Şi capra şi varza…

Dacă sunteţi o persoană cu vederi liberale, aţi face bine să mergeţi la spectacolul teatrului Act din Bucureşti, asta dacă nu cumva aţi avut ocazia să îl vedeţi în cadrul secţiunii „Un regal teatral”, la festivalul din Piatra Neamţ de anul acesta. Fără nicio conotaţie de factură politică, deşi în prag de alegeri electorale, ca sa zicem asa, liberalsimul textului lui Albee, regizat de Alexandru Dabija, „Capra sau Cine-i Silvya?” este capabil să lase mască pe chiar cel mai liber…al spectator.
Apropos, desfăşurarea de forţe de acum două seri (n.a.aseară) a pus la grea încercare un public pietrean recunoscut pentru capacitatea de a fi deschis la noutatate.
Astfel, simplu, un soţ, tată, cap de familie, persoană în vârful carierei, se îndrăgosteşte de… o capră. De aici, întreaga situaţie familială explodează, cu atât mai mult cu cât mama, interpretată de Emilia Dobrin şi fiul, Marius Damian, nu sunt deloc dispuşi să accepte aşa zis-a aventură a tatălui, fiind departe de a îl înţelege.
Ceea ce a ţinut însă publicul pietrean cu sufletul la gură a fost, în afara subiectului tare, distribuţia de excepţie, din care au făcut parte şi Constantin Drăgănescu şi personajul principal amorezat în mod zoofil… Marcel Iureş. Realmente sclipitor, în momentele când încerca oarecum docil dar şi cu un soi e disperare ascunsă să explice soţiei că este vorba de o dragoste puternică, intensă, având momente de comic dar şi, alternând parcă, momente tensionate, dramatice chiar, reprezentaţia a fost de nota zece. Rămân memorabile aşadar discuţiile pe care le poate suscita o astfel de probematică, laolaltă cu o distrbuţie memorabilă, care cu siguranţă au încălzit publicul pietrean în cadrul categoriei grele a festivalului, care îşi merită numele de „Un regl teatral”.

Cronica scrisa pentru Festivalul de Teatru de la Piatra Neamt 2008

Sex, droguri sau rock n’roll? Aceasta e-ntrebarea…

Iar răspunsul vine printr-o suită de monologuri de la câteva personaje care într-adevăr par că au ceva de spus: o starletă rock dependentă de cocaină peruană de cea ma bună calitate, un retardat, un bine-dotat sexual care ne povesteşte mereu despre asta şi tot aşa…
În ansamblu, puzzle-ul arată un text incisiv, pe alocuri chiar bulversant, fără menajamente calofilice, de scris ca la teatru. Eric Bogosian, autorul textului –tradus de Florin Piersic Jr.– propune un amestec de personaje de cea mai variată speţă, vrând cumva să înregistreze, în timp şi spaţiu, crizele omului dintre două vârste, uneori strivit, alteori doar speriat de eventualitatea strivirii de către morişca vieţii. Oameni care caută scăpări le găsesc, pentru ca, pe nesimţite să le scape printre degete. Senzaţia de calitate pe care o transmit la unisom toate monologurile este aceea de pânză de păianjen în care te prinzi exact atunci când ajungi la limita de sus a libertăţii tale. Eşti o biată musculiţă, încă şi mai biată când te zbaţi să înţelegi cum ai ajuns aici.
O scenografie simplă şi simplistă –Bogdan Spătaru, formată din câteva tablouri care sugerează, fără mare intensitate sau efect scenic, un ici şi colo unde se poate petrece acţiunea. Regia, semnată de Emanuel Pârvu, a făcut ca spectacolul să sufere între altele din lipsa legăturii de fond între tablouri, iar senzaţia persistetă de nu se leagă a dat rău. Altfel, Teatrul Sică Alexandrescu din Braşov, care şi-a asumat producţia, a ridicat ştacheta destul de sus atât prin propunerea repertorială cât şi prin unele momente de spectacol excelent. Merită pomenit Vlad Jipa, care a creat un Omul Străzii demn de ţinut minte, cu haz, fără vreo alunecare spre umor gros sau fals-amuzant cum se mai întâmpla pe ici pe colo din prea multă implicare în rol…
Una peste alta, un spectacol care s-a vrut mai incisiv decât a reuşit, care s-a bizuit puternic pe un text bun, scris bine şi comunicant în majoritatea subiectelor pe care le-a abordat, poate nu cel mai reuşit show marca Emanuel Pârvu, dar fără discuţie o reprezentaţie actoricească muncită şi sănătoasă în cea mai mare parte a ei.

One “super” –man show

Dacă ne făceam probleme cumva că am uitat cum era, atunci când eram copii, când vedeam totul cu ochii mari şi experienţa mică, când visam să schimbăm în mult mai bine viaţa noastră şi a celor din jur, când orişice personaj de desene ne devenea erou şi model, ei bine, actorul Lari Giorgescu –masterat anul I, actorie– ne face să ne aducem aminte. Această aducere aminte este însă de o factură specială. Personajul interpretat de Lari trece printr-o suită de etape de la mic la mare, accentuând, pe măsura evoluţiei caracterului, revolta faţă de propria existenţă, turtită, pe rând, de părinţi, de societate, de jobul la o companie de operatori informaţii şi aşa mai departe…
Partea cea mai bună a show-lui este interpratarea lui Lari, extrem de viu, de puternic în intenţii, praguri şi accente psihologice, spontan şi extrem de amuzant. O altă reuşită este relaţia stabilită cu publicul, de la începutul monologului şi până la sfârşitul acestuia, într-un ritm ameţitor, demn de un one-man show şi frizând pe alocuri genul stand-up comedy.
Fără prea multe necesităţi de ordin tehnic, spectacolul dat de Lari pe un text de Ioana Păun, după Cred că nu m-aţi înţeles bine a lui Rodrigo Garcia este viu, nealterat şi comunicativ. Sursa frustrărilor tinerilor, crizele unei vârste în care nu se permit prea multe chiar dacă se pot face multe oferă materialul perfect unui monolg de teatru underground.

