Pentru 1 Decembrie, pentru noi, românii! Ce greşeli face teatrul românesc?

Există vreo soluţie sau doar ne învârtim orbecăiţi ca printre reclamele luminoase din Las Vegas, într-o multitudine de false deziderate, de false propuneri, de false vizuini viziuni? Greu de spus. Gândurile pleacă în multe direcţii, e greu să obţii o concluzie oarecum fidelă tuturor coordonatelor lumii contemporane. Nu e mai puţin adevărat că de multe ori încercarea e adevărata reuşită.

Plecând de aici, despre teatru şi funcţiile sale se poate perora mult. O să ne oprim, pe rând, la câte un aspect. Ce vină poartă producţia teatrală românească (şi reflecţia ei) de soi recent, în evoluţia sau involuţia culturii naţiei (mă rog, ţării)? Păi să vedem: primul aspect se referă la calitatea oricărui act uman îndreptat spre om şi la conditiile primare pe care le presupune acest act.

Dubii avem în privinţa modulului şi acuitatăţii cu care cei care fac teatru sunt conectaţi la realitatea dată (culturală, socială, geo-politică, axiologică etc.) Fără să alunecăm spre exemple, putem fără echivoc să spunem că, de cele mai multe ori, omul de teatru se distinge, se distanţează şi se diferenţiază (ca să fim redundanţi) uneori pe drept, alteori forţat, de realitatea pe care ar trebui, într-un fel sau altul să o slujească. Orgoliul, statutul de victimă a „vremuirii” (ca un veşnic Moromete), nostalgia, pasivitatea, lipsa fermentului creator autentic şi altele se pot alinia ca răspunsuri, ca motive pentru asta. Retoric, se poate traduce cam aşa: Dacă nu înţelegi omul, cum o să poţi să îl atingi, să îl impresionezi, să îl modifici? Nu poţi. Poate o să te respecte sau admire, dar atât. Imaginaţi-vă numai un Socrate muult prea deştept pentru discipolii săi şi care se comportă ca atare. Ce rezultat ar putea avea…?

Acest aspect încercăm să îl numim Informare, şi îl decretăm vital, absolut necesar. Şi de la el trecem spre cealaltă dimensiune a teatrului.

De partea cealaltă a baricadei sau poate din aceeaşi oală, cei care mediază teatrul au şi ei partea lor de responsabilitate. Ca să poţi să redai un produs artistic trebuie să înţelegi, până una alta, creatorul. Şi abia apoi să înţelegi publicul, contextul etc. La noi, criticul (cu subînţeleasa nuanţă peiorativă românească) are parcă un soi de infatuare a priori, înainte de orice altă caracteristică. O rază de meschinărie, de auto-referenţialitate în actul critic. Explicaţia nu e foarte spectaculoasă, se construieşte simplu: raportarea deficitară la creator de pe un piedestal fals numit obiectivitate. Dacă aparent e sănătoasă,  obiectivitatea este irealizabilă şi, consecutiv, indezirabilă. În imperativ, probabil ar suna cam aşa: Nu trebuie să aspiri la ceva ce nu poţi avea din principiu, trebuie doar să colaborezi cu cel care creează, (un soi de schimb între subiectivităţi) spre realizarea a ceea ce ar trebui să fie un scop comun…

Dar nu facem asta. Din contră. Nu colaborăm, însă nu pentru că nu am putea sau nu am fi capabili să ne înţelegem. Ci pentru că suntem orgolioşi, mândri. Pentru că avem impresia că prin a scrie despre noi trebuie să refacem creaţia, să o şlefuim, să o ajustăm. Nimic mai fals. Criticul NU este un artist. Şi nici nu trebuie să fie. Formatorul de opinie trebuie să ştie de la bun început că opinia lui este necesară pentru a susţine, şi, poate, nuanţa sau media opinia artistului. Nu pentru a o substitui.

Există această paradigmă a gândirii în teatrul românesc, conform căreia cel care critică o face din frustrare, pentru a rezolva la nivelul conştiinţei faptul că propria persoană nu a reuşit să fie artist. Destul de imbecil(ierţati termenul, vă rog), zic eu, acest mod de gândire. Până la urmă, oricât pare că lumea nu ştie, există o facultate care pregăteşte critici, nu frustraţi. Există cursuri, profesori uimitor de buni, o programă, oameni care îşi dau interesul pentru ca actul critic –visavi de …. teatrul şi filmul românesc să fie un act responsabil. Cel puţin. Ştiu asta pentru că pe băncile acelei facultăţi m-am pregătit şi eu. Nu e o presupunere, e o realitate.

Un lucru e cert totuşi. Şi m-aş bucura să rămână cert, cumva, de azi pentru totdeauna. Sunt oameni extraordinari care sunt critici de teatru, nu actori, nu regizori, nu artişti. Oameni fără de care teatrul nostru românesc nu ar fi nici pe departe atât de bun cum este. Oameni care nu scriu din grandomanie sau orgoliu, ci pentru că iubesc teatrul, cultura, omul în “edge”-ul civilizaţiei sale, în plenitudinea sa. Teatrul asta face, bietul de el, ne expune pe toţi.

Eu de-asta îl iubesc, de-asta îl slujesc atât cât pot, cu toate greşelile ortografice din lume. Şi oricât de “varză” cu carne sau de post, ar fi articolele mele.

La mulţi ani, cu drag,

Autorul.

Drept la replică: RĂZVAN PENESCU în italic. + critica la critcă la critică.

Erorile s-au corectat sper toate intre timp.

Cat despre lipsa argumentelor de care spuneti, evident nu va dau dreptate.

In orice caz, va multumesc pentru parerea atat de extensiva, nu poate decat sa imi fie folositoare pentru viitor. Va sfatuiesc si eu sa aveti mare grija insa la ce are legatura cu ce, pentru ca s-ar putea ca si dumneavoastra din pozitia de forta in care credeti ca va aflati in relatie cu mine, sa judecati gresit. Oameni suntem doar.

