frază, are sens, are logică şi pe ici pe colo chiar pare că ar vrea să spună şi altceva decât că suntem paranoici toţi din cauza lui tovarăşu’. Credem aşadar că textul merita o şansă mai bună.

În fine, am văzut că ideea mea cum că într-un om ar fi ceva mai mult decât temeri (frici) şi complexe datorate unor întâmplări nasoale rău, era o iluzie. M-au păcălit. După ce am văzut spectacolul acesta m-am lămurit. Celelalte 25 de acte culturale pe care le-am vazut, cu aceeaşi tematică, nu mă convinseseră. Acum însă ştiu. Să cânţi „am cravata mea” e aiurea. Şi seara următoare aveam programat „Spovedanie la Tanacu”…să vezi acolo cravată!

„Îmi doresc să apuc (prin teatru) un moment caracteristic existenţei noastre…”

Idei despre modalitatea de lucru a regizorului David Esrig, notate ad-hoc:

• Plasarea personajului în situaţie, descoperirea polilor între care se află orice personaj
• Raporetarea detaliilor parcursului scenic la SCOPUL discursului
• Descoperirea funcţiei oricărei replici
• Aflarea momentului de capotare al adeversarului

În interpretare şi intenţie, raportul de 1:1 (situaţie gravă, interpretare gravă) prezintă o suită de pericole între care: actorul e tentat să apeleze nu la trăire, ci la jucarea trăirii (mijloacele exterioare)

„fantezia nu porneşte dacă nu credem în ceva”

• Munca regizorului constă în punereea de probleme, referitoare la text (juste), şi apoi din găsirea de soluţii
• Realitatea INFORMAŢIONALĂ pe care o susţine un text nu e întotdeauna în concordanţă cu realitatea EMOŢIONALĂ, aşa cum un moderator de televiziune nu este acelaşi lucru cu un actor
• Regia ajută actorul să descopere un „adevăr mai adânc” –raortul de 1:1 ţine de efectul exterior pe care îl poate produce un actor, nu de „adevăr”
• Etapizarea lucrului pe text: lectura logică (accente, sensul frazei)
structurarea acţiunilor – paşii (aici apar intenţiile şi afectivitatea)
identificarea mentală cu acţiunea prin imaginaţie

• Comicul poate fi folosit (în extrem) până când i se relevă tragicul intrinsec, aşadar pentru a spori efectul tragic al unei situaţii, replica etc
• Nu se oferă actorului destinaţia finală ci intenţiile care să îl conducă până acolo
• Nu putem considera în analiză ca fapt ceea ce ştim deja că s-a întâmplat (că există)
• Regizorul trebuie să creeze necesităţi juste care să determine acţiunile, funcţionând în acrod cu un principiu al înlănţuirii acţiunii
• Regia să fie a unui film interior
• Cheia performanţei actoriceşti stă în găsirea impulsurilor corecte

„America e demult descoperită, nu o putem descoperi de fiecare dată”

Teatrul trebuie să caute ELEMENTUL EXISTENŢIAL, valoros pentru viaţă.
Când teatrul îşi atinge menirea, se împlineşte, ceremonialitatea care îi stă la bază se estompează, convenţiile de comportare ale spectatorului dispar…

„…mă simt în mers către un teatru nou”(Gordon Craig)

Beatrice Picon Vallin, unul dintre cei mai cunoscuţi şi apreciaţi teatrologi din lume la ora actuală, a susţinut la U.N.A.T.C. o conferinţă cu titlul „Rolul dramaturgiei lui Shakespeare în teatrul european”. Încadrat în suita întâlnirilor (atelierelor de regie) pe care le susţine zilele acestea la Facultatea de Teatru, regizorul David Esrig, conferinţa s-a bucurat de aportul regizorului, de această dată traducător şi interpret.

Din colaborarea excepţională a celor doi (lector şi translator) s-au născut, între altele, următoarele idei referitoare la unul dintre părinţii teatrului modern, Eduard Gordon Craig:

• Regizorul de teatru face ca, la începutul sec. XX, autorul să fie repus în drepturi, jucat după măsura propriului text, studiat, înţeles şi abia apoi montat
• Acestă idee contrazice prejudecata, chiar de notă recentă, conform căreia regizorul este „duşmanul” autorului
• Apariţia funcţiei regizorale face ca Shakespeare să se joace din nou în original (sau în traduceri responsabile), iar tendinţa este de stabilire a unui spaţiu de încredere între autor şi regizor
• Eduard Gordon Craig, omul de teatru englez, reformator al teatrului de început de secol XX, propune o operă de meditaţie plastică faţă de text în care locul cel mai important trebuie să îl ocupe: gestul şi mişcarea
• Regizorul este un creator de operă, nu un interpret
• Regizorul lucrează cu viziuni –la Craig este vorba de o viziune interioară (exprimată plastic) laolaltă cu o viziune exterioară. Ex: teatrul este văzut ca un munte abrupt pe vârful căruia se află un nor care îl acoperă
• Gordon Craig s-a ocupat de teatru toată viaţa, iar Shakespeare s-a aflat în centrul preocupărilor sale
• În primul manifest teatral, citatele sunt numai din Shakespeare, iar originalul este structurat după următoarea schemă: o pagină de text, o pagină transparentă scrisă aşezată pe următoarea pagină reprezentând o imagine
• Căutarea lui Craig, prin intermediul vizunilor fantastice: Spaţiul în care tragedia Shakaspeare-iana să devină jucabilă
• Craig declară în mai multe rânduri că este imposibil de montat Hamlet dar lucrează la asta toată viaţa
• Se postulează independenţa teatrului faţă de celelalte arte
• În ciuda preocupării către arta plastică (gravură, schiţă) Craig refuză pictura pe scenă
• Căutările în domeniul scenografiei se duc în sensul unei scenografii noi, active: resursele de bază sunt pe de o parte scara şi pe de altă parte paravanele
• Scena sa se baza pe mişcarea personajelor şi a obiectelor, reprezentând, în factor ideal, ideea în spaţiu, cu ajutorul mişcării
• Actorul este înţeles de Craig ca o supra-marionetă, fiind în mod necesar cerut de spaţiul pe care îl concepe regizorul. El trebuie să poată facă orice pe scenă şi să controleze tot ce face, să poată vorbi cu irealitatea, să poată purta mască.

**Atelierele susţinute de David Esrig continuă până pe 15 mai şi au loc în sediul UNATC, la etajul I, Sala Berlogea

Buni ca pâinea caldă

De la Shakespeare încoace, formula „Teatrul este oglinda vremurilor sale” a fost citată, parafrazată, comentată, îmbunătăţită şi deja a început să pară desuetă ca argument. În ultima vreme însă, montările de pe scenele româneşti par să o aibă drept deviză. În numele modernităţii şi al acordării la timpul prezent al operelelor mai mult sau mai puţin clasice, regizorii propun spectacole în care impactul vizual sau auditiv a luat locul emoţiei, al subtilităţii şi din păcate, uneori, transformă actorul din creator într-un executant, un ambalaj al formei. Acum este timpul unei dictaturi a regizorului şi a scenografului, în care fiecare se arată pe sine prin spectacol şi în care conveţia pare răsturnată: dacă eram obişnuiţi să mergem la teatru pentru a vedea un actor într-un anume rol, acum mergem să vedem un spectacol al unui anume regizor, spectacolul regizorului respectiv; până şi formula aceasta de posesie a unui spectacol îmi pare uşor absolutistă.
Şi cum orice modă sau tendinţă trebuie întărită de excepţii, iată că am avu bucuria să asist la un spectacol care la ora actuală se numără printre excepţiile de calitate. Este vorba de „Buzunarul cu pâine” a lui Matei Vişniec, cu Oana Pellea şi Mihai Sandu Gruia, e la Teatrul Metropolis. Mereu am avut o apetenţă sporită pentru specacolele cu două personaje – au o emoţie aparte, o vibraţie specială. Surpriza a fost să aflu că spectacolul nu are regizor, este o producţie realizată de cei doi protagonişti. Iată deci că se poate şi fără regizor.
Spectacolul mizează, aşa cum era de aşteptat, pe interpretarea celor doi şi nu are „cârje” de regie. Şi cum să pui mai bine în valoare un actor decât pe o scenă aproape goală, în care singurul element de decor este un simplu puţ care nu ocupă prea mult spaţiu şi nici nu este ostentativ, fiind în acelaşi ton cu perdelele negre care mărginesc cadrul scenic. Costumele sunt şi ele cum nu se poate mai neutre: costum negru bărbătesc, cămaşă albă, pălărie şi baston. Există însă, două proeminenţe- una în plan regizoral şi una în plan scenogafic, acodrate cu eleganţă; cea regizorală e introdusă doar la sfârşitul spectacolului, iar cea scenografică te intrigă încă de la început, pentru a fi rezolvată spre final. Este vorba de aducerea unei grămezi de pâini pe scenă în timpul unui heblu (soluţie foarte inspirată), impactul fiind mai puternic pentru spectator decât dacă acest lucru s-ar fi făcut la vedere (pâinile ar fi căzut în scenă). Iar în plan scenografic, este vorba de teneşii Oanei Pellea care în contextul general apar ca unica abatere de la regulă. Atunci însă când personajul spune că are platfus, întrebuinţarea lor în costumul personajului se justifică şi chiar par o alegere bună.

Aşa cum am amintit de la început, punctul forte al spectacolului este interpretarea celor doi actori: Oana Pellea şi Mihai Sandu Gruia. Nimic forţat, nimic strident, nimic supralicitat sau împins către public. Dacă la alte spectaole simt că actorii îmi bagă degetul în ochi şi mă subapreciază în permanenţă, suliniindu-mi exagerat replici, situaţii sau relaţii, în acest spectacol am asistat la o lecţie de arta actorului. Am văzut aplicată teoria domnului Ion Cojar – actorul în situaţia personajului, organicitate, viul pe scenă şi nu mimarea lui. Doi oameni cât se poate de fireşti, care se mirau, se contraziceau, se amuzau, căutau soluţii, doi oameni care nu simţeai că joacă teatru, ci că cel mult se joacă. Relaţia dintre ei a funcţionat ceas şi am simţit în permanenţă, dincolo de text, o comunicare continuă între cei doi.
Deşi textul nu este, după părerea mea, o capodoperă, are o calitate remarcabilă: menţine suspansul tocmai prin lipsa de acţiune efectivă şi prin dozarea informaţiilor. Şi tocmai pe acest lucru au mizat cei doi actori- pe ruperile de ritm, pe echilibrul între comedie şi dramă şi pe introducerea informaţiilor utile pentru spectator fără ostentaţii. Apoi, este extraordinar felul în care Oana Pellea conduce ostilităţile. În textul original, cel doi bărbaţi erau numiţi „Bărbatul cu baston” şi „Bărbatul cu pălărie”. În spectacolul de la Metropolis, amândoi au şi baston şi pălărie şi cum se adresează unul altuia cu „Domnule” şi „Domnule” relaţia dintre cele două personaje nu este clară de la început. Personajul Oanei Pellea este însă cel care orchestrează totul. La un moment dat mă întrebam dacă nu cumva, toată povestea cu câinele aruncat în puţ nu se va dovedi un simplu pretext pentru ca un om să îl poată contrazice perpetuu pe un altul, pentru plăcerea meschină de a avea mereu dreptate. Persoanjul lui Mihai Sandu Gruia, nu este însă doar un raisseneur, nu este cel care încasează, incapabil de replică. El este veşnic în căutare de soluţii (deşi puerile uneori), de argumente, este febril şi gata să îşi asume responsabilităţi. Celălalt, mereu raţional, deşi pare la fel de implicat şi de hotărât, nu face altceva decât să demonteze pas cu pas orice intenţie sau idee formulată de conlocutorul său.
La final însă înţelegi că nu pot unul fără celălalt, că au nevoie să rămână mereu împreună, că tocmai complementaritatea lor îi face de nedespărţit şi că într-o lume în care „trebuie totuşi să facem ceva”, atunci când de fapt nu putem să facem nimic, măcar să nu fim singuri ca să amăgim şi să ne amăgim cu firimituri.
Cu toate că este plin de replici cu haz, cu toate că se râde, sentimentul generat de spectacol este unul de toniciate, de dăruire şi, de ce nu, de solidaritate. Simţi că orice s-ar întâmpla, nu eşti singur. Şi asta nu e puţin lucru. Am aplaudat cu plăcere „Buzunarul cu pâine” şi fără să vreau am asociat bucăţile de pâine împărţite în sală la final, cu bucăţile din sufletul lor, pe care asemenea actori le împart seară de seară publicului, datorită celei mai frumose renunţări asumate: dragostea de oameni.

Cronică scrisă de Alina Epîngeac

„Viaţa e o chestiune de gust”

Dacă pleci de la premisa că totul poate fi redus la firea lucrurilor, la firea umană, la nevoile rasei, care nu ţin cont de Bine şi Rău sau de Moral-Imoral, ajungi în inima marelui scriitor Frank Wedekind şi a piesei sale “Deşteptarea primăverii”.