Cronichetă scrisă pentru Festivalul de Teatru de la Piatra Neamţ, ediţia 2008

(profit de acest post pentru a ii multumi Suzanei Macarie pentru portretul care constituie avatarul meu. mii de multumiri, ca sa zic asa)

„Femeia mării”, spectacolul care să întreacă toate spectacolele.

Dacă ar trebui să folosim termenii împrumutaţi culturii de unde provine regizorul, am vorbi de un mega-show produs de un super-star. Este însă mai mult decât atât. Pentru că valoarea estetică este secondată de valoare existenţială.
„Femeia mării” de Henrik Ibsen, adaptare scenică de Susan Sontag în montarea regizorului american Robert Wilson, de la Teatrul Naţional din Bucureşti te atrage de la bun început către o lectură atentă, provocatoare, dar şi spre o experienţă senzorială în care, răspunzând dezideratului unei arte complete, sinergetice, eşti învăluit fără drept de apel.

Viul şi proiecţia lui în conştiinţă, à la Bob Wilson

Scenografia spectacolului „Femeia mării” este una a culorii, a luminii, a vizualului. Prin natura construcţiei regizorale, spectatorului i se ghidează atenţia prin accente de lumină şi nuanţe. Consecutiv, ni se permite exerciţiul participativ, de compoziţie. Plasticitatea pe care o descoperim ca urmare, iluziile optice, percepţia sonoră pe diferite frecvenţe, încadratura la nivel de mişcare şi ritm al personajului, detaliile semnificative care impregnează memoria, asigură calitatea experienţei vizionării spectacolului lui Wilson. Se poate vorbi despre un efect de proiectare, în conştiinţa spectatorului, care funcţionează ca un material fotosensibil. O fotografie în care timpul de expunere este extins la durata spectacolului.
Se compune astfel, pe scenă, un soi de mal de insulă, în care se întrepătrund atmosfera rece şi văluroasă, de fiord, a nordului Ibsen-ian, cu un mod de viaţă placid, rutinant. Simbolic, se crează un cadru propice expansiunii unei conştiinţe aflate veşnic în raport cu infinitatea, cu orizontul. Mai mult, se dezvăluie nevoia unei astfel de conştiinţe de a expanda înspre o libertate cu iz de absolut, înţeleasă mai mult ca o eliberare, ca o întroarcere într-un principiu mai înalt, mai aşezat, mai puternic – marea. În contra-partidă, insula devine un factor necesar prin stabilitatea pe care o oferă, iar tensiunea, drama, se naşte odată cu posibilitatea alegerii existenţiale. În termenii unei idei filosofice, s-ar putea exprima în felul următor: este uman imposibil să justifici o decizie altfel decât bazându-te pe ceea ce te-a format, iar încercarea, negarea, decizia radicală, aduce cu sine–imperativ– renunţarea la propriul univers.
Un alt element extrem de important care îşi aduce aportul la compoziţia lui Wilson este folosirea formei geometrice definite, plasarea pe axe. Efectul pe care îl obţine este de contrapunct cu densitatea dată de culoare, o serie de scene fiind definite prin această relaţie. Schiţarea corabiei dintr-un triunghi şi un ax vertical (parcă un axis mundi) este una dintre cele mai pure expresii scenografic-regizorale pe care le oferă spectacolul. Astfel, forma geometrică sigură, cu trăsături perfecte, taie densitatea sufocantă, trasează limitele şi siguranţele personajelor, impunându-le o conduită artisitică aproape de excepţional.
Fineţea modului în care se formează un ansamblu ca acesta trimite la vibraţiile unei corzi de vioară în contact cu arcuşul iar calitatea de a suscita astfel de imagini este, trebuie spus, o miză pe care nu reuşesc să o atingă multe spectacole.
În fine, unul din marile merite ale universului scenic pe care l-a gândit Wilson este adaptabilitatea, faptul că se pune în mişcare continuu, răspunzând perfect cerinţei specifice în genere artei teatrale, acela de a surprinde personajele în evoluţie, în transfigurare. Funcţionând pe de o parte ca un acompaniament pentru poveste, pe de altă parte ca o poveste în sine, mecanismul pe care îl pune în scenă Robert Wilson este pe alocuri încântător.
Aşadar, în completarea renumelui lui Bob Wilson, în plus faţă de apariţia şi personalitatea vulcanică, acidă, plină, pe care ţi-o aminteşti de pe ici de pe colo, în ciuda zicalei „la pomul lăudat să nu te duci cu sacul”, „Femeia mării” este o lecţie de teatru.

N-ai televizor acasă?Nu!Mai bine…

Formula pe care a ales-o Andrei Şerban pentru a valorifica întâmplarea de la Mânăstirea Tanacu constă într-un spectacol format din mai multe spectacole.

Primul este acela al regizorului însuşi, care se dezvăluie în persoană, spre bucuria asistenţei. De la domnia sa aflăm că acest fel de teatru, pe care urmează să îl vedem, este unul de tip documentar, cu mare priză la New York şi categorisit de Şerban însuşi ca fiind nou pe scena românească. Iată că la Bucureşti, un regizor considerat o somitate este pus în ipostaza cel puţin ciudată de a îşi lăuda singur creaţia. Un alt scop declarat de la bun început este acela al comunicării, al dialogului. Dacă nu eram curioşi, după o asemenea introducere suntem cu aşteptările întinse la maxim.