Limba chinuita este exact limba folosita de spectacol, m-as fi asteptat sa intelegeti asta, cu expresii cu un anumit iz, simplu de inteles, de altfel.

Organizarea a fost extra in ciuda faptului ca nu m-au chemat la timp la “shou”, da, e o licenta acest termen si ortografia lui, sunt convins ca sunteti familiarizat cu el, nu imi apartine inventia(din nefericire).Tocmai asta spuneam: faptul ca m-au chemat tarziu nu inseamna ca nu s-au organizat foarte bine. Destul de evident din discurs.

Eu zic ca putina ingaduinta v-ar fi ajutat sa evitati aceste judecati exagerate in aproape toate aspectele. dar bunavointa draga domnule, e o calitate pe care nu multi o au. Sa stiti insa ca in acest domeniu eu am intalnit cronicari de seama care au avut aceasta bunavointa si chiar paginile site-ului meu stau marturie.

In fine, Soldatul Universal si Simone de Beauvoir sunt paralele care sa ne mai deschida mintile chinuite de aceleasi si aceleasi interpretari si au foarte mare legatura cu figura lui Ivan Turbinca, exact cum am specificat -din perspectiva anacronica. Sau poate trebuie sa definim acest termen impreuna. Sau poate e prea mult sa gandim departe. Nu zic nu, dar e optiunea mea si nu va cer sa fiti de acord. Deloc chiar.

Cronica unui eveniment implica si cronica celor vazute si simtite, nu numai cronica spectacolului si realizarii scenice. Asta e sensul acelor observatii despre invitati si atmosfera, cu umor si deloc “beligerante”.

Eroarea cu debutul este rezolvata pentru ca am specificat ca este vorba de un debut Bucurestean in regia de teatru, ceea ce de fapt am si vrut sa exprim. Numai sa nu ma insel si aici. Dar daca o fac, asta este, imi cer scuze, se mai intampla, am gresit. La o citire simpla am observat greseala si am corectat-o.

Corectura ortografica o fac tot singur si o fac cat pot de mult inainte de a posta cornica, dar si dupa ce ea apare. Sunteti foarte neintelegator, dar e optiunea dumneavoastra. Altfel, trebuie sa recunosc deschis ca anumite “fascinatii” ortografice din limba romana ma bantuie, si ma refer la dublarea unui “i” sau la mancarea altuia. Vin dupa o serie de intalniri interesante cu limba romana, si in background-ul meu se afla si olimpiade la limba romana si studii si examene la Literatura Universla si Comparata. Dar asta nu inseamna ca nu pot articula aiurea sau altceva. Imi asum senin, draga domnule. Dar mi le asum preferand sa ma amuz de ele mai degraba decat sa ma cramponez si sa uit esentialul a ceea ce fac.

Eu pot fi de acord ca nimeni nu s-a gandit sa observe cat de frumoasa este paralela cu Soldatul Ryan sau cu existentialsimul, dar nu e vina mea. Daca vreti sa ramanem la cei doi “i” in plus, este optiunea dumneavoastra si v-o respect. Dar ca sfat prietenesc, nu va mai pierdeti vremea, lasati greseala in pace, pentru ca ea, draga de ea, ne face oameni.

Cuvinte in exces dupa parerea dumneavoastra. Eu unul inteleg fara mari probleme ce inseamna un rol foarte tare. Si poate nu e limbaj de lemn si poate in viziunea dvs nu are acoperire, tot ce e posibil. Dar nici nu vreau sa aiba acoperire. Poate suntem din alta generatie. Va garantez insa ca toti cei care citesc inteleg ce vreau sa spun cu aceste cuvinte. Poate cei care citesc Liternet nu inteleg. Asta e desigur problema lor, nu a mea. Sa descriu partitura lui Ivan ar insemna prea mult si apoi las sansa cititorului sa vada spectacolul nu sa i-l desciru eu.

Nu au prezenta si imagine tocmai pentru ca nu sunt sustinuti de spectacol, e lesne de inteles si nu e nicio contradictie decat pentru cel care o cauta acolo. De altfel am si spus clar:”sunt contrariat.” Adica stiu si declar doua realitati care sunt contrare. Pe de o parte asa, pe de alta parte asa.

Nu trebuie sa fiti de acord ca suntem un popor aflat undeva intre iad si rai. Dar sa citez ca argumente idei antropologice sau istorice romanesti nu este ce imi doresc. Imi iau libertatea sa le subanteleg, pentru ca cei care citesc sa aiba o lectura participativa, nu una pasiva.

Dar se pare ca noi, romanii, in afara de faptul ca ne pricepem sa criticam toti, vezi si cazul meu-  ne pricepem de minune si sa criticam critica, subiect unde deja, draga domnule, devenim hilari si oarecum penibili.

Finalul este un statement politic care nu are nicio legatura cu cronica. De altfel el nu apare pe site-ul meu. Dar are legatura cu persoana care a scris cronica. Si drept urmare am vrut sa il notez in incheiere. NU am intentionat sa va produc vreo neplacere cu asta si imi pare rau daca v-am cauzat-o.

Articolul nu este o varza. Si stiti bine asta, sau daca nu o stiti, trebuie sa mai cititi odata. Articolul este foarte bine ordonat. Mesaj- Valente semantice- Structura- Regie- Scenografie- Actorie- Eveniment.

Consider inca acest mail ca o dovada de respect colegial cumva, desi resimt senzatia certa cum ca puneti o limita clara de demarcatie intre mine si scrierea mea si dumneavoastra.

Dar deja aceste optiuni va apartin. Eu nu fac decat sa va raspund in semn de pretuire si respect. Dar corect trebuie sa fiu, cum cred ca si dumneavoastra ati considerat poate ca sunteti corect.

Personal, apreciez dezbaterea, nu apreciez judecatile pripite si sententioase. Si chiar daca aveti impresia ca argumentatia dumneavoastra este logica si sustinuta, ceea ce v-am raspuns demonstreaza oricui si oricand ca va inselati intr-o proportie mult mai mare decat aveti dreptate in ceea ce spuneti.