Ceea ce e interesant în cazul montării lui Victor Ioan Frunză este tocmai procesul, construcţia unui sistem de gândire atât de bine susţinut încât e probabil să se distrugă pe sine, precum într-o implozie.

Mai exact, obsesia continuă de a pune la îndoială Tot duce, firesc (dar extrem de interesant) la situaţia paradoxală în care se pune la îndoială însă procesul de a pune la îndoială. Ca o capcană în care te prinzi mai tare încercând să scapi.
Tradus în imagine scenică, acest amplu peripluu gnoseologic şi ontologic, existenţial, lasă senzaţia de strigăt. Lasă ecou. Ecoul revelaţiei că o dată ce conştientizezi că eşti viu (vine primăvara) începi traseul către nefiinţă.

Aparenţa cu care jonglează excelent Frunză este compusă din mai mulţi tineri dornici să afle despre sexualitatea proprie, întâmplări comice dar şi extreme, peroraţii vii şi întrebări retorice, tabuuri, absurdităţi, atmosferă. Muzica live (Tibor Cari) care compune interludii şi punctează ideile importante sporeşte atmosfera, iar luminile şi scenografia realizată de Adriana Grand accentuează prin imagini foarte frumoase unele pasaje, rezonând bine cu întregul. Un lucru cert este că experienţa lui Frunză rezolvă remarcabil dificultăţile unui text ca „Deşteptarea…”

Cuplul de actori George Costin-Radu Mic (Melchior-Moritz) are momente valide şi susţinute puternic din interior iar Nicoleta Lefter (Wendla) reuşeşte, chiar dacă pare un pic forţat pe alocuri, să îşi definească drama, cautarea, soluţiile.

În esenţă o compoziţie completă adusă de la Brăila la Teatrul Odeon împreună cu întrebarea (şi îndoiala) perpetuă faţă de sensul omului, al iubirii, al moralei, al regulilor ş.a.

Cronica a aparut pe www.port.ro

Pe locul 5

Roblogfest-ul s-a terminat cu bine pentru toata lumea, cred eu. Mie mi-a revenit locul 5 la sectiunea cel mai bun blog cultural, ceea ce nu poate decat sa ma bucure si sa ma responsabilizeze evident. Pana cand voi ajunge sa sustin cel mai bun blog de cultura din tara. Ceilalti concurenti au castigat si ei cate un loc pe undeva mai sus sau mai jos in clasament. Pentru toata lumea a fost fie cate un fault fie cate un penalty neacordat, in functie de locul pe care il ocupa in clasament. Cert e ca atata timp cat crezi in ceea ce scrii, e de ajuns. Premiul il merita toti.

Va doresc citire si comentare placuta in continuare!

Autorul ”In vino veritas”

In vino veritas!

Astăzi am aflat că, după părerea unor oameni care sunt specialişti în blogosferă, respectiv juriul de la Blogfest, sunt candidat cu drepturi depline pentru cel mai bun blog cultural şi pentru cel mai bun blog în general.
Mai exact, după ce s-a terminat prima etapă, au mai rămas câte 80 la fiecare categorie, între care şi „In vino veritas”-ul meu.
Aşadar, mare bucurie mare.
Cu siguranţă membri juriului au apreciat grafica excepţională propusă de wordpress, paginarea exemplară şi font-ul. Pe de altă parte, e evident că titlul blogului crează adepţi între oamenii cu bun simţ cultural din ţara noastră.
Despre conţinut, toate-s vechi şi nouă toate/ce e rău şi ce e bine, tu te-ntreabă şi socoate. Şi spune-mi şi mie când afli.

Iaca deci, IN VINO VERITAS!
Cu mulţumiri, autorul.

Sectorul “S”peranţă.

 

S vine de la sinucigaşi. Dar la fel de bine poate să vină de la spaimă, silă, sclavie, simpatie, schizofrenie, speranţă.
Afişul pe care îl propune spectacolul lui Emanuel Parvu din Green Hours ne arată un om cu capul şi corpul în direcţii opuse. Just. Una e una, alta e alta. E ca şi cum, având impresia că trăim cu faţa, afişăm cel mai frumos spate pe care îl avem.

Povestioara celor doi S, meşteşugită din condei într-un mod lăudabil, fără surplus dar departe de a fi sărăcăcios, e despre indecizie, despre incapacitate, despre debusolare. Formula de răspuns e un prieten imaginar care să te trimită (de la sine) în direcţia potrivită. Sau un înger, sau un „ceva”. Uimitor, (sau evident deja?) direcţiile potrivite, dorinţele adevărate pentru fiecare sunt exact opuse celor pe care le exprimăm, zilnic, constant. Ne trezim ascunşi, nu ştim nici de ce, nici faţă de cine. Şi asta se întâmplă şi aici. Doi sinucigaşi se întreabă, într-un bar dintre cele două lumi (sugestie la Green?), aşteptând să fie anunţaţi dacă au murit sau nu, ce să facă. Îşi expun motivele şi îşi anunţă doleanţele.

Trio-ul Constantin Diţă, Gabriel Călinescu, Emanuel Pârvu funcţionează bine, cu momente de descătuşare în care funcţionează foarte bine. Cu un plus pentru Gabriel Călinescu, care dublează compoziţia de o sugestie fină de simulare, de păcăleală. Apariţia Danei Rogoz drept asistenta care anunţă sansele de supravieţuire e nimerită, dar deloc spactaculoasă.

Peste toate, un show cât o pastilă de algocalmin scris foarte bine, pentru care nominalizarea uniter pare justificată.

Infanţii noii ere. Faust la Sibiu.

Foarte
multe metafore pot descrie show-ul lui Purcărete. Una dintre ele, care îmi place nespus şi pe care o găsesc potrivită foarte, este aceasta: călătoria prin venele înroşite ale lui Faust, împreună cu propriul sânge, cald, care îngheaţă pe zi ce trece.
Monumentalitatea nu este un deziderat, ci o consecinţă. Când devine deziderat se transformă în kitch, nu e folositor, nu e funcţional. Când îţi propui să fii monumental e posibil (maxim) doar să pari monumental. Despre creatura de la Sibiu se poate spune că a frizat genialul. Iar despre Purcărete lucrurile devin certe. Istorie, ştiinţă, faber şi sapiens, sacru şi profan, metaforă, vizual, subliminal şi impresionant până la frică şi milă…

Presiunea
care atârnă pe umerii celui care se întoarce la locul lui după Valpurgia lui Purcărete este una dintre cele mai frumoase imagini ale spectacolului. Micii fauşti se prind că nu e de glumit cu gnoseologia, dar asta fac. Glumesc. La fel şi Faust, la fel şi noi, copiii noii ere. Se amuză total în trântă cu diavoli şi dumnezei care mai de care.
Glumim cu noi înşine, în încercarea turbată de a cuprinde. Iar în final, ne salvează câte un înger. Sau nu e mai salvează nimic. În oricare caz, călătoria prin lumea de aici e din ce în ce mai ameţitoare.
În ajun de război kosovit, spectacolul de pe 15 februarie avea sens ca niciodată. Independenţă, autonomie, mândrie.

Ce ne trebuie.
Scenografia lasă senzaţia ca fiecare ac îşi cunoaşte locul sub soare. Numai oamenii habar nu au. Iadul e fascinant. Contemporan. Aproape. Nu se deosebeşte foarte tare de un club mai interesant de prin ţările vestice. Nici prea tare de resursele cu care întotdeauna petrecem. Artificii, ca de sărbătoare. Sex şi dezmăţ pentru toată lumea. Cine nu ar semna cu o picătură de sânge pentru aşa ceva? Trebuie să ni-l imaginăm pe Sisif (Faust) fericit. Întins la maxim în fericirea lui. Şi pe noi, ca spectatori trebuie să ne imaginăm la fel. Pentru că nu e tocmai fină sugestia că toţi suntem pe-acolo, pe toţi ne mână careva şi toţi mergem încolonaţi şi cu ochii mari spre toate pervertirile lumii.

Actori, cu scuze.
Ofelia Popii. Din întâmplare am văzut, citind pe ici pe colo, mai toate epitetele care s-au alăturat performanţei sale în Mefisto. Nu mai adaug mare lucru, pentru că sunt cazuri în care e inutil. Şi acesta e un caz în care talentul şi munca duc unde ar trebui. Zic eu. Ilie Gheorghe, virulent, înălţător şi decadent. Absent şi prezent împreună, dă măsura unui mare actor şi unui mare rol. Sunt însă momente bune în care Mefisto îi fură sufletul şi actorului, nu numai personajului. Ceea ce nu pot să spun că e rău sau bine. Restul actorilor au fost impecabili.

Silviu Purcărete.
Călătoria spre monumental la braţ cu intratul în istorie. Plecăciuni de la copiii noii ere.

Catharsis-ul de tip modern. Sadismul şi masochismul (II)

(continuare)

Dintr-o perspectivă îngăduitoare aşadar, cele două moduri de a trata povestirea, pe de o parte întru purificare prin depăşirea suferinţei şi, contrastant, întru suferinţă ca purificare în sine, sunt, raportat la fenomenul teatral (înţeles în primul rând ca mod de a spune o poveste, şi apoi privind mijloacele), unul dintre cele mai interesante aspecte pornind de la care se poate desfăşura o analiză spectacologică a montării „Sado-maso blues bar”.

Aşadar, problema suferinţei ca modalitate, ca scop în sine, şi nu ca obstacol, aşa cum propunea formatul tradiţional, dezvăluie o serie de aspecte, între care alegem să poposim asupra unuia în mod special: sado-masochismul .

Între multele aspecte cu care arta contemporană, în general şi teatrul contemporan, în particular, aleg să ne surprindă, să ne pună la încercare sistemul de valori şi valorizare, prejudecăţile şi limitele umane, înclinaţiile către abordarea practicilor sado-masochiste (fie implicit, fie explicit) sunt, în context, o miză puternică, un racord la ceea ce e vehiculat tematic la nivelul culturii europene (şi de peste ocean) în peisajul contemporan, aflat, de bună seamă, în continuă evoluţie şi modificare.

În sprijinul acestei afirmaţii am putea înşira fără mari sondări artişti din toate domeniile artei care au tratat această temă, dar considerăm că nu este necesar, cu atât mai mult cu cât exemplele sunt multe iar spaţiul dedicat tezei noastre, redus.
Interesant însă nu este modul în care această temă a circulat şi circulă în artă, cât mai ales modul particular în care este tratată în contemporan, în actualitate –ca soluţie, atât drept cauză cât şi ca efect totodată, ca sens, ca opţiune.
Unul dintre cele mai fericite exemple la care vom apela totuşi pentru a surprinde, măcar într-o măsură nuanţele pe care le comportă tematica, este producţia cinematografică franţuzească „Jeux d’enfants” . Povestea de dragostea a doi tineri care, dintr-un joc care le pune la încercare între altele curajul şi spiritul de aventură îşi transformă viaţa într-un calvar, iar provocările devin din ce în ce mai dureroase până când, în final, îşi pun capăt zilelor. Departe de a fi identic tiparului Romeo şi Julieta, povestea jocului morţii este una care relevă aspecte precum intensitatea suferinţei, intensitatea durerii sufleteşti, intensitatea morţii, în cuplu, dar nu pentru a completa ideea unei iubiri, nu pentru a oferi o morală, nu pentru a izbăvi, ca la Shakespeare. Astfel, nu se pleacă de la obstacole (cum e cazul familiilor în R&J), pentru ca mai apoi să fie depăsite, ci din contră, se pleacă de la o stare de normalitate pe care se adaugă programatic (sadic, fără doar şi poate – voit) obstacole care intensifică totul până când, intensitatea finală –moartea fizică– îşi spune cuvântul.

Nota:

Sado-masochismul este folosit în sens larg, nu ca practică având ca rezultat plăcerea sexuală, ci ca plăcere de a produce şi suporta durerea atât la nivel fizic cât şi la nivel spiritual (suferinţa)

Catharsis-ul de tip modern. Sadismul şi masochismul (I)

** acest studiu are caracter teoretic si nu isi doreste sa fie pro sau contra practicilor sado-masochiste.

Premisă:
Conformă cu una din teoriile lui H.R.Patapievici, culeasă din conferinţele despre situaţia de fapt, adunate sub titlul de „Discernământul modernizării” (Humanitas, 2004)

Istoriile tradiţionale, spune Patapievici, dezvoltă un tipar de construcţie care înaintează progresiv de la rău spre bine. În dihotomia fundamental etică, fiecare povestire tradiţională are ca scop final, declarat sau doar intrinsec, descoperirea unei învăţături, unei morale. Care morală nu îşi permite să fie, în nici un fel de context, altfel decât înălţătoare, catarhică, îndreptar sau model etc.
Odată cu invazia modernităţii , sensul unei istorii tinde să se înlocuiască de o miză opusă, antipodică. O istorie modernă începe bine şi se termină prost. Sau, după caz, nici măcar nu mai începe bine. În oricare caz se termină prost (ne-bine).