Structural, ni se dezvăluie un plan al unor multiple realităţi: pe de o parte este vorba de aspectele surprinse la momentul respectiv de mass-media, în focurile evenimentului, aproape înainte de a se fi întâmplat, un plan figurat de viziunea scriitoarei Tatiana Niculescu Bran (în volumul apărut la Humanitas) şi un plan al reprezentaţiei teatrale. Relaţiile care se pot stabili între aceste planuri constituie în fapt adevărata experienţă pe care o trăieşti la „Spovedanie la Tanacu”, de la Odeon. Pentru că, în construcţia lui Şerban, ele funcţionează alternant, uneori concomitent, iar selecţia se face în timp real. Astfel, spectacolul devine şi un test de vigilenţă pentru spectator, care trebuie să recompună piesele unui puzzle aflat în mişcare perpetuă. Din acest punct de vedere miza este atinsă, cu atât mai mult cu cât efortul la care eşti supus îţi oferă –cel puţin– satisfacţia vizionării, a momentului.

La final se oferă posibilitatea spectatorilor să îşi expună părerile, impresiile şi să adreseze întrebări actorilor. Despre actori mai aflăm şi că sunt obosiţi deoarece au avut spectacol, ceea ce ni se pare amuzant datorită evidenţei. Mai aflăm şi că personajul fetei ucise de procesiunea de exorcizare a fost împărţit în două actriţe, din respect pentru acea fată. Deodată suntem limitaţi la a înţelege demersul într-o lumină săracă, derizorie. Iar asta, din păcate, ca rezultat al unui efort care se presupune că ar fi trebuit să ne lămurească mai bine despre adevăratele intenţii şi realizări ale spectacolului. La nivel verbal. Pentru că l-a nivel spiritual ne-am lămurit vrând ne-vrând.

Din alt unghi de vedere, cazul -sub multitudinea aspectelor sale- este prezentat ca un semnal de alarmă. Se atrage atenţia că o crimă din fanatism religios este încă posibilă, într-o lume care se presupune civilizată, sau mai bine zis, experimentată. Propriu-zis, tuşele trase de mass-media, grosiere prin definiţie, sunt îngroşate până la saturaţie, ajungându-se la câteva scene cu adevărat hilare, în care kitch-ul şi prost-gust-ul se întrec unul pe altul. Finalul este apoteotic, iar aplauzele vin parcă într-un efort disperat de a opri spectacolul printr-un zgomot mai puternic. Altfel, gestul prin care actorii ţintesc ochi în ochi spectatorii sau momentul în care obiectivul camerei de filmat ne ia pe noi în vizor, ne fac părtaşi la eveniment, iar această senzaţie este plină, la nivel spiritual.

Văzut prin ochii New-York-ez-ului plictisit de atâta armonie şi căutător acerb şi neobosit de diversitate, spectacolul-documentar devine o suită de gesturi extreme care se dezvoltă pe cale de consecinţă. Cumva, se pare că se subliniază tristeţile unor plaiuri care şi-aşa sunt triste. Dar tristeţea nu ar fi nimic dacă nu ar fi şi violenţa, prostia, falsa cultură.

Ceea ce este semnificativ însă pentru noi, ca valoare documentară, în cazul montării „tragediei de la Tanacu”, ca să folosim termeni jurnalistici, de tabloid, este sesizarea unui mecanism de corupere a realităţii prin nerespectarea unor norme sau prin pervertirea altora. Cazul morţii unei fete din neglijenţă medicală devine proces de exorcizare datorită mass-mediei, sunt acuzaţi oameni care nu poartă în fapt nicio vină, biserica intervine pentru a negocia alte date decât cele ale vinovăţiei privind presupusa exorcizare, înalţii prelaţi vorbesc despre asumarea unor păcate şi despre rugăciune pentru izbăvirea sufletului fetei decedate, sunt amestecate interese financiare. Mai mult, medicul care s-a ocupat de tratarea fetei este inhibat de propriul caz şi face apel la alte date decât cele ale ştiinţei pe care o stăpâneşte. Coerenţa în tratarea realităţii a dispărut de mult. Ciocnirea acestor mentalităţi naşte o serie de confuzii pe care, pierduţi cum suntem în apele contingentului, nu suntem în stare să le limpezim. În acest ton, al pildei, al luării aminte, al meditaţiei la cele întâmplate, spectacolul face cinste regizorului de teatru şi actorilor şi efortului colectiv.

Ride the wild wind

“Kamikaze”, textul Alinei Nelega montat de Gavril Cadariu la Teatrul German de Stat din Timişoara propune două tipuri de pledoarie despre cum e bine să trăieşti. Sau despre cum trăieşti să fie bine. Un chirurg de succes, obişnuit, aşa cum însusi spune, să fie pe primul loc, pledează pentru o viaţă generic spus liniştită. Cu copii, nepoţi, strănepoţi, grătare în weekend, cu soţie frumoasă şi chiar docilă. Un univers controlabil ca şi o masă de operaţie, în care operaţia este una simplă. Aproape de rutină. La polul opus, soţia sa taxează tocmai acest fel de viaţă, în care rutina şi controlul se împletesc în ceva sec, fad şi drept urmare dureros.
Metafora de bază se conturează în jurul pasiunii pentru motocicletă; personajul absent, dar foarte bine conturat, Duke, la care ambele personaje se referă când pledeaza propriul crez si propriile dorinţe, aduce în discuţie moartea. Nu însa moartea ca idee, concept, abstract, ci moartea ca realitate, ca opţiune. Vântul de pe motocicletă, care te absoarbe şi te controlează, adrenalina care pompează natural în sânge duce la absorbţie totală. Alegerea ramâne la latitudinea specatorului. A avea dreptul la viaţă se traduce prin a avea dreptul la alegerea propriei morţi. Altfel e fară sens. Sisific.
Cei doi actori (Christine Cizmas si Wolf E. Rahlfs) reuşesc să îşi creeze cu uşurinţă al treilea pol, într-un decor minimal, ajutaţi de efecte de lumină care îţi conduc atenţia. Pledoarii convingatoare, aproape frustrant de convingatoare, prin justeţea cu care sunt abordate şi prin relaţia care respiră, ca o balanţă, fie într-o parte, fie în cealaltă. O invitaţie la vals pe motoare puternice, în ritmuri (interioare) de Freddy Mercury. Ride the wild wind…