Ca sa pastram aceasta discutie in limitele impuse de respectul reciproc, va cer permisiunea sa facem aceasta dezbatere publica- respectiv sa pot publica mailul dumneavoastra pe site-ul personal.

As vrea sa inchei cu un citat fumos:

“Mai bine sa scrii pentru tine si sa nu te inteleaga nimeni decat sa scrii pentru ceilalti si sa nu te mai intelegi tu” (nu dau numele celui care a spus asta, nu pentru ca nu il stiu, ci pentru ca vreau sa descoperiti dumneavoastra- poate aveti surpriza sa fie chiar vreun Soldat Ryan -glumesc desigur.)

Daca nu va convine, nu ma publicati pe Liternet, asta este, viata merge inainte.  Poate din asta, si eu cred ca asa este, iese ceva bun, si atunci si eu si dvs vom avea numai de castigat. Dar e bine sa stiti, nu-i asa, ce publicati, de ce, sa va indoiti tot timpul de judecatile proprii. Doar asa putem impreuna sa ajungem mai departe in ceea ce facem. Si daca nu ma insel, facem cam in acelasi scop, si eu si dumneavoastra.

Cu parere de bine,

R.Z.

Am citit aceasta “cronica”. Nu mi-a placut. Si nu inteleg de ce o promovati. Chiar orice prostie e buna pentru marketing?

De ce nu mi-a placut?

In primul rind pentru ca limba romana e chinuita in ea: “prinde cu inteligenţa lui a face un rămăşag”, “atâta vreme cât îi vrea pofta”, “au substituit conceptul de erou”, “glumiţe, ca să nu folosesc cuvântul ne-oficial desemnat pentru asta”, “imaginea auditivă”, “o imagine vizuală”, “imagine pustie”.

Apoi pentru ca nu are logica: “nu au prezenţă, nu au imagine. (…) Totuşi, în ciuda ciudei, eu cred că trupa de actori de la TNB este din ce în ce mai tânără şi mai pregătită.” – cum o fi pregatita daca nu au nimic si asteapta totul de la scenografie? / “Şi organizarea premierei, deşi m-au chemat la “shou” pe ultima sută de metri, a fost extra.” – organizarea premierei inseamna sa cheme invitatii la “shou” la timp? / “Apoi nici costumele, deşi dragi nouă, nu reuşeau să umple golul, pentru că păreau ponosite” – daca nu erau ponosite umpleau golul?

Apoi pentru ca nu are substanta, ci doar cuvinte in exces: “Ivan Turbincă face un rol tare de tot. Un super-rol sau cum se mai zice. Adică are o partitură de Mozart şi face imporvizaţii cu Chopin.”; “Sensurile merg foarte departe”; “umor (…) oarecum sec – precum un vin sec românesc”

Apoi pentru ca nu inteleg ce noima au intr-o cronica divagatii de genul “Beligan (oare vine de la Bello- razboi lat. numele?)” sau “căruia îi dorim mult mult succes”.

Apoi pentru ca abunda de erori:
- de scriere: “imporvizaţii”, “Şî”, “semnatice”, “storry”, “Beauvoire” si inca nenumarat de multe
- de informatie sau de adecvare: “Ion Sapdaru – care debutează şi cu regia de teatru în Bucureşti” – aici e eroare de informatie daca se subliniaza ca Sapdaru debuteaza la modul absolut, caci nici macar in regizarea lui Ivan Turbinca nu debuteaza, atita timp cit acest spectacol e un remake al celui tot cu Daniel Badale facut la Botosani. Si e eroare de adecvare daca se subliniaza ca e debut in Bucuresti, atita timp cit nu cred ca cineva spune despre Coppola ca a debutat cu regia de film in Romania cu “Youth Without Youth”
- de memorie: “a face un rămăşag cu Dumnezeu” – nu e vorba in poveste de nici un ramasag (poate sa fie asa doar daca regizorul a modificat povestea, dar ar fi trebuit mentionat daca era asa).

Apoi pentru ca autorul bate cimpii cu gratie fara sa argumenteze deloc, aglomerind clisee: “Soldatul de pe meleaguri pitoreşti de la noi îşi atribuie aproape un destin naţional. Un destin al fiecăruia în parte dar şi al tuturor. Suntem un popor care este undeva nemuritor între rai şi iad, noi românii. De data asta suma părţilor are aceeaşi semnificaţie cu întregul. Ivan ar trebui declarat astăzi erou naţional.”

Apoi pentru ca articolul e o varza caci aduce in el si pe Soldatul Ryan si Soldatul Universal si pe Simone de Beauvoire si pe Sartre care chiar nu au nici o legatura cu povestea lui Creanga. Si, sper, nici cu spectacolul lui Sapdaru.(Razvan Penescu)

Amie- Damien Rice. Cover.Răzvan Zlăvog.

I avoid truth sometimes because I’m to coward to face the proportion of what my telling would be. I’m not capable to face the reality every single moment. It’s the reason I’m sometimes sad and trying to become a better man.

Because I believed in this lyrics I ended up not knowing how to love. And failed.And succeded at the same time.

Just take a minute, click on this link and listen. Thank You!

I avoid truth sometimes because I’m to coward to face it!

Răzvan Zlăvog

Odată cu acest post riscant/restant încerc să inaugurez categoria MUZICĂ pe In VinoVeritas -Scrie cu stiloul!

pt. bookblog.ro. am corectat toate greselile de tipar (sper). chiar si cu stiloul poti scrie in graba. (sau fara diactirce ca acest intreg text in italic.cu dedicatie.)

De ce toate astea?ONE Campaing.

• 
  

  34 million African children

  went to school for the first time between 1999 and 2006 thanks to savings from debt relief, development assistance for education, and prioritization by African governments.

• Sub-Saharan Africa needs 1.8 million more teachers

  to achieve universal primary education by 2015.

• Child survival rates jump 40%

  if girls are educated for five years.

   

   

  Vezi video One Campaign.

  http://www.youtube.com/watch?v=ZD4jv21GjrM

   

  For all of this to make sense.