Ducând mai departe această perspectivă, putem susţine existenţa unui non-sens al istoriei/istorisirii (atât la nivel de macro-cosmos, cât şi la nivel individual). De altfel, istoria de după postularea morţii lui Dumnezeu în secolul XIX furnizează variante multiple ale acestui non-sens. În acelaşi timp însă, putem deduce existenţa unui alt sens, unui nou sens, plecând tocmai de la premisele care stăteau la baza anulării lui: traseul descris de conştiinţa individului pre-modern este unul liniar, care are început şi scop totodată, respectiv depăşirea suferinţei şi accederea la starea de fericire; omul modern nu mai funcţionează linear ci iradiant, iar suferinţa nu se mai alfă într-un punct al traseului, deci nu mai trebuie depăşită, ci din contră, trăită laolaltă cu celelale aspecte existenţiale.

Note:

• Delimitarea termenului ”istorie” de cel care desemnează ansamblul evenimentelor din trecut, (istoria ca ştiinţă) şi asimilarea sensului de povestire.
• Modernitatea este înţeleasă în sensul ei complet, de epocă istorică recentă.

(va urma)

Gata, mă fac menegiăr!

De multe ori când te aşezi comod şi te apuci să îţi arunci gândurile asupra unui aspect autohton, românesc, te izbeşti de o realitate care seamănă foarte tare cu începutul unei melodii dintr-ale Adei Milea: „Cine-a zis că n-avem istorie? Cine-a zis că n-avem memorie…”
Aşadar, cine a zis că n-avem şi noi management cultural?Eu. Lucrurile sunt simple aici. Cultura trebuie să fie produs, dar nu are calităţile unui produs, zic unii. Producţiile teatrale nu răspund nevoilor reale ale consumatorilor, zic alţii. Cercul vicios se închide în momentul în care consumatorul este declarat inexistent de către producători. Sau existent dar necunoscut. Iar managerii culturali nu sunt de niciun fel. Adică la propriu, nu sunt, nu există. Lamentaţia poate începe, aşadar. Oprită pe ici pe colo de apariţia câte unui vizionar care deşi nu se pricepe, simte. Face treaba după intuiţia omului cu bun simţ. Şi iese bine. Dar numai să nu-l întrebi cum a făcut, că te îngrozeşti.
Ei bine, rigoarea lipseşte, iar cei care o au, preferă să o folosescă în alte domenii, unde se câştgă mai mult. Firesc. Şi astfel încheiem pledoaria. Din interior putreziciunea şi ineficienţa sunt copleşitoare. Din afară, actorii zâmbesc frumos când ies la aplauze.
Şi unii alţii se mai găsesc să scrie pe vreun blog. Care blog, apropos, se vede treaba că este concurent la blogofest sau aşa ceva. Aşadar, votaţi „In vino veritas” şi câştigaţi!Scenariu imaginar:Cu ce sa atragă televiziunile? Cu o permieră la unul din cele 10 teatre din capitală. Cu încă o piesă proastă, bună, plicticoasă sau extraordinară. Şi atunci zici „băi hai să vedeţi a lui Tudor Muşatescu ăla care e cu <<Gaiţele>>”. Cu ce să îi agăţi? Cu Birlic şi cu Tamara Buciuceanu. Veniţi să vedeţi sufrageria, maşina de scris unde… Şi el a considerat aşa, apropo de imagine, să fie, la fiecare eveniment, la o premieră la(…), o prostie de piesă, ca am mai avut şi d’astea, domnule să fie ceva să construieşti un „muţunache” care umblă pe stradă, am avut şi fanfară. Să faci că să vină televiziunile, cu un spectacol sanchi inedit să vină 2 3 5 10 televiziuni[...]

Povestea merge mai departe…

*până şi ironia e de prost gust în acest caz, accept. <p <p

Mi-aş dori să moară toţi odată cu mine…

Întoarcerea fiului risipitor, ca într-un fel de junglă populată de figuri care nu par oameni, cât mai degrabă subconştienturi afişate, obsesii şi complexe, traume vii. Şi totuşi sunt de-ai noştri, nici mai mult nici mai puţin, cum s-ar zice „în carne şi oase”. Îi recunoşti, nu după râsul isteric care nu îţi e tipic, nu după lungile poveşti despre plimbarea de duminică, nu după mişcările coregrafice în care îşi desfăşoară actele sexuale, pe fond roşu, cu inimi (cicatrizate, mă întreb). Dar îi recunoşti, îi ai în familie, îţi sunt prieteni, cunoştinţe, îi vezi la TV, sunt oameni.

Aşadar, nu doar o călătorie în spaţiul interior al unor oameni, cât mai ales una în interiorul propriului fel de vedea lumea când e pe sfârşite: „Mă simt iubit în viaţă aşa cum ai vrea să fii iubit mort” spune personajul interpretat atent de Cristi Balint. Probabil că atunci când ştii că mai ai puţin şi mori, te simţi deja mort.

Nu doar o peroraţie despre frică şi paralizie, cât un cumul de mici realităţi, care se despart şi se împart precum celulele, atunci când din afară stimulii sunt diferiţi: fie un frate hiper-sensibil, fie o soră părăsită, fie o mamă uitată şi uitând.

Nu doar un set de invenţii regizorale, ci un tot unitar, gândit şi legat, legalizat, într-un fel, într-un spectacol, show. Cu scenografia lui Mihai Păcurar, care duce totul în unghi, la punctele de fugă ale unei perspective care parcă strigă manifestul omului-postmodern.

Pentru că am şi avut ocazia să comparăm cumva varianta franţuză a textului lui Jean Luc-Lagarce, prin supra-titrare, e nimerit să subliniem şi acurateţea Eugeniei Anca Rotescu, care face bine ce face, deschizând parcă la fiecare translare semantică, mai mult şi mai mult sensurile.(cât am reuşit să urmăresc desigur)

Distribuţia, cu plus pentru rolurile feminine (Antoaneta Zaharia, Paula Niculiţă, Meda Victor) -în ton cu atmosfera de fond, fără suişuri şi coborâşuri. Mihai Smărăndache, după Quintonce din “Inimi Cicatrizate”, parcă din ce în ce mai bolnav pe interior, iar Adrian Draganescu în partitură. Cu excepţia chansonette-ei cântată live (lăsând senzaţia că este playback –apropo de calitatea interpretării) de Mihai Smărăndache, care semnifică în sine un moment de teatru de calitate.

Peste toate, un show definit, poate nu atât de intens, ci doar mai tensionat. Şi până la urmă, pe bună dreptate, ce să fi fost mai mult decât „…sfârşitul lumii”(?)

*Despre lansarea de carte nimic pentru că în necunoştinţă de cauză am ocupat un loc rău plasat în holul teatrului Odeon, altfel gazdă bună şi ca de fiecare dată în haine de sărbătoare, parcă.

Unde e curva, dom’le?

Sunt unele spectacole la care te duci având, din nenumărate motive, nenumărate aşteptări. Premiera lui Alexadru Darie a fost pentru mine un astfel de spectacol. Rău este când aşteptarea, în loc să se rezolve cumva, odată cu vizionarea spectacolului, se prelungeşte chiar şi în sală, chiar şi după ce spectacolul a început.

Aşadar, aşteptând, am apucat să găsesc câteva coordonate tari ale spectacolului. În primul rand, doi actori tineri, puşi să susţină o întreagă construcţie complicată, stufoasă, plină, de la replică la mişcare şi relaţia cu decroul. Vlad Logigan şi Emilia Bebu răsuflă greu, şi pe bună dreptate, sub apăsarea întregului mecanism. Cu plusuri poate pentru Emilia Bebu care lasă senzaţia de curăţenie în interpretare, şi îşi apropie parcă mai mult, în felul ăsta mai abţinut, mai reţinut, imensitatea personajului. Pentru că trebuie spus din capul locului că adaptarea scenică, dramatizarea textului (splendid de altfel) lui John Ford a lăsat mult din personajul Anabellei. (interesantă poate fi legătura cu „Iată femeia pe care o iubesc” a lui Camil Petrescu)
Tot despre varianta de scenariu, aşa cum e folosit, o multitudine de semne de întrebare, de nelămuriri. Textul se aseamănă ca lirism şi formulă de scriere cu o tiradă romantică, iar poezia din fiecare cuvânt sufocă oralitatea până când, în unele momente o aduce aproape de zero.

Un alt punct important de discuţie îl constituie performanţele actorilor care joacă roluri secundare (Vasques -Claudiu Stănescu, Florio – Romeo Pop, Fratele Bonaventura -Cornel Scripcaru,Contele Soranzo-Marius Capotă ,Putana-Oana Ştefănescu,Ricciardetto-Ion Cocieru,Nunţiul Papal-Marius Chivu,Philotis-Nicoleta Hâncu -debut-,Hippolita-Irina Ungureanu) care construiesc până la un punct, aproape în mod ideal contextul în care este de aşteptat să se desfăşoare big-bang-ul. Remarcabil personajul Nicoletei Hâncu, actriţă aflată la debut, care jonglează pe o formă interesantă, fără să rămână în ea.

Altfel, coerent în intenţii şi atent despicat de aşa-numitele idei regizorale, spectacolul merge aproximativ ca un car de aur pe un drum de ţară. Cu hopuri, zgâriat pe ici pe colo, în orice caz greu. Iar efortul, care transpare din fiecare părticică a drumului, de la scenografia complexă şi funcţională (nu expozitivă şi nici butaforică) gândită de arh. Octavian Neculai, până la light design şi ilustraţie muzicală, realmente spectaculoase în unele momente.
În fine, concluziv, un spectacol care te face să aştepţi, din toate punctele de vedere. Să fie un Godot la capătul aşteptării, sau doar o ploaie rece, încă discutabil.

Dragoste. Sex. Pornografie. Obscenitate. Vulgaritate. De ce nu ne place teatrul contemporan?

Nu de puţine ori o discuţie despre criterii de apreciere şi clasare, etichetare şi în genere orice demers critic, fie el asumat sau pur, reactiv, ajunge la o limită – limita expresivităţii.
Anume acea destinaţie unde orice act receptiv trebuie (sau ar trebui) să se oprească, să se auto-analizeze şi să ţină seama. Retoric, este ceea ce analizez, clasez, traduc, intermediez, apreciez, primesc, EXPRESIV sau nu? În formă de aforsim, singurul mare păcat al artei este inexpresivitatea.
Recent se zbat pe Youtube un cuplu de filmuletze „teaser”(trailer-uri) despre un anume film bulgăresc “Baklava”, care propune o viziune realist-naturalistă, aproape în registru de documentar, despre viaţa unor puştani dintr-un centru de plasament. Săruturi tari între infanţi, droguri, hoţie, prostituţie, mai ceva ca în „Kids”-ul lui Gus Van Saant.

În fine, reacţiile, inclusiv cele oficiale ale regizorului şi respectiv ale autorităţilor sofiote, s-au împărţit cam în trei mari direcţii. Prima reacţie are ca nucleu acceptele morale vis-a-vis de creaţia cinematografică în cauză, a doua se referă la partea social-politică, de imagine şi impact (de la instituţia respectiv la naţie etc.), iar în fine, cea de-a treia, aproape insignifiantă ca număr de „reacţionari”, impresia din punct de vedere artistic. Evident că o serie de reacţii au combinat mai multe perspective, voit sau întâmplător, dar nu asta e important.
Point-ul acestei împărţiri, făcute cumva de la sine, este următorul. Perspectivele aplicate, în receptare, unui act artistic rezolvă în cea mai mare parte ecuaţia actului artistic în sine, cu atât mai mult cu cât, în principiu perspectiva creatorilor nu este cunoscută (aici avem de-aface cu un caz special).
Ceea ce ne duce cu gândul la următoarea ipoteză: este expresivitatea limita finală, aşa cum s-a sugerat şi încă marile voci din domeniu sugerează? Sau sub pălăria acestui concept, realmente permisiv, se strecoară şi acte de o anume factură care nu au nicio legătură cu noţiunea de artă…
Revenind la cazul bulgăresc, întâmplător sau nu, pe partea artistică proiectul dă încă de la trailer semne de calitate, montajul, unele cadre sau unele secvenţe fiind realmente „lucrate”. Aşadar, artistic, „Baklava” este orice dar nu inexpresiv. Ceea ce ne permite, logic, să apreciem scevenţa în care doi băieţi de maxim 1o ani se sărută şi se mângăie, pe o cromatică de griuri, în cadru static, foarte bine realizat… Sau nu?