Homo ludens -Nud

 

Schimbul de voci
Şocul care te învăluie în debutul spectacolului „Visul” rezidă din contrastul între citirea la persoana I (cu care fiecare am descoperit literar textul lui M. Cărtărescu) şi re-citarea la ‹ persoanele I › cu care descoperim dramatic montarea Cătălinei Buzoianu. Senzaţia iniţială se aseamănă cu jena. Am fost descoperiţi. Experienţa primară, eminamente intimă se face fără voia ta (sau poate cu nevoia ta perversă), una publică. Îmi vine în minte o replică a Irinei din Matca lui Sorescu „Ce intens am trăit înainte de a mă naşte”. Aşa şi-aici. Experienţa visului cărtărescian e un preambul. Intens. Dar naşterea o face abia dramaticul, pentru ca se foloseşte de marele său atu, calitatea de a fi viu.
Ulterior apare curiozitatea. Mai vrei, începi să prinzi curaj, să guşti. Dacă te prinzi în horă, începi un dans nebun. Dar e de-al tău, îl simţi, îl cunoşti. L-ai mai dansat când erai copil şi îţi aminteşti mişcările. Partenerii, sau mai bine, convieţuitorii – Mendebil, Ruletist, Egor, Nană, Mătuşă, Păpuşă te conduc fiecare după priceperea dansului personal. Pânza se ţese, dar încă nu-ţi dai seama. Hinturile, codurile, avertismentele apar dar eşti prea prins ca să le desluşeşti.
La final eşti încârligat de tot, dar nu-ţi pare rău. Din contră, îţi pare bine.

Patriarhat si Matriarhat
„Bărbaţii scriu şi femeile trăiesc”. Sau nasc, mai bine spus. Cătălina Buzoianu naşte pe scena Teatrului Naţional din Timişoara o piesă şi un spectacol frumoase. Actorii teatrului din Timişoara umplu scena la propriu şi la figurat cu REM-ul personal. Scenografia Velicăi Panduru aduce cheile acestei lumi, ne deschide REM-ul iar muzica lui Mircea Florian ne plimbă prin el precum tramvaiul lui Gavrilescu. Apropos, o proză şi o montare fantastică.

In “Crize” veritas…

Pus sub semnul crizelor, spectacolul montat de m.chris.nedeea işi dezvăluie din start miza. Experienţa ulterioară nu face decât să confirme aşteptările şi apoi să le prăfuiască până la final.
Situaţia prezintă doi tineri pe care Eros îi săgetează şi care apoi încep (aşa cum iarăşi ne aşteptam din titlu) o poveste de dragoste. Din nefericire, textul lui Mihai Ignat, care nu sufera hibe de concepţie sau scriere, este susţinut greoi de jocul actorilor; Ea – Cristina Ragos, El – Cristian Grosu.
Grosier, infipt in auz si văz, povestea crizelor pe care le trăieşti dacă ai ghinionul să ai pereche, omoară, în cazul de faţă personajele. Eros –Radu Largeanu, este depăsit, deşi încearcă toate şiretlicurile lui de zeitate cu pene. La un punct pare ca ii înţelege, ba chiar fumează din tigarile lor, stă printre ei. Totul însa pentru a le deplânge ulterior destinul tragic. Din păcate, tragedia noastră îi scapă, pentru că interpretarea fulgeratoare iniţial, devine apoi liniară, aproape ne-spectaculoasă. Riscul de a ne recunoaşte în personajele pe care le vedem s-a diminuat până când aproape a disparut cu totul şi una dintre puţinele reacţii posibile a rămas râsul.
Regizorul m.chris.nedeea, cot la cot cu scenograful Arhidiade Mureşan, deşi încearcă să îi facă pe cei doi să evolueze (remarcăm ideea unei plante care creşte marcând trecerea timpului), nu pot depăşi titlul şi limitele pe care le impune: Crize sau o altă poveste de dragoste.

(foto Nicu Cherciu)

“Sta sa ploilor ce sunteti!”