   

Am aflat de la tatăl meu că mă trag din îngeri (angheleescu) şi voci de aur. (zlă-aur, vog, voce)-sunt un înger cu voce de aur.

De astăzi inaugurez noua categorie pe blog:PERSONAL. (experiment)

În pilot joacă tata. :)

“Dacă atunci când vorbeai de purificarea  “karmei neamului” te refereai la neamul Angheleştilor (Îngereştilor!!!) şi la cel al Zlăvogilor (zla=aur,vog=voce;adică voce de aur. Ţi se potriveşte de minune) atunci ar trebui ştiute următorele.

Părinţii trăiesc prin ceea ce fac ei şi prin copii lor. Se bucură sau sunt trişti, mai rar fericiţi, alături de ei.

Nu merită să fii liber dacă nu ai libertatea de a face greşeli- Mhatma Ghandi

“ Priceperea de a ierta este înţelepciunea prin care omul se eliberează pe el însuşi”

L-am citat pe tata din:

Scrisoarea lui NeaRodoe Bucurab către fiul său Tanasie (vol 1)

Iubeam si eram fericit. Acum sunt doar fericit. Cand organizam APAAERFOC, festivalul international de teatru in aer liber. la ICR. Eu fiind my personal hero.Un ICAR modern.

Despre încercare şi reuşită. Despre experienţa unui festival. Despre oameni şi dragoste. Având în vedere că numărul cititorilor pe In Vino Veritas-Scrie cu stiloul  creşte zilnic, m-am gândit să vă fac un cadou tuturor.

Doamnelor, domnilor, albumul Zboară omule, zboară!

complimente mari complimente si scuze Suzana Macarie

Cronica Groazei. Sinucigaşul. Tnb.

*La o asemena distribuţie te prind fiorii când trebuie să te instalezi înăuntru şi trebuie să diseci. Când ştii că trebuie să analizezi Dan Puric, Costel Constantin, Adela Mărculescu, Ileana Olteanu, Marius Bodochi, Marius Manole, Tania Popa, Silviu Biriş, Maria Buză, Andrei Finţi, Lamia Beligan, Rodica Ionescu, Florin Lăzărescu, Tatiana Constantin/ Ana Macovei, Vitalie Bichir, Alexandru Nedelcu şi Nikita Dembinski. – e de groază.

În fine, depăşim momentul.

Spectacolul este foarte bun din punct de vedere tehnic. Cel puţin distribuţia nu e degeaba. Sunt actori “at their best” şi asta nu e puţin lucru.

Altfel,  scenografia e nulă sau ca să nu jignesc, greoaie, greu expresivă, regia e apatică, nimic spectaculos.

Însă când vine vorba de ce fac actorii pe scenă lucrurile încep să aibă sens.

Puric face tehnic un rol perfect. În energie are mici fluctuaţii şi în implicare se clatină. Dar Puric pare deja un orator nu un actor. Orice înseamnă asta.

Costel Constatin e sănătos tun. Metaforic spus.  Îl iei de-acolo şi îl pui acolo instantaneu. Tehnic e impecabil.

Adela Mărculescu şi Doamna Ilean Olteanu sunt pline de viaţă şi îl înnebunesc pe Puric. Aduc întreaga partitură la un alt ritm şi tehnic sunt perfecte.

Bodochi e în nota personală, la care cred că a ajuns numai datorită experienţei şi valorii. Nu cred că voi apuca să îl văd vreodată pe Marius Bodochi implicat în ceva alta decât propria performanţă pe scenă.

Marius Manole  e exact de acolo şi nu se lasă până nu colorează în fiecare nuanţă posibilă scena şi apariţia sa. Semnele probabile ale unui mare actor. În rol secundar, Manole cere încă foarte mult de la el şi de la noi. Poate totuşi prea mult. Încă nu m-am hotărât.

Tania Popa aduce energia unui întreg şir de personaje feminine din teatrul românesc. E fabulos şi puţin ne-credibil. Fără un ochi avizat rişti să fi deranjat iar un ochi avizat presuspune aici cunoştinţe de spectacologie a teatrului românesc. Uf!

Mai avem un cuplu pe scenă, bun, dar cu distribuţia nominal analizată ne oprim aici.

Revenind la spectacol în sine, încep problemele. Ceva nu funcţionează bine deloc în sala Amfiteatru a TNB-ului. Cu excepţia Reginei Mamă parcă sala încurcă regizorul mai degrabă decât îl ajută.  Circularitatea scenei sau poate simplu sentimentul de amfiteatru şi ataşamentele care vin cu acest concept fac totul să pară sec, kitch-os aproape. Butaforie. Fals. Fie scenografia nu a fost deloc inspirată fie s-a limitat la posibilităţi, dar în continuare sufăr după ce văd soluţiile propuse de regizorii care montează la Amfiteatru.

În fine, ca să nu critic ne-constructiv, sugerez fin o atentă împărţire a spaţiului şi o mare atenţie la gradul de umplere a scenei moment după moment.

Altfel, substanţial piesa ne duce pe meleaguri foarte proprii. Ne recunoaştem pe-acolo. Nu e complicat. Omul sub presiunea societăţii, identitate, reponsabilitate. Cazul care îmi vine în minte este cel al unui om care şi-a postat pe youtube un filmulet în care s-a spânzurat. Iar oamenii, crezând că este o glumă, un experiment, l-au încurajat. Însă acel om chiar s-a spânzurat.

Regizorul Felix Alexa face iar abuz de putere, ne ia pe sus cu numele tari. Însă spre deosebire de alte montări, de data asta nimereşte (rezultat al valorii sale desigur) reţeta câştigătoare. Chiar dacă bănuiesc, ştie că se plasează pe sine în plan secund. Oricum, chiar dacă nu performează nemaipomenit, numai Domnia-sa putea produce aşa ceva.

Până la urmă o montare folositoare, poate cu iz comercial prea pronunţat, dar am apreciat ceea ce era de apreciat. Cred, cel puţin.