Teatrul românesc, în formele lui cele mai să zicem ne-clasice, întâmpină aceleaşi rezistenţe, şi teoretic, acelaşi tip de problematică. Departe de a fi inexpresiv, el cade sub incidenţa unor grămezi de perspective care îl de-caracterizează, şi apoi îl judecă aproape cu armele cu care judeci o crimă petrecută sub ochii tăi. Cazul cel mai întâlnit şi de bună seamă cel mai preferat este acesta: ce e dragoste, ce e sex, ce e pornografie, ce e obscenitate şi ce e vulgaritate în teatrul românesc contempoaran, la regizorii care aleg să muşte din cea mai stricată bucată de real?
Definirea fiecărei noţiuni sau exemplificarea, în afară de faptul că este posibilă doar într-un anume grad, este diferită aproape de la om la om şi aşadar ineficient de abordat aici. Teatrul însă absoarbe toate tipurile de reacţii, este afectat şi îşi modifică cursul pentru fiecare „reacţionar”. Un sondaj pe un eşantion oarecare la o vârstă oarecare aplicat pe oameni din domenii oarecare, ar releva clar un lucru – între motivele pentru care nu ne place teatrul „nou”(fie autori, montări, vizuni) un mare loc îl ocupă problema „vulgarităţii” (înţeleasă în sensul larg). Şi totuşi, cât de expresiv este vulgarul ştim cu toţii, iar exemplele pe care am putea să le dăm ating de la premii Oscar până la recentul Palme D’or şi multe, multe altele.
Aşadar, nu prea ar părea că avem motive reale să desconsiderăm unele spectacole din prisma asta.
La nivel de senzaţie totuşi, rămâne în picioare ceva. Acest ceva s-ar traduce poate într-un soi de nelinişte, tumult, tremur ale unor principii, ale unei morale care începe încet să se piardă cu firea lăsând loc altora sau poate nemaipunând nimic în loc.

Basm urban- Pentru Cristi Mungiu

Dedic acest basm lui Cristi Mungiu şi experienţei sale alături de murgul său „432”. Să ne trăieşti! În scrierea excepţională a lui Mihai Munteanu, căruia îi mlţumesc.

Un basm urban
“Ce-am avut si ce-am pierdut”
De MIHAI MUNTEANU

<<Cocoşul, cu clapă sau fără, dilemă mare printre supuşi, e primul care ne urează Neaţa, într-un exces de voioşie. Zbrrr! Poc! Încă cinci minute..te rog……dacă se poate….
Şi se face că se poate. Se face că pot dintr-o dată sa zbor, peste case, peste munţi, peste timp, peste tot..şi sunt erou, sau cel putin aşa văd oamenii..şi mai e ceva, nu mă intereseaza cum mă vezi tu. Ce liniştitor! Vai dar ce-mi străluceşte armura..şi nici n-am timp prea mult să mă admir că şi soseşte o depeşă..E nevoie de mine! Nevoiaşii..mă strigă şi eu le răspund. Calul! Unde imi e calul? Doar o gură de licoare şi plec la drum, calul m-aşteaptă la poartă, credincios animal şi, deşi bătrân, zburdă de parc-ar fi la prima tinereţe; hehei ce vremuri, amândoi tineri si frumoşi, cum mergeam spre nicăieri din două în două zile, cu atâta încredere..
Dau bineţe trecătorilor şi încalec, spre tărâmul de peste tot, la datorie!! Ce aventură se anunţă.. şi nici n-apuc să-mi sfârşesc gândul că se şi aude un vuiet dinspre tărâmul de nicăieri; ce viitură!! Şi aşa se îngustează de parcă ar fi un râu de aer..pe sub? Nu. Peste? Nu Trebuie să-mi iau avânt şi să încerc să trec prin..hai, curaj! La urma urmei eşti un erou şi cu asta te ocupi! Aaaa! Încă doi metri, ba nu, unu şi am trecut, hai murg batran, hai! Nu mă lăsa acum! Am reuşit. Dar viforul ne-a tarat mii de lungimi axonice, ce luptă, murgule, mai poţi? Dar nu mai raspunde. A plecat; sus cred. Într-un final, ne vom întâlni, dar să ştii, întotdeauna când voi bea o licoare, de coca, de spiriduşi sau una usoară de fructe la tine, la forţa ta mă voi gândi. Odihneşte-te prietene! Drumul meu continuă de acum pe picioarele mele. Brr! Parcă nu era aşa de frig; şi a început şi să ningă, e frumos dar pământul nu pare sa aibă prea mare tragere de inimă în a îmbrăţişa zăpada; o respinge, şi ea de supărare se înnegreşte şi moare, dispare fără a-şi fi îndeplinit scopul..Poate pot afla OF-ul pământului şi cine ştie, poate îi împac, mă gândesc.. şi mă aplec să ascult pământul, dar nu pot auzi decât un sunet înfundat, din ce în ce mai tare şi până să deşluşesc..o creatură lungă, un şarpe colorat cu o gură cu mii de dinţi argintii, lustruiţi din care ieseau aburi şi un miros ce aducea a descompunere mă înghiţi. Beznă! Beznă! Dar ce bine ca am o sticlută cu licurici la mine, vai dar ce anemici sunt, ei, în orice caz, mai bine decât nimic. Hei! E cineva aici? Nici un raspuns deşi, pot să jur că am mai văzut pe cineva, da, da uite! Cred ca e orb..a, ba nu, nu e. Haideti, ajutaţi-mă să ieşim de-aici, îi zic. Nici un răspuns. Trebuie să fie surd, cine ştie de când e aici; dar ce tot spun, uite şi alţii, vai de mine ce miros! Lume, lume, haideţi să ieşim la lumină! Destul aţi stat în măruntaiele orătănii ăsteia. Se izbesc unul de altul..şi striga la mine..se pare ca nu vor să scape pentru că nu au ajuns, unde Dumnezeu să ajungă? Îmi iau inima în dinţi şi scot paloşul să îmi croiesc drum printre măruntaiele animalului..parcă se vede lumina, parca, da,da, l-am străpuns, arrr, sunt afară? Cred că am ajuns într-o galerie de hârgiog sau ceva asemantor oricum; ce bine, au mai ieşit câţiva cu mine din măruntaiele animalului. Poate împreuna o să ieşim la suprafaţă. Sapaţi împreună cu mine! Cine m-a pus să le zic asta, nu ştiu! Haotice mişcări mai au, şi pământul, tot pământul îmi intră în ochi. Gândirea îmi rămâne limpede, totuşi, si ii las pe ei să meargă mai în faţă, adapostindu-mă într-un intrând al galeriei. Cred ca au ajuns sus; e cazul sa-i urmez.. ciudat; văd ca au început să coboare chiar când, după gândirea mea, trebuia să fi fost aproape de suprafaţă, nici nu-i mai aud, tare straniu. Dar eu vreau să ies şi pentru asta trebuie să sap. Două, trei lungimi de corp şi iată-mă sus, la suprafaţă..oare unde am ajuns?>>

Important nu este că stai la bloc, ci la ce etaj stai.

 

„După blocurile gri, stăm noi majoritatea”. Sau in ele. Ăsta pare a fi un lucru cert, de mult. Nu mai puţin adevărat e că aceste blocuri gri, lăsând la o parte aspectul arhitectonic mizer şi simbolistica epocii de tristă amintire, ne influenţează şi ne-au înfluenţat întotdeuna câte puţin în fiecare părticică din noi. Am cunoştinţe care uitându-se pe geam nu vad altceva decât alte 10-11 blocuri de plăci, de beton, gri, cu balcoanele închise sau deschise. Zilnic. O perspectivă realmente splendindă.
Răzvan Mazilu, CRBL, Coca Bloos şi Monica Petrică împreună cu coregraful Amir Kolben propun altceva. Să ne învăluim povestea blocului personal, povestea inimii betonate, cu muzica lui J.S.Bach. Să ne atragem unii pe alţii în dansul dreptului la vieţuire. O miză extremă, o reuşită pe măsură.
Cu o scenografie pe linie, la care au lucrat Laura Paraschiv şi regizorul spectacolului Alexandru Dabija, construită în două planuri, o schelă tradusă prin scările blocului şi o proiecţie în mişcare cu un bloc, un imens fundal aşadar.
Mişcarea, poveste în sine, relaţie, sens, şi nu în ultimul rând estetic, face ca întreaga amplă construcţie să funcţioneze, sigur că pe ritmurile lui Bach, care o înnobilează, cum altfel…
Iar concluzia, firească dar nu uşor de atins, este că omul, în toate vârstele sale (de remarcat, ca întotdeauna parcă, este Coca Bloos care uimeşte prin naturaleţea intrării în lumea propusă, prin forţa expresivităţii corporale, gestuale) este purtător de lumi interioare care, oricât de atrofiate ar fi de formele dure în care se zbate, învinge finalmente. Răzvan Mazilu nu mai are nevoie de prezentări, CeReBeL mai are nevoie de prezentări dar nu foarte multe, este omul potrivit la locul potrivit, Monica Petrică se întrece pe sine. Un punct în plus dansului contemporan ca formulă, un punct în plus teatrului Odeon ca propunere.
Important nu este că stai la bloc, ci la ce etaj stai.

Interzice-ţi-aş să mă iubeşti

Virtuţile pasivităţii pică greu la stomac într-o cultură care de ceva decenii încoa bagă viteză şi ridică la rang de zeitate factorul activ, acel „a face”. Cu viaţa personală, cu viaţa celorlalţi, pentru tine, pentru ceilalţi, ş.a.m.d.
Iubirile interzise de obicei scot în evidenţă asta. Trebuie să aştepţi ceea ce ţi-e interzis. Iar beneficiile, poate greu de conceput de către orişicine, par evidente, prin prismă existenţială.
Astfel, cele două părţi ale trilogiei orientale de la TNB, regizate nu fără sens dar nici extrem de spectaculos de Issey Takizawa, ne mai fac să ne potolim un pic nesaţul de acţiune, pe care îl primim aproape intravenos de la unii alţii. Rezultatul nu e melancolia expectativă românească, de altfel textul aparţine unui scriitor japoez, Yukio Mishima, ci un soi de ştiinţă a aşteptării. De care însă nu suntem complet străini. Chiar dacă unii actori din distribuţie lasă impresia că sunt. Nu dăm nume, pentru că nu e atât de grav.
În fine, două poveşti de iubire, pe de o parte lesbiană, a unei pictoriţe celibatare pentru modelul ei, o femeie înnebunită de iubitul ei care a părăsit-o şi pe de altă parte o iubire incestuoasă care, slavă lui Lao Tze, părea a lui Marius Manole pentru Carmen Ungureanu, sora lui şi sclava lui. Da, am zis bine.
De aici, accentele, uneori fine, alteori mai drastice, scoteau în lumină veleităţile unui text frumos, poetic, sensibil, cu imagine dar şi cu stare, cu atmosferă. Scenografia lui Masami Inoue, nu atât de spectaculoasă pe cum ar fi părut interseant să fie, dată fiind lumea plină de culoare şi simbol din Japonia, (sau cel puţin varianta europeană a ei) a fost totuşi bine şi coerent gândită şi binişor realizată tehnic. Axată pe simplitatea spaţiului, pe imagini pictate, în sensul pur de decor.
În interpretare, actriţa japoneza Kana Hashimoto merită o oră din viaţă. Fie şi pentru că e ofertantă perspectiva de a imagina prin ochii ei lumea orientală, experienţa unei iubiri cu sens, în ciuda aparenţelor.
Alte puncet cheie (şi forte) Carmen Ungureanu, într-un rol de sclav din iubire pentru fartele ei, (jucat de) Marius Manole, un fiu moştenitor care consumă orice altceva decât ceea ce i se dictează dinlăuntru să consume. Iubirea incestuoasă pentru sora sa. O relaţie adâncă –iertare pentru formulă, dar pare adevărată– , lucrată în interiorul ei şi mai puţin pe dinafară, de la doi actori care nu de puţine ori uită formele pentru conţinut. Din nou, slavă lui Confucius.
Din distribuţie mai fac parte cu mare succes, Teodora Mareş, Marius Bodochi, Brânduşa Mircea.

Dialog Băsescu – Tăriceanu – Elena Udrea – exercitiu dramatic

Băsescu: (se piaptănă; uitându-se strâmb) Elena, serveşte-l pe Tăriceanu cu una neagra fără zahăr, te rog!
Udrea: (spre Băse, ducându-se să pună de cafea) Să-i dezvălui de unde avem cafeaua?
Băse: Încă nu Elena, fii deşteaptă, mai aşteaptă.
Tăriceanu: (scriind ceva) Eu nu beau cafea, iar dacă beau, nu beau cu zahăr, iar dacă pun zahăr, pun zaharină, iar dacă pun, o linguriţă, ce linguriţă? Nu sunt influenţat de nimeni.
Băse: (trăgând discret cu ochiul bun la ceea ce scrie Tăriceanu) Ciudate gusturi ai mai dragă Cornele…
Tăriceanu: Gusturile nu se discută, dragă Traian! Eu am moştenit legal gusturile astea, nu m-a influ…
Băse: (tăindu-i vorba) Nu se discută dar ne despart! Că di nu…
Udrea: (băgând capul din cealaltă cameră, către Băse) Dinu?!
Băse: (cu o grimasă de satisfacţie, încet) Nu acum Elena, fii deşteaptă, mai aşteaptă!
Tăriceanu: (către Băse, oprindu-se din scris) S-a vopsit Elena?
Băse: (clipind des) S-a vopsit, dar nu şi-a schimbat culoarea prea mult… să te uiţi mai atent, să fii pe fază!
Tăriceanu: (semnând ce a scris, bucuros) Da!
Elena (acelaşi joc)*Alianţa?
Băse: (aranjându-si cravata) Fii deşteaptă,…
Udrea: (încurcată) E gata!
Băse: Alianţa?
Tăriceanu: Alianţa, că di nu…
Băse: (încurcat) Dinu!?
Tăriceanu: (speriat, zbierat) Patriciu?!
Elena: (venind cu tava cu cafea) Sunt deşteaptă?
(Tăriceanu iese în trombă, uitând biletul)
Băse: (uitându-se [strâmb], în spre uşă) Elena, citeşte repede ce a scris?
Elena: (revelator) Eşti deştept, nu mai aştept! (citeşte) Dragă Traian, dacă ai ocazia să ne împăcăm?