 Sta sa ploua este acea stare in care astepti sa se intample ceva. Orice, fie bun, fie rau. Un fel de linistea dinaintea furtunii.
“O blonda, o nu tocmai blonda si o bruneta de-a binelea” (Tania Popa, Maria Buza si Antoaneta Cojocaru). Fiecare dintre cele trei prietene isi aduce aportul la trupa de muzica pe care au infiintat-o: “Sta sa ploua”- Fetele sunt talentate, canta bine, arata bine, dar degeaba. O preselectie la Mamaia e singura perspectiva palbabila. Restul sunt vise. E clar ca ceva le lipseste. Ei bine, acel ceva ne priveste pe toti, chiar daca comicul (mai mult decat savuros si dus pana la hohote de cele trei actrite) nu face evident lucrul acesta. Lia Bugnar spune un pic mai mult cu “Sta sa ploua” , vorbind despre puterea de decizie, despre compromis, despre principiu, intr-un domeniu pe care il cunoaste foarte bine, acela al showbiz-ului (in sens extins).
Solutia e dragostea (atentie, nu prostitutia!!) si vine de la cel care le inchiriaza fetelor camera, garsoniera, bucatarie, studio de repetitii- create inspirat de Dragos Buhagiar. Marius Manole este Paul, bogat si cu relatii care mai de care, interpretat intr-o nota fina, fara vulgar si extrem de echilibrat comic. Acest Paul, care initial este sperietoarea fetelor pentru ca vine dupa chirie, se transforma in cel care face primul lucru interzis, iesit din principiu, din norma: asculta la usa conversatia fetelor. Rupere de nori, in sfarsit.
Paul afla de dragostea fetei brunete pentru el (impartasita de altfel) si le mestesugeste un super-contract. Happy-endul te bucura. In sfarsit, dupa ce te amuzi o ora intreaga nu-ti mai vine sa iti smulgi parul la sfarsit, asa ca la teatrul contemporan.

                                                                                                                                                                                                                                                             

(foto Alexandru Boicu)

Dintr-o perspectivǎ regizoralǎ coerentǎ şi dintr-o montare pe alocuri spectaculoasǎ, aparţinând profesorului Bacs Miklos, studenţii anului terminal de la Universitatea Babes-Bolyai din Cluj au reuşit sǎ scoatǎ probabil maximul. La nivel de interpretare tradiţia şi „greutatea” personajelor pǎrea copleşitoare, de multe ori închizând actorii într-un soi de linearitate.

Deductibilǎ cumva înca din titlul adaptat al spectacolului – „Hamlet. Totus mundus agit histrionem” – în traducere liberǎ un fel de „Întreaga lume este plinǎ de actori”, ideea conducǎtoare a montǎrii a propus un Hamlet circular care începe şi se terminǎ în realitate. Iniţial, primul Hamlet se naşte dupǎ ce un om obişnuit citeşte prima replicǎ a piesei pentru cǎ în final unul dintre gropari sǎ simuleze un accident fǎcându-i pe ceilalţi sǎ reacţioneze şi sǎ rupǎ convenţia scenicǎ.
Beneficiul cert al ideii, anume coerenţa viziunii este paradoxal şi slǎbiciunea spectacolului, în mǎsura în care pendularea între douǎ abordǎri diferite ale textului – de la convenţie la meta-teatru – creşte considerabil gradul de dificultate (şi-aşa ridicat), expune actorii la o serie de nesincronizǎri şi lasǎ o uşoarǎ senzaţie de retorism în interpretare.
Mai mult, aglomerarea de personaje (distribuţia cuprinde nu mai puţin de patru variante ale lui Hamlet, trei Ofelii şi douǎ perechi de gropari), ritmul alternant şi aproape nǎucitor împreunǎ cu simbolurile şi accentele puternice – Gertrude poartǎ dupǎ scenǎ cu Hamlet un cǎluţ de lemn dupǎ ea, cǎrându-şi parcǎ aproape ca Sisif pǎcatul – fac ca spectacolul sǎ devinǎ greu de urmǎrit. De asemenea decorul, de altfel foarte ingenios şi funcţional atât în plan simbolic cât şi tehnic, format din câteva corpuri de lemn pe roţi, modulare, care iau pe rând funcţie de pat, scenǎ, sicriu, contribuie la aceastǎ senzaţie de sufocare.
Altfel, studenţii anului IV au lǎsat sǎ se întrevadǎ o muncǎ solidǎ şi o luptǎ serioasǎ cu dificultǎţile textului, chiar dacǎ în mod firesc poate au dat pe alocuri senzaţia de nesiguranţǎ şi timiditate în faţa personajelor coloşi ai literaturii dramatice universale.
Unul dintre momentele de forţǎ care meritǎ amintite a constat în schimbarea registrului – din tragic în comic – odatǎ cu scena groparilor: poate mai mult decât în alte situaţii a existat o corelare foarte bunǎ între vizunea regizoralǎ şi realizarea scenicǎ a actorilor, aceştia reuşind sǎ se împace cu textul şi sǎ şi-l însuşeascǎ.

Conflict de generaţii sau (titlu de gazetă) –Vladimir şi Gloria Găitan au intrat în conflict