Rămânem cu cronica groazei.

pt.m.

Pt. foto complimente Teatrul National Bucuresti. Fotograf: Tudor Predescu. Foto apartine TNB. O institutie care ne respecta. Si se respecta.

Cel mai trist concert din viaţa mea.

Vreau să fiu clar încă de la început. Cred în dreptul omului de a se exprima în ce fel doreşte, cu atât mai mult în spaţii special amenajate pentru aşa ceva, unde se plăteşte acest privilegiu. Respectiv într-un bar sau la o terasă sau într-un pub. În acelaşi timp consider şi aceea că nu-i frumos să încurci pe cineva cu exprimarea ta, că trebuie să îţi respecţi co-consumatorii, ca să zic aşa.

În fine, am fost la un concert al lui Tica solistul de la Karma. Şi am râs şi am vorbit, la o masă exact de lângă unde cânta domnul acesta. Şi m-am simţit atât de vesel…până când în pauza dintre melodii, artistul ne-a spus că speră să nu regrete că ne-a oferit masa lui şi că suntem prea gălăgioşi şi că îl deranjăm şî îi deranjăm şi pe ceilalţi.

…

…

…

Apoi, firesc, am redus volumul discuţiilor şi veseliei şi i-am dat ascultare domnului care cânta. Şi nu mică mi-a fost surpriza atunci când mi-am dat seama că sunt atât de trist încât aproape că aş fi plâns de milă pentru mine. Şi apoi fiecare melodie care urma aducea şi mai multă tristeţe.

Şi altfel spus, artistul s-a luptat cu mine, m-a redus la tăcere, a câştigat pentru că am tăcut, şi apoi mi-a aplicat lovitura de graţie, de la microfon, cu chitara în braţe, cântând versuri şi note de o tristeţe iremediabilă aproape.

Şi-uite aşa.

Dar mai e ceva extraordinar. Tot în războiul lui cu exprimarea-mi “out of line” acest domn a spus… “sper să nu mă înjuraţi iar pe net pentru că asta e, mai spun şi eu ce mă deranjează”

Înţeleg de aici că a fost înjurat pe net de alţii şi înainte. În fine, aşa am ajuns să scriu despre un “eveniment” despre care altfel sigur nu aş fi scris. Şi poate ăsta-i şi ideea. Naiba mai ştie.

Orice ar fi, în continuare vreau să scriu “cu stiloul” deşi simt că alunec spre ceva derizoriu. Eu nu injur artiştii pe net, oricâţ şi-ar dori dumnealor. Şi nici incapabil nu-s să înţeleg vorba frumoasă, omenească, a bunului-simţ. Şi dacă m-am lăsat purtat de o discuţie care îmi făcea plăcere, nu a fost ca să jignesc sau să deranjez pe cineva. Eu sunt acoperit, cumva. Dorm bine cu ce am făcut.

Dar aş fi dormit rău dacă aş fi ameninţat câţiva inşi de la o masă ca să îi facă să-mi asculte tristeţea.

Arta se respectă de la sine. Artistul se respectă pe sine. Noi publicul suntem de-o teapă inferioară, dar nu ne cerem scuze pentru asta.

Dragi doamne, stimaţi domni, cel mai trist concert din viaţa mea.

Ofer cu drag şi dreptul la replică.

Gheorghe Dinica- Regele Scamator. Dumnezeu sa-l odihneasca!

A fost unul dintre cei mai buni actori romani. O voce unica, un caracter special, o prezenta uluitoare si un talent innascut.

Acum trece in istorie si legenda.

Dumnezeu sa-l odihneasca!

pt. foto complimente frontnews.ro

fotografii Teatrul Vienez de Super Copii

“SCRIE CU STILOUL!”

“SCRIE CU STILOUL!”

De astăzi deschid, odată cu sărbătorirea articolului cu numărul 100, campania de pomovare a blogului IN VINO VERITAS.

- Aşadar, doamnelor şi domnilor cititori:

CAMPANIA ”Scrie cu stiloul!”

Ce trebuie făcut/avut: 1.

1 minut în care să se analizeze care este cantitatea de informaţii pe care o primiti zilnic de pe internet, ce fel de subiecte, ce calitate, ce metodă, ce exprimare.

2. al doilea minut consecutiv, ce soluţii aveti – ce opţiuni, ce alternative.

3. să dea o notă de la 1 la 10 acestei combinaţii. Dacă nota este peste 7, cel puţin teoretic blogul IN VINO VERITAS nu vă mai ajută prea tare. Trataţi-l ca pe o lectură de amuzament. Pentru că eu cred în această generalizare forţătă cum că majoritatea vom avea nota sub 7, vă propun blogul “In Vino Veritas”. Si asta pentru ca:

IN VINO VERITAS este un spaţiu de exprimare a unei conştiinţe, care nu se vrea o autoritate în domeniul conştiinţelor.

IN VINO VERITAS este, atât cât poate fi, modul meu de a trimite un mesaj clar.

IN VINO VERITAS se referă la teatru, film, artă, opinie, studiu, cronică.

IN VINO VERITAS este o reacţie a mea, mediată de bunul meu simţ, la o realitate – virtuală şi reală – în care trăim cu toţii.

IN VINO VERITAS nu tolerează înscrisuri care să ne facă să ne fie jenă că suntem oameni, cu subiecte de prost-gust, nu tolerează falsuri, jumătăţi de măsură. Ci sinceritatea şi diplomaţie.

IN VINO VERITAS caută să pună probleme, şi să le argumenteze, conform cu raţiunea şi logica.

IN VINO VERITAS nu vrea să ofere sentinţe, nici judecăţi de fond, ori soluţii spectaculoase. Pentru asta nu ne trebuie sistemul binar. Pentru asta e viaţa reală şi directă, în care vorbim de altă luptă, cu alte arme.