* în momentul în care scriam am primit pe mail revista presei cu titlul „Dragă Traian, dacă ai ocazia să ne împăcăm?” coincidenţa dracului. M-am amuzat copios. Asta apropo de veleităţile comice ale teatrului…să zicem, fara implicatii politice. Insist, fara implicati politice.

Măscăriciule!

Dacă ţi-e foame, nu trebuie mai mult decât să crezi că mănânci, dacă ţi-e sete, să crezi că bei, dacă te temi de moarte, să crezi în ceea ce te face nemuritor. Dacă nu mai crezi în nimic, să cauţi pe cineva care crede. Pentru că un lucru poate fi cert, există crezuri pentru fiecare. S-a liberalizat piaţa de credinţe, avem opţiuni acum, ceva asemănător pieţei de telefonie fixă şi (i)mobilă.

 Aşadar, a nu se combina Horaţiu Mălăele cu Nicolae Urs şi cu Anton Pavlovici Cehov. Pentru că rezultatul, pus sub titlul de “Măscăriciul” şi jucat la Bulandra, e demenţial.
Mai exact, dintr-o viziune aproape sadic de poetizată asupra unei meserii, a unui destin, a unui apus de destin, mai bine, iese o realitate de ne-refuzat.
Abilităţile unui “măscărici” de a surprinde în sine o istorie a umanului, redus la o pasiune. Dar ce pasiune! Între el şi public, între o lecţie de mare actor, dăruită cu suflet soufleur-ului şi o masă improvizată, din gest, pe care o simţi mai reală decât orice masă la care ai stat vreodată.
Altfel, tragicul realizat cu resursele comicului, ca într-un manual de poetici ale teatrului. Şi, dacă te gândeşti mai bine, ca într-un virtual manual de utilizare a vieţii. Pentru că până la urmă ăsta pare a fi point-ul, ideea.
Nina Brumuşilă, scenograful spectacolului, face evident lucrul acesta, printr-o platformă, scenă, cu o cutie a pandorei din care ies rolurile mari, într-un spaţiu atemporal, în care deşi timpul e la mare căutare, el lipseşte cu desăvârşire. Până la urmă, de ce să nu li se mai joace o festă celor doi, doar suntem pe terenul posibilului. Şi până la urmă, imaginar sau real, cui îi pasă? Cine are ochi s-audă şi urechi să vadă!

Punct şi de la capăt

Punct şi de la capăt. Cu speranţe şi gânduri, alţii şi totuşi tot noi. Cu previziuni care mai de care mai cu războaie mondiale sau cu pace şi prosperitate. Credem fiecare atât cât ne duce voinţa. Referitor la ale noastre, situaţia se menţine pe aceeaşi linie. Anul 2008 va avea premiere cu surle şi cântece (trâmbiţe), repertorii extrem de nimerite, super-invenţii, super-inovaţii dar nu mai puţin recondiţionări şi reevaluări ale tradiţiei.. Teatrele din ţară o să pornească o ofensivă uriaşă în a-şi recâştiga publicul cu super-producţii, nu foarte scumpe dar extrem de expresive şi grăitoare. Teatrul Naţional bucureştean o să uite de burghezi din Chicago şi o să trebuiască să consolideze porţile celor trei săli din cauza abundenţei iubitorilor de cultură. Studenţii vor plăti toţi biletele, din imensele burse pe care le primesc. La dracu cu carnetele de student!
Altfel, Opera, Opereta, Ţăndăricarii şi Ion Crengii vor fi şi ei din ce în ce mai în vogă, răsplată a muncii lor serioase, cu responsabilitate, cu resurse sufleteşti şi materiale din abundenţă.
Teatrele de underground vor fi şi ele pline, nu că n-ar fi deja. Green Hours-ul rămâne o bornă, nu se mută nicăieri, nu îl revendică nimeni. Voicu tot acolo stă. Mânca-l-ar mama.(Sau l-ar mânca mama)
După ce anul trecut tocmai ne-am trezit că avem industrie cinematografică, şi generaţie (!?) de super regizori, o să apară cinema-uri în oraşele în care nu sunt. Punem mână de la mână, dăm o pânză albă de-a dura pe câţiva căpriori, închiriem dvd-uri şi dă-i şi uită-te române, până te prinde fiscul şi îl faci pe bune. (a nu se înţelege că încurajăm frauda, doar îniţiativa). În fine, şi astfel multă lume va redescoperi cinema-ul. Şi să vezi acolo cum pică şi-un oscar, şi mai facem un chef cu amicii ca să sărbătorim. Şi ne bucurăm, nu că am fi naţionalişti sau ceva, dar nici veşnici nemuţumiţi şi ne-bucuroşi nu suntem. Şi Cristian Mungiu devine al nostru, câte un atom la fiecare, facem avere.
Apoi na, ce n-am făcut noi de multă vreme, ne întrebăm. N-am mai citit o carte, de când ziceau Paraziţii ceva de asta. Şi dă-i şi citeşte. Ne prindem pe rând şi fiecare că avem super edituri, că există şi la noi super cărţi, că nu mai e decalajul editorial prea mare faţă de vest. Mai halim câte o colecţie Humanitas, mai alergăm după vreo carte de la Rao, mai cumăpăm vreun cotidian cu gratuita cărţulie şi scanăm cu plăcere Polirom-ul şi titlurile necunoscute de proză conemporană. Va să zică proză d’asta de-a noastră, de se scrie cât trăim noi.
O să ne dăm seama, după tot periplul, călătoria, drumul, prin varia arte şi viziuni, că ne place ce ni se întâmplă. Că avem o şansă. Şi o să avem grijă de noi şi de ăilalţi. Ca şi cum nu am apucat să ne naştem într-o lume unde suntem diferiţi şi deranjaţi de asta. Nu am apucat să înţelegem bine dihotomia bine-rău.

Nu e un vis. E o posibilitate, o perspectivă, o viziune. Are grade de probabilitate. Viitorul nu e, viitorul devine, şi de obicei cel mai tare devine, cu puţină dragoste. Asta zic eu. Şi-aşa că am de gând să îmi menţin sus şi tare viziunea mea despre 2008. Un an nou!

Ce greşeli face blogul “In vino veritas”

Una din marile splendori ale orişicărui simţ critic, cât de mic, cât de în faşă, este momentul în care devine auto-referenţial. Şi de-asta, am hotărât un post cu ce greşeli face blogul „In vino veritas”. Doamne-ajută!

Una dintre cele mai grave greşelei este aceea că, de când am început să scriu pe blogul „In vino veritas” nu am consumat nicio picătură de vin.

Altfel, limbă de lemn pe ici pe colo, exprimărigăunoase, detalii insignifiante, unele remarcirăutăcioase, altele hazardate.Încă un lucru grav estecă nu am scris despre niciun film românesc, şi, ca săvezi, în îngrijorător de multe titluri de posturi amfolosit familia lexicală a cuvântului „America”…

Nu mai vorbesc de „cronica de carte mică”, la caremă chinui de ceva vreme să aduc şi scriitoriromâni…

În secţiunea „De şi despre breaslă” stăm rău, şi nu din vreo idee de manifest anti noi şi-ai noştri, ci din… greşeală… iar la „Interviuri cu oameni care auceva de zis”, jignesc în continuare pe mulţi, pentrucă nu îi întreb, dar iertare, din greşeală.

Cea mai lemnoasă exprimare este desemnată „un regal cinematografic” din postul „Reminder: Snatch” – din motive evidente.

Cel mai amuzant comment este făcut de baby: „mă depăşeşte total”, un comentariu la care am reflectatmult. Serios. Mult rău. Şi la care am răspuns până laurmă ceea ce aş răspunde cred, mereu: „tot e ceva…”

Cel mai interesant/interesat cititor este desemnat: Radu Gonciar – radugo, din multe şi faine motive,între care, faptul că m-a acuzat de viziuni politizate. Glumesc.

Cel mai interesant comment aparţine lui Vlad Paşca, pasha, la postul „Artă poetică despre receptarepornind de la viziunile înguste”

Cel mai fain post „Sunt şi eu sado-masochist. Cred.”Despre spectacolul „Sado-maso blues bar” alGianinei Cărbunariu la Teatrul Foarte Mic.

Cel mai de groază post este „Neînţelegerea deplină de la TNB”, răutăcios până la meschin… sau poate…

Cel mai bun titlu de post este „Avem nevoie de sidaşi gay”, frust, rece, aplicabil filmului, esenţial înideea postului.

În speranţa unui an mai bun, unui blog mai bun, maicitit şi mai citibil, mai responsabil, mai fără greşeli şimai acut,

La mult teatru, la multă cultură, la mult vin. In vino veritas.

Bineinţeles, e necesar să mă expun spre critică şicititorilor, aşa că, aştept sugestii cu drag.

Care-i faza cu blogurile?

Potrivit Romania libera ar trebui sa avem o dubla aniversare: 10 ani de la infiintarea primului blog (in aprilie 2007) si tot atatia de cand a luat nastere cuvantul care le defineste – “weblog”. Devenit un trend in lumea online, blogging-ul este unul dintre cele mai de anvergura fenomene din spatiul virtual.

Potrivit eBlogs :Blog este prescurtare pentru weblog. Un weblog este un jurnal sau o publicaţie online actualizat(a) recent şi disponibil(a) publicului larg. Blogurile reprezinta in general personalitatea autorului sau.

Blogger – persoana sau entitate care intretine un blog si scrie periodic in el.

“Weblog”, cuvantul care a creat o adevarata nebunie in jurul unui simplu fenomen: acela de a scrie mai multe insemnari pe Internet, in cadrul unui jurnal online. E ca si cum cineva scrie un e-mail
pentru mai multi prieteni, singura diferenta fiind ca in cazul jurnalului online cititorii pot fi si cateva zeci sau cateva mii. Cuvantul “weblog” este de fapt un joc de cuvinte, fiind o combinatie intre “logging” si “web”, el fiind creat de Jorn Barger, creatorul site-ului “Robot Wisdom”, unul dintre primele bloguri din lume. A fost de ajuns un secol ca Technorati – portal specializat in identificarea si clasificarea jurnalelor online – sa anunte ca urmareste peste 70 de milioane de bloguri.

In cei zece ani de viata jurnalul online a suferit, ca orice fenomen in crestere, mai multe transformari. Am putea spune chiar ca fiecare utilizator nou-intrat in “blogosfera” a adus ceva nou cu sine si a contribuit la aceste transformari.

Intre 1997 si 1999 au inceput sa apara tot mai multe site-uri personale, unde oamenii faceau trimiteri catre alte site-uri sau comentau diverse evenimente din viata lor de zi cu zi sau diverse materiale citite pe alte pagini web. In aceasta perioada toti cei care isi creau un jurnal online trebuiau sa aiba anumite cunostinte tehnice, adica sa stie sa utilizeze programe pentru constructia unei pagini web si limbajul de HTML. “Boom-ul” (daca-l putem numi chiar asa!) s-a produs abia in 1999, cand blogging-ul a luat amploare o data cu aparitia “uneltelor” care inlesneau constructia unui jurnal online – adica un sistem pe baza de nume de utilizator si parola, unde utilizatorul avea doar de realizat niste setari (numele, schema grafica etc.) si apoi de introdus textul, link-urile si imaginile dorite. Mai ramanea un singur pas, apasarea butonului “Publish” (publica) si insemnarea aparea online.

Preluat din Romania Libera

Babele trag cu mitraliera în mileniu III

Cum ar fi sa participi la un cenaclu literar în atmosfera unui club de drum&bass? Dar să mergi la Teatrul Naţional din Bucureşti ca să participi la aşa ceva, cum ar fi? Dar să asculţi recitarea la microfon, dar să fie acompaniată de proiecţii, dar să se mai şi danseze pe fundalul poveştii, pe o scenă de teatru, în mişcări coregrafice parcă de marionete?
Ar fi ca şi cum ai combina baba cu mitraliera (nu e întâmplătoare deloc comparaţia) sau în fine, ca şi cum ai pune alături… Privighetoarea şi Trandafirul, la sala atelier a TNB.

Baba: Un text fin, de meşter, al lui Oscar Wilde, mai puţin “wild” decât în creaţiile cunoscute in alte genuri decat basmul, o alegorie despre sacrificiu, despre perenitatea sentimentului, şi eternitatea morţii, despre logica-ratiune si iubire etc. Compoziţia lui Marius Manole, naratorul, este una unitară, în tonuri adânci şi cu o tentă de poveste de copii, ca un fel de artă de a descoperi lumea ca şi cum ai văzut-o pentru prima oară, în fiecare moment la ei ; în acelaşi ton, un text tradus în figuri de stil, în retorică deschisă, plină, cu picaturi de fabulos şi tehnică narativă clasică.