Găitan tatăl şi Găitan fiica subliniază un conflict de generaţii acut dar îl şi rezolvă simultan. Independenţa, tabieturile, obsesiile şi ideile preconcepute sunt disputate de cei doi aproape ca un joc de tenis între doi parteneri care, deşi în debutul spectacolului par a avea forţă disproporţionată, ulterior sunt de valori egale. Fiecare însă cu armele specifice.
Iniţial, tatăl habar nu are de această calitate, iar până la un punct refuză chiar să accepte această nouă postură, cu atât mai mult cu cât, aşa cum se întâmplă la teatru, nu are calităţile necesare pentru a fi tată. Mai mult, el află de fiica sa abia când aceasta are deja o vârstă, într-un mod nu tocmai blând. Dacă în mod normal dragoste cu forţa nu se poate, regizoarea Alice Barb pare să îşi propună să contrazică acest trusim. Şi până în final reuşeşte.
Un alt punct tare al spectacolului este tocmai distribuţia, riscantă de altfel, cu atât mai mult cu cât viaţa reală are un mare rol aici. Declaraţiile celor doi actori (tată şi fiică) referitor la această provocare sunt grăitoare în sensul acesta, ei neascunzând dificultăţile relaţiei lor profesionale. Cu atât mai lăudabilă ideea regizoarei, cu cât asperităţile dintre generaţii, corelate cu neajunsurile relaţiei dintre tată şi fiică sunt exact motorul spectacolului.
Diferenţele între cei doi protagonişti se simt din păcate şi la nivelul interpretării, pentru că jocul solid şi totodată nuanţat al lui Vladimir Găitan subliniază parcă micile nesiguranţe ale fiicei, care trebuie să accepte, pe lângă provocarea de a juca un spectacol duet, o confruntare actoricească cu propriul tată. Scenografia lui Puiu Antemir creează un spaţiu în care doar tatăl pare că se regăseşte, dificil de abordat de către fiică, cu toate eforturile acesteia de a-şi apropia camera pe măsură ce o locuieşte. Un alt punct mai puţin reuşit al spectacolului este lipsa de efervescenţă comică, chiar dacă ea pare scontată de către regizoare prin structurarea situaţiilor: Vladimir Găitan atenuează parcă prea mult şi prea repede ieşirile, colţurile de adolescent ale fiicei, fără să lase contrastele să producă un comic savuros, ducând mai degrabă spre unul docil, mieros. Forţa scenică a Gloriei Găitan, considerabil mai scăzută decât cea a tatălui înfundă comicul şi lasă senzaţia de trenaj pe alocuri.
Una peste alta, o ocazie perfectă de a problematiza atât la nivel teoretic, general, cât şi la nivel de „artă teatrală” diferenţele dar şi liantele de armonizare pe care le regăsim când vorbim de tineri şi de consacraţi laolaltă. Finalul însă subliniază ideea din titlu, caldă şi îngăduitoare, conflictul este dezamorsat lăsând loc de „Soare pentru doi”
Ah, era să uit, căţelul din imagine este cel care aplanează conflictul (asta nu a apărut în gazetă) 

(foto Alexandru Voicu)Una dintre surprizele plǎcute ale festivalului de la Piatra Neamţ, ediţia 2007 a fost, fǎrǎ doar şi poate, spectacolul “Contraste” al trupei Passepartout formatǎ de Dan Puric. Mai exact, reprezentatǎ aici de Dana Cavaleru şi Richard Bovnoczki.
Specificul spectacolului, gestul şi mişcarea coregrafică, convergente în umbrela conceptului de „Pantomimǎ” sunt de naturǎ sǎ umple spaţiul şi sǎ conducǎ atenţia publicului mai pe unde vor ele. Ceea ce nu e puţin lucru. Folosindu-se de un decor mai mult decât minimal, – o umbrelǎ, câteva accesorii de îmbrǎcǎminte , – iniţial cei doi lasǎ senzaţia cǎ vor fi înghiţiţi de spaţiul scenei. Încet încet însǎ îl cuceresc, bucatǎ cu bucatǎ, fǎrǎ sǎ bruscheze, fǎrǎ sǎ şocheze, dar amuzând.
Savoarea unui astfel de spectacol vine din jocul continuu în care te angajezi, împreunǎ cu actorii, în scopul de a descoperi, poate odatǎ cu ei, povestea propusǎ. De data asta a fost un drum sinuos printre contrastele istoriei, societǎţii, lumii. Din comunism în capitalism, dintr-o poveste de dragoste într-o cinǎ pentru cǎţel. O ilustraţie muzicalǎ foarte inteligentǎ, care puncteazǎ excelent sensul poveştii, mişcǎrii şi expresiei, împreunǎ cu o serie de elemente de gesticǎ realmente spectaculoase şi inventive, duc spectacolul într-o zona a simţurilor (în genere altele decât auzul), a mesajului puternic. Râsul capǎtǎ sens de multe ori, fǎrǎ sǎ rǎmânǎ la suprafaţa, ca de pildǎ atunci când, dupǎ ce personajele lucreazǎ la banda rulantǎ într-o monotonie covârşitoare – semnificând desigur o epocǎ de tristǎ amintire –, o multitudine de mǎrci, de produse care mai de care cunoscute înnebunesc personajele, îi despart, îi subjugǎ, dupǎ un scenariu care ne pare foarte familiar.
Astfel, opţiunea pentru poveste şi alegerile adiacente sunt la îndemâna spectatorului iar gustul final este aşa cum şi-l creează fiecare în funcţie de cât a participat. Contrastele însǎ rǎmân, şi dau de gândit.

Ale tineretii valuri

Dacă stai de vorbă cu directorul Teatrului Tineretului din Piatra Neamţ ai impresia că te afli în contact direct cu firescul unei lumi a teatrului în care totul e la locul lui. Tinerii, cei consacraţi, debuturile, noutatea, dar şi spiritul de conservare a valorilor. Un soi de utopie în care publicul cere, teatrul oferă, cultura evoluează. Odată ce treci de această senzaţie apele se tulbură un pic şi realitatea se dezvăluie un pic mai crud. Prea puţin ai ocazia să vezi festivaluri de teatru dedicate tinerilor, prea puţin cei consacraţi au loc laolaltă cu cei care abia încep să se consacre. Una dintre problemele care se pot pune în discuţie este aceea a rolului pe care un festival îl are în evoluţia fenomenului teatral. În prim caz, festivalul poate să însemne concurs, competiţie, adică acel climat în care se presupune că oamenii avizaţi decid, în conformitate cu unele criterii, dacă un spectacol mai mult decât altul este unul de calitate. Ceea ce observăm când ne gândim asupra acestei definiţii este aceea că, aproape copleşitor, avem senzaţia de ambiguitate, de neclaritate. Nu ştim cu siguranţă aproape nimic. Polemicile interminabile despre criterii şi aplicarea lor sunt, fără a le nega importanţa de fond, inutil de redat aici. Importanţa factorului decizional numit generic „gustul publicului” este la rândul său discutat şi rediscutat. Mai mult, când vorbeşti de calitate, pe un teren atât de alunecos cum este acesta al scenei, problemele răsar aproape cât ciupercile după o ploaie precum cea care udă cu îndârjire Piatra Neamţ-ul în timpul acestui festival. Şi atunci concluzia se lasă aşteptată. În van.În al doilea caz, un festival de teatru, mai mult decât climatul normal al unei stagiuni, presupune o mai mare expunere. La festival se creează aşteptări, media reacţionează altfel, există un freamăt aparte, există juriu…există premii. Şi atunci, festivalurile sunt în stare, ca nimeni altele, să „scoată la rampă”. Stagiunea ulterioară nu face decât să certifice şi mai apoi să cucerească.        Ei bine, date fiind aceste caracteristici ale unui festival, nu poţi să nu te întrebi de ce tinerii sunt „vedetele” acestor manifestări atât de rar, ca ză nu zicem mai deloc. Desigur, Piatra Neamţ e excepţia, şi tocmai de aceea, credem că merită această discuţie. În ultimă instanţă, festivalurile trebuie „dedicate” teatrului, nu neapărat unei categorii ale teatrului. Ceea ce pare însă atât de simplu, este iată, dificil. Pentru că tinerii, „noii” reprezentanţi, sunt, într-un pătrat al teatrului, atât o verticală, cât şi o linie orizontală. Despre partea cealaltă a pătratului, cei consacraţi, numai de bine.