IN VINO VERITAS se recunoaşte învins de multe ori de deznădejdea de a scrie către web, cu atât de multe coduri şi programe care mediază şi alterează comunicarea. Între mii de pagini cu ce-i mai mizer în noi. Dar,

IN VINO VERITAS înseamnă să scrii cu stiloul şi să arunci în megabiţi. E un risc asumat.

Autorul.

Un critic talentat (adica eu), amuzat peste masura de cronica sa la “E doar sfarsitul lumii” de Afrim.

Importanta rasului. Daca nu stiati pana acum, cronica de mai sus va invata ca exista subconstientrui afisate. Luati aminte, circula insotite de sus-numitele traume vii. Traumele moarte nu au mai ajuns. Iata si retorsimul oratoria si limbutia, vb-a lu bietu Cara. zice: “cicatrizate,ma intreb”. Adica eu ma intreb o trasatura a unui tzesut muscular. Ma intreb cicatrizate. Sau, in alt unghi de vedere, “Ma intreb, Cicatrizate!” Adresare directa, cu ceva in vocativ. Dar sa trecem mai departe. cea mai senzationala observatie critica de departe:”jucat atent de Cristi Balint.” Inger-ingerashul meu ce fraza. Cristi, daca ma auzi acum, iarta-ma!Ai jucat foarte tare, asta vroiam sa zic. Si acum , sa vedem: avem referiri culturale la patologie, psihologie, micro-biologie, arhitectura, cultura media, PM-ism… Reiau cu scuzele si pentru Mihai Smarandache, care daca ma auzi, iarta-ma.L-am facut pe om bolnav pe interior, desi sunt sigur ca este foarte sanatos. Vroiam sa zic ca a jucat foarte tare. Si de fapt intentionam un compliment. Am zis si de traducator, ma mandresc ca nimeni altul cu asta. Distributia face loc si influentei din matematica, cu plusri si minusuri. Intertextualitate si interculturalitate. Si un final de groaza, la nivel cu o alta intrebare reto-rica nu stia sa zica, una alta.

Odihneste-te in pace!MJ!

Prima caseta pe care am avut-o era Dangerous. Si pentru ca nu intelegeam versurile, le pronuntam fonetic si in putin timp stiam toate versurile tuturor melodiilor. Acum doua zile dansam intr-un club precum MJ. Inca stiu fiecare ton si nota din majoritatea cantecelor lui MJ. Si aproape fiecare videoclip cadru cu cadru. La primul concert am fost extraordinar de trist pentru ca eram prea mic sa merg. La al doilea am fost si nici nu am putut sa ma bucur de emotii. Il consider un geniu al muzicii, si melodiile de dragoste pentru oameni m-au inspirat si m-au educat in ceea ce am facut in viata, si probabil in ceea ce voi mai face. Partea cealalta a monedei nu o iau in considerare.

Miscarile de dans care parca veneau de pe alta planeta sunt unele dintre cele mai frumoase miscari umane pe care le-am vazut vreodata. In sfarsit are liniste, dar linistea pe pamant va fi mai putin frumoasa decat era pana acum, intre doua melodii ale celui care a fost Regele Michael Jackson!

Odihneste-te in pace!

Strada Cartii, noi, intre noi, pentru toata lumea

Nu am nicio indoiala ca acest proiect va atrage tinerii din Bucuresti si ca in curand se va dezvolta si in alte orase ale tarii. De altfel, nu am niciun dubiu ca acest proiect va avea foarte multi adepti. Pentru ca noi romanii avem cateva caracteristici clare, de cand lumea. Intre ele, bunatatea si capacitatea de a darui sunt imense.
Salut initiativa, salut pe cei care au gandit-o si initiat-o si promit ca am sa incep in forta, daruind 5 carti la intamplare, pri Bucuresti, chiar azi.
Spor la treaba!

Little children, a childish love poem

The most existing thing it is to redefine, the tender words and tender thoughts
And for re-living that strange “you’re mine”, it is like twisters and lighthouses
And it breaks my heart into one single big picture. The picture of your easy eyes, watching the hard time passing.
Being sad and growing mad for the memory that rebuilds my-self ‘cause of you, that is what people call sunshine, which is what they call suspension.
Suspend my crazy willing of running and letting me be afraid the way every-single one of us should be.
Some should strongly re-live they lives into forgiveness, some should revise what a single feeling is, and mostly why it is. You should let it be the way I made it when I dreamt for those hundreds of hours, oh should I be trusted into my talent? Should I be trusted in what your mad and sad eyes make me be? Oh should I even be regarded?
The poem of needs, when need is consuming the order that put the stars into this design, and made you my personal Jesus and one of the best designers my heart ever experienced.

(pentru Irina B.)

Despre teatru, cu plăcere

Inutil de precizat că să scrii cronică de teatru, atunci când eşti foarte tânăr, este în sine un efort de natură dilematică.
Util însă de desfăcut mecanismul, iţele, conexiunile, la vârsta la care încă proiectezi, în orizontul propriei existenţe, aşteptări ne-reale, în ciuda imperativului apăsător al maturităţii, al responsabilităţii.
Logica ce pune stăpânire pe cronicarul în formare, pe această persona care se creează, care se dezvoltă (încet şi sigur) poate fi de natură paradoxală, proliferabilă la nesfârşit. O gândire în cerc vicios.

Traseul firesc al actului cronicăresc este reperabil fără mari probleme: îmi formez capacitatea de a emite o judecată de valoare, de valoare. Adică, un dublu rol. Primul, în care trebuie să valorez capacităţile proprii de estimare, un altul în care trebuie să estimez valoarea unui produs artistic. Simplu, clar şi concis.

Ei bine, am citit recent, din întâmplare, o listă de titluri, de o pagină, care prezenta formele criticii de tip literar, de-a lungul şi de-a latul vremii, cu liniuţă: critica psihanalitică, Jung, critică impresionistă, Jakobson, şcoala formalistă rusă, critica axată pe receptor etc. Îmi permit să echivalez la acest punct al articolului cele două demersuri critice, literară şi teatrală.
Sigur că, înţelept, trecut deja prin aceste teorii, studios nevoie mare încă din liceu, conştiincios cum mă ştiu, plasez critica mea în altă oală. Dacă mă iluzionez, într-o oală care presupune că ştie singură să o aleagă pe cea mai bună dintre aceste „critici”. Dacă nu mă iluzionez, într-o oală sub presiune. Sau mai bine zis, sub ameninţarea stigmatului numit generic „lăutărie, amatorism”. De bună seamă, impresionant, grav, înspăimântător, trebuie să recunoaşteţi.