Mitraliera: Scenografia, construită de Dan Titza anume pentru practicarea proiecţiilor video meşteşugite de Ioan Cocan împreună cu muzica de club de “chill out” sau orgă electronică şi încă ceva pe-acolo (Logan Fisher, Yann Le Blay, ca să verificaţi dacă am nimerit-o cu încadrarea, pentru că nu sunt convins), sunt elementele pe care se bazează în principal mitralierea spectatorului. Blocuri, maşini, vizualuri grafice, costume cu accente colorate, de club, şi nararea la microfon de către un narator semi-dezbrăcat, în blugi. Plus coregrafia şi mişcările pe scenă, automatizate, robotizate, de marionetă contemporană –gândite de Eduard Gabia şi simţită de Carmen Ungureanu şi Eduard Adam.

Baba şi mitraliera: pentru “pudici”, conservatori, tradiţionalişti, nostalgici sau cum s-or mai numi ei e posibil să funcţioneze baba. Pentru cei care sunt altfel, poate să funcţioneze mitraliera. Riscul este ca pentru niciunii să nu funcţioneze nimic. Cert este că, atât estetic cât şi contextual, extra-estetic, Carmen Lidia Vidu, împreună cu echipa face un demers pe care mulţi l-ar fi crezut realmente imposibil: pune baba să tragă cu mitraliera, ceea ce nu e puţin lucru şi de bună seamă e salutar, la noi, la TNB. Mai este totuşi un gust, o senzaţie, cum că, cu o aspirină nu trec toate bolile. Dar asta-i altă discuţie.

Ce greşeli face teatrul românesc, (II)

Dacă despre partea de informare am lămurit-o, în postul precedent, de 1 decembrie extrăgând cele mai fin-pesimiste concluzii, următorul aspect la care ne referim este, în genere, mult mai nuanţat şi într-un fel mai nespectaculos. Totuşi:
Actul de cultură, într-o logică simplă, are menirea de a se înscrie într-un traseu, într-o linie e evoluţie. Sau daca asta nu este o “menire”, primesc, cel puţin ar trebui să fie o consecinţă. Mai prozaic un pic, dacă faci film, cinematografie, fă-ţi un abonament la cinematecă dar şi la Mall, dacă faci teatru, vezi producţiile Naţionalului dar şi underground-ul. Pe parte de consecinţă, dacă nu ai aceste abonamente, asigură-te măcar că filmul sau spectacolul tău de teatru se vor înscrie singure, fie într-o direcţie, fie într-alta.
Dar să fim mai exacţi: categoria şi în genere procesul de categorisire, pe baze teoretice, deşi are, desigur, virtuţiile sale, nu este fenomenul la care ne referim acum; nu trebuie ca actul de creaţie = cultură, să încerce să fie într-un gen, într-o direcţie. El, actul, trebuie să rămână atutentic şi independent şi suveran. Pe linie de argumentare, artistul, cel care produce creaţia, nu trebuie să producă laolaltă cu ea şi manifestul de înscriere, discursul de acceptare în academia cutare sau cutare.
Ceea ce însă nu înseamnă că produsul său, creat după principiile proprii, nu trebuie să rezoneze, la scară mare, cu un întreg tumult de factori. Concret, în enumerare, factorii ar fi: creaţia de până atunci, contextul de distribuire al creaţiei, analiza de impact sociologic al creaţiei, contextul politic, de bună seamă şi cel economic etc.
Firesc, dar nu de bun augur, această miză a teatrului românesc este ratată, cu fast, cu splendoare. Şi motivul, departe de a fi o teorie conspiraţonistă despre nu ştiu ce sistem defect, este unul simplu, de bun simţ – lipsa mecanismului, lipsa inreţiei drumului de la creaţie la cultură.
Exemplu cu *
Festivalul anual de teatru de stradă din Angers, Franţa, ediţia 2007 a fost ediţia cu numărul 23 sau 24 sau oricum, ceva de genul acesta. Un sfârşit de săptămână, în care tinerii, în majoritate, s-au strâns, exact la orele potrivite, parcă ghidaţi de forţe extraterestre, exact unde trebuia, să vadă ce li se propune de data asta. Toţi aveau programul, toţi aveau hărţile cu evenimente, majoritatea respectau şi tematica propusă, culoarea galbenă, portocalie şi roşie în îmbrăcăminte.
În partea cealaltă a baricadei, dar poate în aceeaşi oală, cei care reflectă actul artistic sunt, la rândul lor, nevoiţi să facă faţă acestei lipse de coordonare, şi deşi de multe ori se încarcă să se coaguleze mişcări şi tradiţii (nu în sens conservator), şi inerţie, mai e mult până departe. Dar nu în sens cantitativ, mult. Ci în sens managerial. Ca soluţie, ca să nu fiu acuzat că sesizez probleme fără soluţii, fenomenul teatral trebuie să atragă oameni din toate părţile, specialişti în toate domeniile, care să nu facă de toate, ci numai ceea ce pricep cel mai bine. După modelul unei companii gen Procter&Gamble. Noi funcţionăm încă precum fabrica de bere din Azuga (asocierea este de fond, nu propriu-zisă)

(va urma)

Artă poetică despre receptare plecând de la viziunile înguste.

(completare a postului precedent) 

Să zicem că din întâmplare îţi cade în gheare un text dramatic despre un om şi mama lui. Ce faci? Îl citeşti. Şi scrii despre el.Ce scrii? Încerci să te prinzi întâi despre ce e vorba. Dar nu poţi. Pentru că nu înţelegi. Chiar dacă mai mult sau mai puţin, poţi să faci conexiuni. Dar în principiu, nu înţelegi, pentru că în viaţa ta mică din satul tău în care mergi la bere cu amicii, stai în trafic şi fumezi mult, lucrurile astea nu se întâmplă: părinţii nu se înjură cu copiii la mine în sat, şi tot la mine în sat nu se poate ca şi mama şi fiul să fie prostituate, sau prostituaţi. Şi nici nu se poate să se sinucidă şi să aibă sida şi să sufere atât şi totuşi să iubească atât. Şi nici nu se poate să locuiască într-un deşert atât la propriu cât şi la figurat.Urmează o replică la care eu m-am gândit mult, şi vreau să atrag atenţia în mod special asupra ei: ASTA SE ÎNTÂMPLĂ DOAR ÎN FILME. Şi noi, cei care avem un pahar de ceai dimineaţa şi un job şi mai multe facultăţi (nu mintale), nu avem nicio legătură… Avem părinţi, fraţi, surori, prieteni mulţi şi deşi (cu accent pe “e”), nu avem nicio treabă. Şi atunci de ce m-ar interesa pe mine, un astfel de text dramatic? De ce m-ar atinge în vreun fel?Pentru că dacă la mine în sat lucrurile stau aşa, în oraş nu mai e la fel. Şi cu timpul, satul meu va deveni oraş, şi apoi mapamond. Şi am să o înjur şi eu pe mama mea, şi am să mă prostituez şi eu, şi am să mă sinucid şi eu.

Ba nu, nu am să o fac, pentru că o să îmi amintesc de textul acesta, care nu m-a interesat. O să îl recitesc, o să ştiu ce a vrut el să spună, o să merg altfel, mai straight as a line, mai gay as a circle, mai nuştiu’cum as a nuştiu’ce. Şi, după o ecuaţie simplă, o să fiu mai fericit, mai liber, mai plin de viaţă.

Toată tevatura vorbeşte despre un mod anume de a vedea arta, şi teatrul şi cuvântul şi situaţia. Nu ca pe un produs, ca pe o experienţă. Pentru că un lucru e cert, mai devreme sau mai târziu, o să ne atingă pe toţi câte o palmă a vieţii de la oraş. Indiferent de cât de mic e satul în care stăm.

Dacă nu e aşa, vă dorim fericire plăcută!

Pentru 1 Decembrie, pentru noi, românii! Ce greşeli face teatrul românesc?

 

 

E vreo soluţie sau doar ne învârtim orbecăiţi ca printre reclamele luminoase din Las Vegas, într-o multitudine de false deziderate, de false propuneri, de false vizuini? Greu de spus. Gândurile pleacă în multe direcţii, e greu să obţii o concluzie oarecum fidelă tutoror coordonatelor lumii contemporane. Nu e mai puţin adevărat că de multe ori încercarea e adevărata reuşită.

Plecând de aici, despre teatru şi funcţiile sale, se poate perora mult. O să ne oprim, pe rând, la câte un singur aspect. Ce vină poartă producţia teatrală românească (şi reflexia ei) de soi recent, în evoluţia sau involuţia culturii naţiei (mă rog, ţării)? Păi să vedem: primul gând se referă la calitatea oricărui act uman, îndreptat spre om, şi la conditiile primare pe care le impută acest act.

Dubiile se referă la modul şi acuitatea cu care cei care fac teatru sunt conectaţi la realitatea dată (culturală, socială, geo-politică, axiologică etc.) Fără să alunecăm spre exemple, putem fără echivoc să spunem că, de cele mai multe ori, omul de teatru se distinge, uneori pe drept, alteori forţat, de realitatea pe care ar trebui, într-un fel sau altul să o slujească. Orgoliul, statutul de victimă a „vremuirii” (ca un veşnic Moromete), nostalgia, pasivitatea, lipsa fermentului creator autentic şi altele se pot alinia ca răspunsuri, ca motive pentru asta. Retoric, se poate traduce cam aşa: Dacă nu înţelegi omul, cum o să poţi să îl atingi, să îl impresionezi, să îl modifici? Nu poţi. Poate o să te respecte, admire, dar atât. Imaginaţi-vă numai un Socrate muult prea deştept pentru discipolii săi şi care se comportă ca atare. Ce rezultat ar putea avea…?

Acest aspect încercăm să îl numi Informare, şi îl raportăm ca vital, absolut necesar. Şi de la el trecem spre cealaltă dimensiune a teatrului.

De partea cealaltă a baricadei sau poate din aceeaşi oală, cei care mediază teatrul, au şi ei partea lor de responsabilitate. Ca să poţi să redai un produs artistic trebuie să înţelegi, până una alta, creatorul. Şi abia apoi să înţelegi publicul, contextul etc. La noi, criticul (cu subînţeleasa nuanţă peiorativă românească), are un soi de infatuare parcă a priori, înainte de orice altă caracteristică. O rază de meschin, de auto-referenţialitate în actul critic. Explicaţia nu e foarte spectaculoasă, se construieşte simplu: raportarea deficitară la creator de pe un piedestal fals numit obiectivitate. Dacă aparent e sănătoasă, de dorit, obiectivitatea este irealizabilă şi consecutiv, indezirabilă. În impertive ar suna cam aşa: Nu trebuie să aspiri la ceva ce nu poţi avea din principiu, trebuie doar să colaborezi cu cel care creează, (un soi de schimb între subiectivităţi) spre realizarea a ceea ce ar trebui să fie un scop comun…

(va urma)

La mulţi ani România, de acum, pentru că atunci am să beau bere şi am să mănânc mici, fasole şi cârnaţi, n-am să mai scriu despre asta…

Publicul care ştie ce vrea

 

Despre publicul care ştie ce vrea sunt multe de spus. Aceşti oameni formează o categorie destul de rar întâlnită nu numai la noi, ci mai peste tot în lume. Şi nu e greu de imaginat de ce: mass-media şi fenomenul advertising (publicitatea), sunt două din marile forţe (interconexe bineînţeles) care se referă la formarea acestui “ce se vrea”. Ele îşi descoperă, la o analiză simplă, câteva direcţii, de altfel extrem de vehiculate şi discutate – dorinţa de senzaţional, de nou, de impact, de violent ş.a.
Exemplele, deşi ar fi poate interesante de redat, sunt multe şi cred, arhicunoscute.

Revenind, în mod aproape firesc, se implementează unele nevoi, pe care apoi omul le acceptă ca fiind ale sale, şi ulterior încearcă să le satisfacă. În context, ceea ce vrei este similar cu ceea ce trebuie să vrei. Fără să creăm teorii ale conspiraţiei, acest „trebuie” este impus de cei care dau bani şi vor bani înapoi, adică investesc. Mai mult nu ne interesează în discuţia de faţă. Oamenii care ştiu ce vor, aşadar, sunt cei care, indiferent în ce fel, au capacitatea să îşi înţeleagă nevoile, independent de trend, de modă, de inoculări, de publicitate sau media etc. De cele mai multe ori, sunt oamenii care se opun, în măsura puterilor, efectului puternic al celor două.

În teatru e la fel, la o scară mai mică. Nevoile publicului sunt acelea naturale, peste care se adugă cele dinspre media si advertising. Din mare nefericire, promovarea unei direcţii în teatru, unui produs teatral sau a unui concept teatral ar costa foarte mult şi ar fi o investiţie cam neprofitabilă. Profitabil însă este să înfiinţezi OTV sau multe alte televiziuni. Teatrul trebuie să lupte şi el cu armele date. Dar încă nu este o investiţie profitabilă.