O lume in care toata lumea minte

 (foto Alexandru Boicu)

Un om care realizează, la un anume moment la vieţii lui că nu există minciună în lume. Dintr-o anume perspectivă, un ideal pentru oamenii politici de la noi. Din alt unghi, un om naiv, complet nepotrivit lumii în care trăieşte, şi în care trăim şi noi. Adică o lume în care toată lumea minte, din varii motive. Un soi de Don Quijote evreu, pentru care vorba rabinului este literă de lege iar viaţa de apoi idealul suprem. Pentru el universul are alte legi. La nivel de smnificaţie, cei doi poli ai spectacolului lui Cristi Juncu (a cărui contibuţie este importantă şi în sensul dramatizării textului) sunt credinţa oarbă şi minciuna. Personajul are din prima categorie dar despre celaltă nu ştie mare lucru. Rezultatul este un amestec aproape dement de comic şi dureros în acelasi timp. În fine, ori că empatizezi cu bietul tăntălau, ori că îţi e un pic teamă că ţi se aseamănă, ori că îţi este milă de el, ori că sesizezi cum frizează absurdul, senzaţiile pe care le ai sunt fără doar şi poate născute din adevărat, atât la nivel textual, cât şi la nivel interpretativ.Formula de prezentare a specatcolului este una minimalistă iar personajul nu face decât să stea pe un scaun. Coloana sonoră cu muzică evreiască şi costumul simplu, (din care se remarcă ochelarii rotunzi şi mici, şi ei evreieşti) sunt de natură să îţi lase senzaţia de claritate, de simplitate. Cu o mimică lucrată la detaliu, gândită precis şi structurată excelent de regizorul Cristi Juncu, actorul Marius Damian lasă senzaţia că notează accentele ca pe o partitură muzicală. Simplu, curat, totodată adânc şi ieşit din matcă în anumite momente bine alese. La un puct chiar îţi pui problema dacă secţiunea recitalului teatral nu trebuia cumva să includă şi acest spectacol, în ciuda caracterului un pic firav poate dar de structură şi formulă.Pliate foarte bine pe realitatea contemporană, semnificaţiile textului, foarte permisiv de altfel, duc către o poveste a manipulării, şi subliniază o soluţie sublimă. Adevărul nu trebuie înţeles, ştiut, ci mai degrabă simţit. Finalul spectacolului este în acest sens mai mult decât explicit; personajul prezintă ca pe un banc discuţia între doi rabini, pe care o redăm parafrazat: îţi dau un ban dacă îmi spui unde se află Dumnezeu; eu îţi dau doi bani dacă îmi spui unde nu se află. Probabil specatorul ar da mai mult, numai să afle dacă într-adevăr fericirea se găseşte în naivitate, ori dacă povestea era de fapt una tragică.