Ei bine, la momentul actual mă aflu, fără voie, prins în mrejele unor tendinţe iremediabil divergente. Există, o să fiţi de acord, o singură soluţie viabilă, aici. Să critic plecând de la următoarea premisă: există un complex de date care îmi determină o atitudine general pozitivă, uneori şi programatic pozitivă făţă de creaţia de factură artistică. Ceea ce nu pare rău deloc…

Acestui soi de atitudine i se pot aduce (şi chiar i se aduc) între altele, următoarele critici: rezoluţia este aparentă, exprimă un simplu demers argumentativ bazat pe premise teoretice, ne-reale. Primesc obiecţia dar specific: vorbim de o aparenţă izbitoare, care poate trece uşor drept esenţă. Altfel, o altă obiecţie uzuală se referă la aceea că impulsul dominant pentru atitudinea în cauză este egoist, provocat de căutări personale, derizorii, care doar par a avea un resort pozitiv, esenţial. Mai vulgar spus şi mai puţin exact, vorbim de utopia „nu zic de rău ca să nu se zică de rău despre mine” sau „cum aş putea să zic/scriu de rău de nişte oameni care se chinuie atât, ştiind cât de greu este să facă ce fac”. Din nou primesc obiecţia, dar nu pot să nu îi sesizez limitarea.

În fine, trecând prin tot acest proces mental de descoperire, de raţionalizare, ajung într-un punct mort. Am descoperit că ceea ce sună ca o atitudine înţeleaptă este în fapt o atitudine păguboasă. Şi asta chiar în ciuda faptului că sunt în cunoştinţă de cauză când vine vorba de rolul pe care trebuie (a se citi ar trebui) să îl joc în mecanismul teatral şi social.
Dar cum însuşi acest punct mort (a se citi dilemă) conţine, în sine, virtual cel puţin, posibilitatea unei rezolvări, ajung la următoarea frază rezolută, răsuflând uşurat: timpul trebuie să aibă răbdare cu debutanţii, debutanţii trebuie să aibă răbdare cu ei înşişi şi cu produsele artistice. Şi aşa că, până când am să mă conving că scriu bine ce scriu că e bine sau rău, îmi cer dreptul să scriu despre teatru, cu plăcere.

„Îmi doresc să apuc (prin teatru) un moment caracteristic existenţei noastre…”

Idei despre modalitatea de lucru a regizorului David Esrig, notate ad-hoc:

• Plasarea personajului în situaţie, descoperirea polilor între care se află orice personaj
• Raporetarea detaliilor parcursului scenic la SCOPUL discursului
• Descoperirea funcţiei oricărei replici
• Aflarea momentului de capotare al adeversarului

În interpretare şi intenţie, raportul de 1:1 (situaţie gravă, interpretare gravă) prezintă o suită de pericole între care: actorul e tentat să apeleze nu la trăire, ci la jucarea trăirii (mijloacele exterioare)

„fantezia nu porneşte dacă nu credem în ceva”

• Munca regizorului constă în punereea de probleme, referitoare la text (juste), şi apoi din găsirea de soluţii
• Realitatea INFORMAŢIONALĂ pe care o susţine un text nu e întotdeauna în concordanţă cu realitatea EMOŢIONALĂ, aşa cum un moderator de televiziune nu este acelaşi lucru cu un actor
• Regia ajută actorul să descopere un „adevăr mai adânc” –raortul de 1:1 ţine de efectul exterior pe care îl poate produce un actor, nu de „adevăr”
• Etapizarea lucrului pe text: lectura logică (accente, sensul frazei)
structurarea acţiunilor – paşii (aici apar intenţiile şi afectivitatea)
identificarea mentală cu acţiunea prin imaginaţie

• Comicul poate fi folosit (în extrem) până când i se relevă tragicul intrinsec, aşadar pentru a spori efectul tragic al unei situaţii, replica etc
• Nu se oferă actorului destinaţia finală ci intenţiile care să îl conducă până acolo
• Nu putem considera în analiză ca fapt ceea ce ştim deja că s-a întâmplat (că există)
• Regizorul trebuie să creeze necesităţi juste care să determine acţiunile, funcţionând în acrod cu un principiu al înlănţuirii acţiunii
• Regia să fie a unui film interior
• Cheia performanţei actoriceşti stă în găsirea impulsurilor corecte

„America e demult descoperită, nu o putem descoperi de fiecare dată”

Teatrul trebuie să caute ELEMENTUL EXISTENŢIAL, valoros pentru viaţă.
Când teatrul îşi atinge menirea, se împlineşte, ceremonialitatea care îi stă la bază se estompează, convenţiile de comportare ale spectatorului dispar…

Teatru – full contact

Conferinţele de teatrologie pe care le-a găzduit Festivalul Internaţional Shakespeare de la Craiova au vorbit despre o realitate teatrală a abordărilor. Diversificate şi diversificabile la maxim, versiunile pe care le suportă Shakespeare sunt atât măsura marelui autor britanic cât şi reflexia re-creatorilor săi.

Mai mult decât atât, fără să fie subliniată ca atare explicit, tendinţa de fond (nu de formă, atenţie) pe care o trădează căutările cercetătorilor, inovatorilor şi observatorilor din lumea bună a teatrului se poate reduce la următoarele:

Teatrul este un motor pentru descoperirea (continuă şi nu originală sau actuală neapărat) a identităţilor, a factorilor care compun omul, a relaţiei, a transcendenţei, a marilor şi micilor întrebări despre om.
Specific, teatrul constă într-un proces mutual (atât din partea actorilor cât şi din partea spectatorilor) de intruziune în „intimitate”.