Şi atunci, teatrul nu se poate baza decât pe acea categorie de la care am pornit, a celor care ştiu, fără să li se dea mesaje pe telefon sau televizor sau pe panouri sau în presă, că au nevoie şi de teatru. Dar aceia, cred, (fără să fi verificat, pentru că nu am bani pentru a comanda un sondaj) sunt puţini, şi în curând o să fie şi mai puţini. Aşadar, cine se oferă să investească în promovarea teatrului? Promit că fac un brand cât coca-cola (scris cu litere mici) de mare…

“De ce nu mai merge lumea la teatru,cum o facea odata?” -intrebare de la un cititor

Teatrul a cunoscut multe perioade, din punctul ăsta de vedere: oamenii au fost mai mult sau mai puţin interesaţi de fenomen. Spre exemplu, înainte de decembrie ’89 sălile erau pline pentru că teatrul explica şi exprima nevoia oamenilor de libertate. O întreaga generaţie de mari regizori şi actori au fost împinşi către creaţii valoroase tocmai datorită nevoii de a se opune opresiunii sistemului. Numesc aici doar pe Lucian Pintilie, a cărui poveşti despre cenzura pieselor sale sunt nenumărate şi pline de miez. Ori despre asta publicul ştia, era în contact cu realitatea pentru că îl interesa vital, şi gusta, bineînţeles, pe deplin rolul teatrului. Imediat după revoluţie întreaga pleiadă de creatori de teatru (şi nu numai) a trebuit să modifice drastic repertoriul, pentru că deja lumea nu mai era interesată. Se dusese momentul. Au urmat perioade mai bune abia mai târziu, când teatrul devenea legat, din nou, de nevoile oamenilor. E vorba aici de nevoile primare, acute, puternice. Fie de libertate, fie de ludic, fie de opinie.

Pe logica dată, bineînţeles că teatrul avea să piardă teren în dauna mass-mediei, avea să se piardă publicul care căuta eliberare, care căuta şopârle împotriva lui Ceauşescu etc. Apariţia Pro-tv-ului şi ulterior a televiziunilor private pline de NOU, apoi încastrarea teatrului în turnul de fildeş –trebuie spus că reacţia teatrului a fost una de elitism, orgoliul creatorului de teatru a reacţionat virulent împotriva divertismentului ieftin, fără substanţă şi a înstrăinat fenomenul de vulg, de omul obişnuit –
De altfel, acum, în prezent, teatrul românesc încearcă, cu toate resursele, să redevină ce obişnuia să fie, adică în primul rând un factor activ de modelare socială. Şi asta se face cu greutate, cere timp, cere stabilitate, atât economică, politică, socială cât şi, consecutiv stabilitate culturală, de valori, de bine şi rău, de valoros şi derizoriu în teatru şi cultură. Faimoasa tranziţie fără sfârşit a afectat, fără doar şi poate, şi teatrul, care a trebuit să găsească formule noi, atât artistice cât şi administrative. Legea teatrelor s-a dat târziu şi nu este una dintre cele mai fericite variante, teatrele de stat au început să piardă din buget în dauna altor utilităţi publice, să zicem, creatorii au început să se îndoiască de propria valoare şi de propriul scop conform zicalei ceea ce nu are preţ nu este preţuit ş.a.m.d
În domeniu, discuţia asta se poartă cu fiecare ocazie, la fiecare întâlnire, la fiecare conferinţă. Soluţii se caută, se şi găsesc, se şi aplică. Poate nu cât ar fi trebuit, sau cât ar trebui, dar eforturi se fac. Teatrul s-a născut dintre oameni şi trebuie să se întoarcă la ei. Despre asta suntem cu toţii de acord.
Sper că am răspuns măcar câtva la întrebare…

Păcăleli, şantaj sentimental, „Alex şi Morris” la Teatrul Mic

 

Alex şi Morris, sau Ştefan Iordache şi Mitică Popescu. Cine a zis că noi nu avem actori mari, cine a zis că noi nu avem teatru pentru toată lumea, cine a zis că actorii din vechea gardă nu ştiu ce e aia text contemporan… în fine, dacă a zis cineva, sa meargă la “Alex şi Morris”. Un text interesant, politizat totuşi un pic cam mult, dar în rest sensibil, oarecum subtil în mizele sale, jucat… eeee aici e o problemă. Nu foarte mare dar totuşi o problemă. Sigur, valoarea şi experienţa celor doi actori, oarecum reflectaţi de Dana Dembinski Medeleanu ridică fără mare greutate sala în picioare, aplauzele sunt furtunoase, sincere, ca de altfel toate reacţiile faţă de ceea ce ţi se oferă la Teatrul Mic. Problema de care vorbeam e una de fond, mai mult teoretică dacă vreţi, pusă în ciuda succesului (salutar) al spectacolului.

Pentru sublinierea acestei să-i zicem defecţiuni vom face apel la un alt spectacol în regia lui Gelu Colceag, anume “Regina Mama”, cu Olga Tudorache, în care se întâmplă (oarecum alarmant!)… cam acelaşi lucru… un om aflat la sfârşitul vieţii, acrit de suferinţă şi boală, face apel la imaginaţie (minciună) ca să se păstreze viu, nimicind oarecum cu blândeţe şi naivitate (de om bătrân, căruia îi ierţi tot) pe toată lumea din jur. Sigur că există şi diferenţe. De altfel, aici vrem să ajungem. De ani de zile de când se joacă, “Regina Mama” reuşeşte să păstreze aceeaşi prospeţime, fără să îngroaşe sau subţieze vreo replică, vreun gest, fără să facă apel la îngăduinţa publicului faţă de etatea actriţei, faţă e valoarea ei arhicunoascută etc. Niciun fel de rabat de la calitatea actului artistic. Din nefericire, o astfel de atitudine, de relaxare  a păcălit (mai mult sau mai puţin) la partitura lui Ştefan Iordache. Şi oricât ar fi de neştiutor publicul şi de plin de dragoste şi îngăduinţă pentru monştrii sacru al scenei româneşti care sunt, indiscutabil, Ştefan Iordache şi Mitică Popescu, rămâne fie senzaţia, fie gustul, fie opinia, ca în cazul de faţă, conform cărora se putea şi mai bine. Iar reacţiile au fost evidente: de la “Regina Mama” spectatorii ies cu lacrimi in ochi, oarecum timizi, puşi pe gânduri. De la Alex si Morris, spectatorii ies veseli, încă în gând cu glumele deşucheate ale lui Iordache sau mai ştiu eu ce gesturi amuzante. Dar piesa vorbeşte despre suferinţa şi se încheie cu moarte. Iar miza fundamentală asta este, dreptul la viaţă pe care îl are chiar şi un moş de 76 de ani. Las la latitudinea altora să judece care este reacţia mai buna, dacă există aşa ceva.

 În fine, rămâne o seară în care am văzut un public bucuros, amuzat, participativ, ceea ce este, nici mai mult nici mai puţin, meritul celor doi mari actori, care au abordat cu ajutorul lui Gelu Colceag un text viu, modern, din lumea americană. Text a cărui lectură o recomand…

General, we salute you! Întâlnire cu JOSEF SZAJNA

Întâlnirea cu JOSEF SZAJNA, in miros de ceai si carte noua, abia scoasa de sub tipar cu tusul inca ne-uscat, de la Carturesti, a debutat cu un montaj cu imagini inregistrate din cateva spectacole marca marelui om de teatru polonez, cateva declaratii de prin interviuri etc. Foarte la indemana mi-ar fi sa dau curs unei tendinte de idealizare aproape fireasca a celui care de mai bine de 50 de ani (serveste, si in ce mod o face!) teatrul. Insa nu am sa o fac. Am sa redau, pe cat posibil o remarca pe care dumnealui a facut-o pentru onorata asistenta: nu mai merg la teatru, pentru ca simt ca sunt oricum plin de el.

A pledat pentru lipsa granitelor in cultura, a pledat pentru un teatru care sa atinga omul, sa il faca sa gandeasca, nu doar sa il distreze, a venit, in fapt, la Carturesti, sa ne zica, nu in multe cuvinte, ca nu trebuie sa nesocotim importanta teatrului. Si ca “noi tinerii” cum ni se adresa (era evident cel mai in varsta dintre noi), trebuie sa avem mintea deschisa continuu, catre fenomen.

Parafrazand o replica celebra a legiunilor romane, tradusa in limba engleza insa (nu intamplator), o adresam lui cu JOSEF SZAJNA : General, we salute you! Generale, te salutam!

Magia “Juncu”

„Azilul de noapte” este piesa din „Festivalul Naţional de Teatru” jucată de Teatrul „Toma Caragiu” din Ploieşti şi regizată de Cristi Juncu.   Mai este şi piesa la care am reţinut detalii, repet, detalii, despre fiecare dintre cele nu mai puţin de 15 personaje. Toate definite, toate având ceva specific, toate având rolul lor aproape egal în drama tuturor, toate jucate în registru propriu, toate adânci, nuanţate, punând probleme, despre dragoste, adevăr, prietenie, înţelepciune, sens, om. Maxim Gorky, la maxim.  

 O clădire neterminată şi abandonată, ceva ce aduce a Circul Foamei, cu tavanul, vizibil în ecrane de plasmă, care prezintă imaginea unui cer plin de stele, noaptea. În mijloc, în locul unde poate în mod normal ar fi fost sufrageria, se află o mare saltea neagră ocupată de locuitorii azilului de noapte, transformată într-o adunătură de oameni ai străzii.  Perfect funcţională şi interesantă şi în sine, ideea spaţiului are calitatea de a proteja pe cei de acolo, de a le da identitate. De altfel, aproape o obişnuinţă în piesele montate de el, Cristi Juncu dă identitate, prin una dintre cele mai acute şi atente citiri ale textului pe care mi-a fost dat să le văd la un spectacol de teatru. Actorii sunt conduşi înspre acelaşi punct, fără hopuri şi fără descreşteri. O formulă care îmbină aproape de perfecţiune umorul extra-text, umor din replică, umorul din gest, umorul din atitudine, cu tragicul fiecărei realităţi prezentate şi descrise.

 Mesajul final, umanist prin excelenţă, scena în care se bea (ruseşte, cu cântec aşadar) pentru „om”, concomitent cu decesul personajului-actor, face din „magia” Juncu o amintire cum nu se poate mai interesantă. Cum e să vorbeşti de toate marile teme ale universului, ca să închei pledoaria cu un toast pentru OM, când masca se prăbuşeşte?

Festivalul Naţional de Teatru – Noi si-ai nostri… sau nu?

Dacă în anii anteriori, senzaţia pregnantă era că festivalul nu are neapărat public, ci mai mult specialişti, personalităţi, studenţi sau aspiranţi, anul acesta, parte parcă dintr-un soi de politică culturală, (ce cuvinte mari), FNT-ul a fost plin. E adevărat că şi selecţia a fost spectaculoasă, mai spectaculoasă poate decât precedentele, şi promovarea a fost bună, e adevărat că şi contextul a avantajat, nu au mai fost răpiri de jurnalişti, atentate sau scumpiri, mai e şi campanie electorală… asadar tot tacâmul pentru un festival reuşit. Discuţia despre teatrul pentru noi şi-ai noştri rămâne însă deschisă. Nu avem studii, nu avem cercetări, aşadar cu certitudine nu ştim. Avem doar impresii, declaraţii de formă, bani cheltuiţi în virtutea a nu se ştie ce, sau în fine, puţini ştiu. Teatrul rămâne în continuare în turnul lui de fildeş (sau cleştar) cu toate că (şi asta e cert) creatorii, cât şi receptorii care ţin de domeniul acesta fac eforturi într-o altă direcţie. Mai spre oameni, mai spre reacţie. Teatrul se vrea parte din viaţa socială, există curente, direcţii, eforturi. Le salutăm pe toate, şi ne bucurăm. Dar e de ajuns?

Când lumea îşi pune problema, creşte calitatea vieţii

Cronicăria de blog are mai multe calităţi. Faţă de cronicăria de ziar are o mai mare virulenţă, mai multă aciditate, taie mai mult şi mai adânc, faţă de revista de specialitate, se pune mai puţin accent pe tehnic, mai mult pe idee, divagări de la mesaj către point-uri mai tari, mai largi, mai de interes etc. etc. Şi e normal. Cititorul de blog e altfel, mai grăbit, mai pretenţios, mai click-uitor. Relaţia blogger-ului cu click-ul e una extrem de adâncă. De cele mai multe ori citeşti cu mâna pe mouse, căutând următorul link, care să provoace următorul click. Ceea ce te obligă. 

Cronica de pe blogul IN VINO VERITAS nu se adresează celor care au văzut spectacolele. Nici celor de specialitate, nici celor care nu au văzut dar vor să vadă şi să ştie ce să vadă. E doar un mod de a pune o problemă, încă în facere, un mod de a avea o atitudine, de a valoriza, conform cu unele criterii, de a atrage atenţia, conform cu propria vedere către lume. Ele, cronicile, nu impun un punct de vedere, ci din contră, îl expun. Miza nu este ca oamenii să fie de acord, ci să plece de acolo în propria idee. Pe blog, pentru că aici şi nu în revista Teatru azi sau în România Liberă, gândul e expus – la aprobări, la dezaprobări, la nuanţări. Există „comment-ul”, posibilitatea simplă de a iniţia un dialog. De a replica.