EUGEN IONESCU/ EUGÈNE IONESCO

După ce, la Festivalul Naţional de Dramaturgie de la Timişoara a fost desemnat de către juriu ca find cel mai bun spectacol într-o companie mai mult decât selectă, spectacolul teatrului Odeon din Bucureşti încântă şi festivalul de la Piatra Neamţ. Puncetele de forţă ale montării lui Alexandru Dabija, după piesele lui Eugène Ionesco traduse de Vlad Russo şi Vlad Zografi, menţin şi subliniază capacitatea unei scrieri de a schiţa fracturile şi dezacordurile unei lumi. De altfel este de remarcat intuiţia de care regizorul a dat încă o dată dovadă, redimensionând, în premieră pe scenă, texte mai puţin cunoscute dar la fel de percutante ale dramaturgului. Coordonatele după care Ionesco a fost numit scriitor de teatru absurd susţin ceea ce se dovedeşte a fi o operaţie de bisturiu fin asupra lumii în care trăim, de voie, de nevoie. Stilul scriiturii, mai puţin abstract parcă decât în capodoperele dramatice, oferă o mai mare luciditate şi acurateţe atât în interpretare, actorilor, cât şi de partea cealaltă a rampei, în receptare. Împărţit, aşa cum propune şi titlul, în 5 calupuri – numărate parcă de Ionesco însuşi, din difuzoarele scenei – spectacolul problematizează fin şi cu mult umor bolile secolului nostru, fără să se erijeze în a da verdicte sau soluţii.Tablourile sunt, în ordine „ÎI CUNOAŞTEŢI?” Doamna– Antoaneta Zaharia tânărul – Pavel Bartoş, „SALONUL AUTO” DOMNUL – Ionel Mihăilescu DOMNIŞOARA – Oana Ştefănescu VÂNZĂTORUL – Gelu Niţu „GUTURAIUL ONIRIC” CLIENTUL – Gelu Niţu DOMNIŞOARA – Antoaneta Zaharia DOCTORUL – Mircea Constantinescu „LACUNA” PRIETENUL – Gelu Niţu, ACADEMICIANUL – Ionel Mihăilescu, SOŢIA ACADEMICIANULUI – Oana Ştefănescu, MENAJERA – Antoaneta Zaharia, „FATA DE MĂRITAT” DOMNUL – Mircea Constantinescu, DOAMNA – Dorina Lazăr, BĂRBATUL-FATĂ – Ionel Mihăilescu.Fie o întâlnire a pacientului cu asistenta într-o farmacie, fie actul achiziţionării unui automobil multifuncţional sunt momente de festin teatral, în care te poţi regăsi în ciuda dificultăţilor pe care le ridică un astfel de text; se dezvoltă gesturi şi acţiuni care au sens, acoperire în plan ideatic şi nu în ultimul rând umor. Dacă deficienţele de comunicare, deja o temă consacrată în dramaturgia lui Ionesco, sau rinocerizarea umană în raport cu diverşi factori sociali, politici chiar sau de altă natură par a ne fi cunoscute, poate şi pe filieră caragielească, ingeniozitatea lui Dabija şi în fond originalitatea montării sale (cu riscul de a folosi un termen supralicitat) ne prezintă totul într-o altă perspectivă. Într-un fel mai crudă, în alt fel mai docilă, în orice caz mai apropiată şi mai lucidă parcă. Notăm aici sincronizarea scenografiei Laurei Paraschiv şi muzicii Adei Milea (de altfel, nimic mai potrivit pentru absurdistanul lui Dabija) cu viziunea regizorală.

Fără să refacem câtuşi de puţin istoria dramaturgului cu sânge român, de cetăţenie franceză, şi toate polemicile şi dezbaterile pe această temă, pe care le bănuim ştiute şi analizate, nu ne putem abţine de la a considera poate încă o dată, motivele pentru care Eugen Ionescu (scris anume cu litera „u” la sfârşit si fară accent ascuţit pe litera „e”) a fost, înainte de toate un dramatrug român şi încă unul dintre cei mai mari. Şi asta, datorită regizorului Alexandru Dabija şi distribuţiei aproape impecabile, pe care nu întâmplător am ţinut să o amintim aici.

Sunt si eu sado-masochist. Cred.

“Sado-maso blues bar” loveste cu ciocanul. Maria Manolescu (autoarea textului) aduce sclavia, umilinta, degradarea si trauma intr-un bar improvizat dintr-o casa cu geam la strada. Gianina Carbunariu (regizorul) duce aceste ingrediente in mintea, sufletul si constiinta ta. Sclavia, umilinta, degradarea, trauma.

Sadicul.

Personajul care intruchipeaza sadicul este motivat de traume. O mama profesoara de fizica, cu apetit sexual puternic si manifestari de psihopat. Un tata animalic, animalic si animalic. Puscaria si abuzurile sexuale de acolo intregesc reteta. Rezultatul e simplu. Un tanar sadic. jucat de Virgil Aioanei.

Masochistul.

Personajul masochist este motivat de traume. O cariera de actor sfarsita far-a fi-nceput, vise distruse, sperante aiurea, efeminat, lipse, elipse, eclipse. Rezultatul e simplu. Un tanar masochist iubit (cred) de tanarul sadic. Jucat de Rolando Matsangos.

Pila.

Personajul pila e motivat de traume. O familie care pentru a-l pedepsi ii face injectii in limba. Ucigas fara victima, cauta victima. Si o omoara cu injectii in limba. Viseaza la o lume mai buna, la figurat, fara injectii si cu asistente pe care sa le violenteze. Mai viseaza si la parinti care sa-l domine. Am zis bine, care sa-l domine. Rezultatul e simplu. Un tanar sado-masochist. Jucat de Adrian Anghel
Partea proasta a spectacolului este jocul impecabil al actorilor, care par ca isi inventeaza partitura, viata din barul sado-maso. Mai inventeza apoi si familiile lor, si experientele lor. Asa le aflam. De la trei actori care s-au hotarat, cred, intr-o zi, ca impreuna cu regizorul si dramaturgul sa ne rupa in doua. Sa ne arate ce inseamna. Problema e, repet, ca au reusit. Scenografia, luminile, spatiul, umplu paharul picatura cu picatura. Incet incet te taie pe piele cu unul din cutitele minune din bar. Si iti place, te inspaimanti si iar iti place. La sfarsit le multumesti si te simti sado-masochist. Te-ai pervertit acum sau erai pervertit mai de mult, naiba stie. Oricum, esti un mic sado maso si tu, ca si ei. Ca si toata suflarea romaneasca, zice dramaturgul. Asa o fi? Poate.

Placerea sadicului se implteteste cu placerea masochistului intr-un specatcol in care nu stii de partea cui esti. Initial te amuzi, apoi te scarbesti, apoi te pui pe gandit, pe acuzat, pe scuzat, pe inteles, pe acceptat. Pana la urma te pui pe jar. E greu de inteles. Dar totodata e si atat de clar. Sunt doi poli opusi adusi laolalta, fara deviatii de prisos, fara glume kitchoase, fara strofocari prea mari. Cu sens. Cu forta, cu chatarsis.