*definiţia intimităţii în contextul actual dezvăluie câteva mize importante: spaţiul pe care ni-l arogăm drept intim este în creştere, prin procesul de alienare faţă de celălalt-ul concret în favoarea apropierii unui celălalt virtual; infinitatea iluzorie, aparentǎ, pe care o oferǎ virtualitatea expandeazǎ intimitatea pânǎ când aceasta ajunge sǎ îmbrǎţişeze întregul univers.

În contra-partidă, suita de acţiuni şi re-acţiuni convenţionale dar şi spontane, pe care participanţii, deopotrivă actori şi spectatori, şi le atribuie şi însuşesc, desface cercul strâmt (aparent imens) al intimului şi face loc contactului.

Mai exact, contactul pe care îl obţinem la teatru (atunci când acesta respectă adevărata sa măsură) invadează, de multe ori chiar subversiv, intimul fiecăruia şi spaţiul intim al grupului (o aşa-numitǎ intimitate comună) astfel încât permite ca experienţa să fie remarcabilă, apoape de lux. Concluziv, este vorba de experienţa omului pus din nou în relaţie cu ceea ce îl defineşte mai bine decât orice: alteritatea.

Scrisul în sine

Marea provocare a oricărui artist este să scrie din nimic. Fără să se refere la ceva. Auto-referenţial. Autonom. În sine. O cronică scrisă fără subiect este subiectul acestei cronici. Aşadar, o cronică despre cronică.

Scrisul după impresie are cele mai ample şi intrigante conotaţii. Este un scris al propriei persoane prin prisma unui show. Înţelegerea şi mai apoi capacitatea de a transmite ce ai înţeles au un singur sens (direcţie): acela de la propriul eu, la restul. Ca într-o fizică fantezistă: un vector cu origine, direcţie şi sens în acelaşi punct.

Extrapolând sensul, precum într-o lume în care eşti singur cu propriile păreri, reacţiile tale sunt spectacolul în sine. Dacă lumea înconjurătoare este reacţia ta la tine, atunci un spectacol de teatru este reacţia lui în sine.

Cronica unui spectacol pe care încă nu l-ai vizionat este precum imaginaţia ta care încă nu s-a dezvăluit pe sine. După ce dezvolţi bipolar ambele realităţi –show-ul şi critica asupra lui – îţi dai seama de următoarele: curiozitatea te mână spre spectacolele pe care încă dinainte de a le vedea, le cunoşti, iar scrisul te mână spre consideraţiile pe care încă dinainte de a le gândi, le-ai anticipat.

Ca un joc cu mărgele de sticlă. Sau, cum spunea Marin Sorescu, „ce intens am trăit înainte de a mă naşte…”

In cautarea resurselor pierdute

 

Despre producerea unui spectacol de teatru se pot scrie pagini întregi. Se pune problema dacă producătorul există sau el trebuie inventat. Dacă merită să te ocupi cu producerea de teatru, dacă are ce să se producă, dacă-uri multe, aşadar…

Dintr-un alt unghi de vedere, o analiză -chiar de suprafaţă- a potenţialului teatral neprodus, latent, dezvăluie unele trăsături certe: graniţele între care se defineşte, -pentru sine şi pentru ceilalţi- un creator de teatru, sunt foarte (şi din ce în ce mai) permisive; energia creatoare, impulsul, chemarea, se delimitează din ce în ce mai greu de simplele porniri profane de „înavuţire” cu beneficiile statutului de artist; în ciuda aparenţei, d.p.d.v material nevoile sunt aproape întotdeauna direct proporţionale cu resursele ceea ce se traduce într-o evidentă „iluzie” a nevoilor; capacităţile de a creea şi produce un spectacol sunt infinite, iar anvergura trebuie să rezulte, nu să fie „produsă”.

Aşadar, producătorul de teatru, înainte de a îşi dori să susţină creatorii, oferindu-le cadrul necesar dezvoltării proiectelor, trebuie să aibă calitatea de a sesiza adevăratele nevoi ale respectivului produs cultural. Pentru că, aşa cum nu de puţine ori am auzit cu toţii pe ici pe colo, nu banii sunt problema, cât timpul, energia pusă la dispozţie, chiar dispoziţia în sine faţă de ce urmează să se facă, pas cu pas. Raportul între calitate şi resurse se realizează la fel, în ciuda obişnuinţei artistului (omului) de a da vina pe factorii exteriori în a-şi explica eventualele eşecuri.

Concluziv, fără să fi epuizat în vreun fel subeiectul, este de dorit să nu se facă confuzii între producător şi afacerist, între producător şi orb, între producător şi nevoile esenţiale ale unui creator. Pentru că arta transpare exact de acolo de unde transpare, indiferent de cât de produsă sau mai puţin produă este. În caz contrar, daţi-mi o masă de oameni, un buget minim de reclamă, un target cu cunoştinţe minime despre orice şi am să produc un mare eveniment. Arta însă nu are nevoie de aşa ceva. Ea trebuie să fie în sine un eveniment.

Semnat: un eventual producător

In vino veritas!

Astăzi am aflat că, după părerea unor oameni care sunt specialişti în blogosferă, respectiv juriul de la Blogfest, sunt candidat cu drepturi depline pentru cel mai bun blog cultural şi pentru cel mai bun blog în general.
Mai exact, după ce s-a terminat prima etapă, au mai rămas câte 80 la fiecare categorie, între care şi „In vino veritas”-ul meu.
Aşadar, mare bucurie mare.
Cu siguranţă membri juriului au apreciat grafica excepţională propusă de wordpress, paginarea exemplară şi font-ul. Pe de altă parte, e evident că titlul blogului crează adepţi între oamenii cu bun simţ cultural din ţara noastră.
Despre conţinut, toate-s vechi şi nouă toate/ce e rău şi ce e bine, tu te-ntreabă şi socoate. Şi spune-mi şi mie când afli.

Iaca deci, IN VINO VERITAS!
Cu mulţumiri, autorul.