 Pertinenţa celor creionate pe blog e dată de onestitate şi de interesul real pentru fenomen. De aceea poate că într-o zi scriu fără neologisme, pentru că nu am nevoie de ele, iar într-alta, încerc să fac o apologie în care frazele mustesc de expresii care mai de care mai tehnice sau mai ştiu eu cum. Tot ce se poate. În orice caz, credinţa care mă face să scriu pornind de la teatru şi în fapt despre el, este aceea că, văzut din unghiul potrivit, teatrul poate fi mai mult decât un subiect bun de discuţie. Nu a pierdut nimic, ba chiar încă mai câştigă, lumea e interesată, teatrul evoluează, şi pune probleme. Şi e fain, când lumea îşi pune problema, creşte calitatea vieţii. 

UNITER Buzz

             Spectacolul cuprinde povestea lungului drum al omului către moarte. Adică a lui Max Blecher către moarte. Uneori mai lung, alteori mai scurt, mai lin sau mai chinuit, mai vesel sau mai trist, mai cu dragoste, mai fără. Povestea, în fapt, a unui om care suferă de o boală (un cancer osos) care îl ţine imobilizat într-un pat de sanatoriu mâncând-ul (literalmente). “Inimi cicatrizate” este un spectacol pe care ţi-l doreşti la nesfârşit, dacă ai o oarecare doză de perversitate în faţa bolii, a cicatricelor şi a mirajului pe care îl cuprinde handicapul fizic. În genere, reacţia este de plăcere amestecată cu suferinţă. Vehiculate, mai mult decât în alte spectacole sunt aici erotismul încarcerat, eliberarea şi constrângerea, capacitatea de a trăi în afara imobilizării patului de spital, boala trupului în racord sau acord cu boala spiritului. Ca să duc însă ideea de debut până la capăt, perversitatea (o numesc aşa cu scuzele de rigoare) care a născut şi propulsat tragedia în rândul marilor genuri transformând-o apoi în dramă, este în fapt latura care îţi este activată în spectacolul lui Afrim: deşi ţine circa trei ore, parcă ai vrea să ţină mai mult, să ajungi şi tu imobilizat în scaunul de la teatru, precum personajele în paturile lor de sanatoriu, să suferi şi tu. Aceasta însă e tocmai pentru că vraja (şi nu folosesc întâmplător termenul) care se degajă din suferinţa inimilor cicatrizate e prietenă cu cea mai înaltă formă de umanitate. Apropierea morţii înseamnă apropierea esenţei. Nimic mai simplu. Aceeaşi senzaţie, excelentă şi care poate fi descrisă destul de greu în complexitatea şi acurateţea ei, am trăit-o la Muntele Vrăjit a lui Th. Mann şi la Mar adentro a lui Amenabar. Şi într-o altă formă, mai înspăimântătoare poate, la Sado-Maso Bluse Bar (http://razvanzlavog.wordpress.com/2007/11/11/sunt-si-eu-sado-masochist-cred/). În genere, poate fi o reţetă a chatarsisului de tip modern, sadic până la urmă. Nu mai e vorba de milă sau teamă, (de altfel două concepte care în curând par să dispară din peisajul contemporan) e ceva mai fascinant şi mai împlinitor (care te împlineşte).Tehnic, spectacolul nu are nicio problemă. E jucat bine, decorul Alinei Herescu e bun, structura şi dramatizarea sunt bune, efectele sunt bune, luminile, proiecţiile, toate bune. Şi ca să fim corecţi, Lana Moscaliuc, una dintre actriţe, interpreta Evei, este sublimă. Nu asta reţine însă, şi de obicei cred că la spectacolele unde totul e bun sau foarte bun, nu asta reţine. Mult mai important e, sau ar trebui să fie, faptul că teatrul are capacităţi, că poate să se înscrie fără un mare efort sau tam tam, în ordinea firească a recepării contemporane, a se citi actuale. Uniter buzz, pentru actor secundar (Lana), regie (Afrim) şi spectacol.  Radu Afrim trebuia să facă un spectacol experiment de 10 ore. Era şansa teatrului să îşi răzbune nedreptăţile faţă de resursele filmului şi literaturii. 

“Neintelegerea” deplina de la TNB

Un regizor ca Felix Alexa este in stare, fara discutie, sa faca din leit-motivul unei piese o realitate la care, vazand specatcolul sa te conectezi din toti rarunchii. Asa si-aici. Piesa de la Sala Amfiteatru debordeaza de neintelegeri, care mai de care mai vizibile. La nivelul intentiilor actorilor, la nivelul relatiilor de joc, la nivelul citirii textului, la nivelul scenografiei. Totul e o cumplita neintelegere.

Dar sa o luam pas cu pas.  Doamna Mariana Mihut este pilonul de baza al constructiei, mama, care dintr-o neintelegere ucide pe cine nu trebuie. Partitura nu e foarte complicata, experienta actritei isi spune cuvantul, iar restul vine de la sine. Din pacate insa, chiar si domnia sa pare neinteleasa, suspendata undeva intre tehnica impecabila si unele excese de sentiment scenic. Sigur, tragedia, caci asta trebuie sa exprime, este mai mult decat vizibila, asadar punct ochit, punct lovit. Irina Movila, interpreta fiicei, care ucide si ea pe cine nu prea trebuie, vine ca un adaos la tragedie, in masura in care ea, spre deosebire de mama, mai are si vise, idealuri, concretizate in voiajul catre o plaja indepartata.  In fapt, demersul ucigas destrama tocmai ultima posibilitate de a mai indeplini visul.  Mihai Calin, cel ucis fara sa fie neaparat cazul, dintr-o neintelegere, nu pare sa se inteleaga prea bine nici cu partitura, darmite cu cele dou doamne. Mai mult, el are reale probleme in a interpreta alaturi de cele doua femei, la care se mai adauga si Lamia Beligan, intr-o distributie cum nu se poate mai de neinteles. Inchistat, temator, cliseic si chinuit in interpretare, Mihai Calin nu se intelege de niciun fel cu Lamia, interpreta sotiei care nu intelege de ce nu vrea sa il lase pe sotul ei sa se intoarca acasa dupa 20 de ani. Ba da, din dragoste, dar nu cu Mircea Radu. Probabil pentru a da masura tragediei prin lamentari de multe ori cu iz de teatru de amatori. Balanganeala de pe un picior pe altul, cu care ne trateaza Lamia este mai mult decat imputabila regizorului, care, datorita probabil unor intentii neintelese a reusit sa smulga cateva rasete infundate unor spectatori sinceri care nu stiau din bagajul cultural ca “Neintelegerea” e scrisa de Albert Camus cand Rusia si SUA stateau cu degetul pe butonul rosu, ca vorbeste despre inutilitatea conventiilor, valorilor, legilor vietii omenesti, ca intr-un fel de “destertaciunea destertaciunilor”. Ca e o piesa tragica la care vii vesel si pleci plin de ganduri negre, mai educat, mai plin de sens, pentru ca tocmai ai vazut o tragedie la care ai ras.

Si pentru a evita orice urma de neintelegere, specificam ca facem o disctinctie clara intre textul literar valoros al lui Camus si montarea lui Felix Alexa, asa cum trebuie distins un lucru cert, de unul neinteles. In sprijinul acestei deosebiri functioneaza cum nu se poate mai bine scenografia atat de specifica lui Felix Alexa incat aproape ca il exprima numai pe dumnealui, muzica cu accente de tragedie, nu-i asa, perfect potrivita, jocul de lumina si intuneric, cu adanca incarcatura simbolica si alte asemenea neintelegeri.

Si astfel nu inteleg eu de ce, pe banii mei se produc piese de asemenea rang. Razvan Penescu sa traiasca si atitudinea dumnealui pe care banuim ca o cunoasteti!

***Tinem sa mentionam ca spectacolul descris mai sus este analizat in functie de o reprezentatie recenta. Nu ne asumam in niciun fel raspunderea pentru degradarea calitatii lui de la premiera si pana acum si nici nu consideram aceasta ca fiind o circumstanta pentru calitatea realizarii scenice.

“With a little help from my firends” -Lupta cu monstrii naste teatru

Batalia de fond pare ca se da intre subcultura si cultura. Intre manele si muzica rock, sau intre limbajul suburban si cel esential, sau intre cliseu si replica adevarata, sau intre generatia Mc’D si vamaioti, sau intre a fi virgina si a nu fi, sau intre a face sau nu avort… cateva cronici care mi-au picat sub ochi ziceau intr-o forma sau alta ca e vorba despre o generatie care se cauta; imi exprim insa rezervele la un astfel de procedeu reductionist maltratant si aproape desuet si asta pentru ca:

Show-ul, caci daca l-am numi spectacol i-am stirbi din amploare, are trei nivele. Teatru, meta-teatru si meta-meta-teatru. Mai exact, personajele traiesc, se fac ca joaca teatru in timp ce traiesc si isi dezvaluie actorii care le interpreteaza. Si mai exact, in sens invers, actorii sunt si personaje, si actori, si actori ce interpreteaza niste actori. Performanta lor, data fiind triada respectiva, este mai mult decat laudabila, cu atat mai mult cu cat este vorba de niste studenti actori (cu exceptia lui Cosmin Maxim, care a terminat).

La nivel de conceptie, dupa ce faci un oarecare efort sa intelegi si sa corelezi fiecare plan al actiunilor, incepe sa te intereseze si sa te intrige. Cauti cate o justificare fiecarui plan si daca gasesti, iti place. Daca nu, ai tendinta sa spui ca totul a fost un haos. Si chiar daca spui asta, spectacolul tot te intereseaza, pentru ca haosul este artistic, voit, intentionat, mai bine zis. Spatiul e plin, jocul e la maxim 3 metri de tine, daca nu cumva stai in buza scenei, totul e la vedere, expus.

Daca ar fi ceva care sa te deranjeze, in virtutea simtului artistic sau estetic, poate ca asta ar fi, la o prima vedere, faptul ca e haos. Totul este prea expus, exacerbat, “fortat”, sa zicem. Dar nici aici nu esti aproape de punctul vulnerabil al spectacolului. Pentru ca in sinea lui, despre asta vorbeste. Despre vulnerabilitatea expunerii, exacerbarii, vizibilului. Si de aici, “o generatie care se cauta”, da, poate, daca te grabesti sa duci cronica la ziar si nu mai ai timp sa mai gandesti o data.

Apropo, daca te uiti atent la cei care ies din sala si incearca sa lege o impresie despre “With a little…” observi fara greutate buimaceala. Au ras, s-au speriat, au dansat (unii), au aplaudat, dar nimeni nu stie (inca) de ce a facut toate astea, ce ar trebui sa inteleaga sau sa nu inteleaga, sa ii placa sau din contra. Dar in nici un caz nu au facut-o pentru ca au vazut o generatie care se cauta…

Atacabil sau nu, un astfel de demers pleaca din start de la premisa ca nu se vrea a fi clasic, sau deductibil, sau catarhic. Se vrea nou, original in sensul plin, neconventional in sensul propriu, plin de echivoc, iradiat de sensuri, mize, mesaje, tendinte. La unison cu ceea ce nu de ieri de azi ne prezinta teatrul contemporan din spatiul european sau chiar de peste ocean. De categorisit, asadar se poate, fie teatru de underground, fie anti-teatru, fie meta- fie semi- fie pro- fie, sub, fie multe altele. Rostul unui astfel demers teoretic e echivalent cu intentia de a gasi ace in care cu fan. Sau un fetish. Si apropo, multi de vor inghesui la asta. vezi “generatia”

Mie insa mi-a zis cineva, dupa spectacolul de la Bucuresti, din festival, ca i-a placut si ca nu a trebuit sa gandeasca prea mult la el. M-am mirat initial, pentru ca eu inca incercam sa prind de picior vreun gand mai solid, mai clar, desi era a doua vizionare. Ulterior mi-am explicat. Daca limbajul scenic nu are metafore, simboluri si efecte de criptologie semnatica sau imagistica, atunci nu se cade sa gandim mai mult. M-am prins ca show-ul de fata vorbea despre manipulare cum rar mi-a fost dat sa vad si m-am amuzat.

Si daca concluzia e de obicei fraza in care ar fi bine sa se regaseasca sensul a tot ce deja sta scris mai sus, ultima fraza de aici nu e o concluzie decat foarte vag. Daca pierzi vremea prin sala de teatru crezand ca dai de simboluri si lucruri criptate de care te prinzi cu inteligenta nativa dublata de cultura acumularilor tale, stai acasa, nu te duce sa “With a little…”. daca vrei generatie care se cauta, la fel. Daca totusi vrei sa gandesti, sa iti pui problema, sa afli si tu cate ceva, fara sa ti se dea vreun vredict sau vreo teza, go go go. Si ca sa para final pe bune, sa citam (aproximativ desigur) ceva din spectacol,

“Unde crezi ca e Miki acum…? In cer… (incepe sa curga apa pe scena) …se pisa pe noi” 

Cine are ochi s-auda si urechi sa vada.