De la Shakespeare încoace, formula „Teatrul este oglinda vremurilor sale” a fost citată, parafrazată, comentată, îmbunătăţită şi deja a început să pară desuetă ca argument. În ultima vreme însă, montările de pe scenele româneşti par să o aibă drept deviză. În numele modernităţii şi al acordării la timpul prezent al operelelor mai mult sau mai puţin clasice, regizorii propun spectacole în care impactul vizual sau auditiv a luat locul emoţiei, al subtilităţii şi din păcate, uneori, transformă actorul din creator într-un executant, un ambalaj al formei. Acum este timpul unei dictaturi a regizorului şi a scenografului, în care fiecare se arată pe sine prin spectacol şi în care conveţia pare răsturnată: dacă eram obişnuiţi să mergem la teatru pentru a vedea un actor într-un anume rol, acum mergem să vedem un spectacol al unui anume regizor, spectacolul regizorului respectiv; până şi formula aceasta de posesie a unui spectacol îmi pare uşor absolutistă.
Şi cum orice modă sau tendinţă trebuie întărită de excepţii, iată că am avu bucuria să asist la un spectacol care la ora actuală se numără printre excepţiile de calitate. Este vorba de „Buzunarul cu pâine” a lui Matei Vişniec, cu Oana Pellea şi Mihai Sandu Gruia, e la Teatrul Metropolis. Mereu am avut o apetenţă sporită pentru specacolele cu două personaje – au o emoţie aparte, o vibraţie specială. Surpriza a fost să aflu că spectacolul nu are regizor, este o producţie realizată de cei doi protagonişti. Iată deci că se poate şi fără regizor.
Spectacolul mizează, aşa cum era de aşteptat, pe interpretarea celor doi şi nu are „cârje” de regie. Şi cum să pui mai bine în valoare un actor decât pe o scenă aproape goală, în care singurul element de decor este un simplu puţ care nu ocupă prea mult spaţiu şi nici nu este ostentativ, fiind în acelaşi ton cu perdelele negre care mărginesc cadrul scenic. Costumele sunt şi ele cum nu se poate mai neutre: costum negru bărbătesc, cămaşă albă, pălărie şi baston. Există însă, două proeminenţe- una în plan regizoral şi una în plan scenogafic, acodrate cu eleganţă; cea regizorală e introdusă doar la sfârşitul spectacolului, iar cea scenografică te intrigă încă de la început, pentru a fi rezolvată spre final. Este vorba de aducerea unei grămezi de pâini pe scenă în timpul unui heblu (soluţie foarte inspirată), impactul fiind mai puternic pentru spectator decât dacă acest lucru s-ar fi făcut la vedere (pâinile ar fi căzut în scenă). Iar în plan scenografic, este vorba de teneşii Oanei Pellea care în contextul general apar ca unica abatere de la regulă. Atunci însă când personajul spune că are platfus, întrebuinţarea lor în costumul personajului se justifică şi chiar par o alegere bună.
Aşa cum am amintit de la început, punctul forte al spectacolului este interpretarea celor doi actori: Oana Pellea şi Mihai Sandu Gruia. Nimic forţat, nimic strident, nimic supralicitat sau împins către public. Dacă la alte spectaole simt că actorii îmi bagă degetul în ochi şi mă subapreciază în permanenţă, suliniindu-mi exagerat replici, situaţii sau relaţii, în acest spectacol am asistat la o lecţie de arta actorului. Am văzut aplicată teoria domnului Ion Cojar – actorul în situaţia personajului, organicitate, viul pe scenă şi nu mimarea lui. Doi oameni cât se poate de fireşti, care se mirau, se contraziceau, se amuzau, căutau soluţii, doi oameni care nu simţeai că joacă teatru, ci că cel mult se joacă. Relaţia dintre ei a funcţionat ceas şi am simţit în permanenţă, dincolo de text, o comunicare continuă între cei doi.
Deşi textul nu este, după părerea mea, o capodoperă, are o calitate remarcabilă: menţine suspansul tocmai prin lipsa de acţiune efectivă şi prin dozarea informaţiilor. Şi tocmai pe acest lucru au mizat cei doi actori- pe ruperile de ritm, pe echilibrul între comedie şi dramă şi pe introducerea informaţiilor utile pentru spectator fără ostentaţii. Apoi, este extraordinar felul în care Oana Pellea conduce ostilităţile. În textul original, cel doi bărbaţi erau numiţi „Bărbatul cu baston” şi „Bărbatul cu pălărie”. În spectacolul de la Metropolis, amândoi au şi baston şi pălărie şi cum se adresează unul altuia cu „Domnule” şi „Domnule” relaţia dintre cele două personaje nu este clară de la început. Personajul Oanei Pellea este însă cel care orchestrează totul. La un moment dat mă întrebam dacă nu cumva, toată povestea cu câinele aruncat în puţ nu se va dovedi un simplu pretext pentru ca un om să îl poată contrazice perpetuu pe un altul, pentru plăcerea meschină de a avea mereu dreptate. Persoanjul lui Mihai Sandu Gruia, nu este însă doar un raisseneur, nu este cel care încasează, incapabil de replică. El este veşnic în căutare de soluţii (deşi puerile uneori), de argumente, este febril şi gata să îşi asume responsabilităţi. Celălalt, mereu raţional, deşi pare la fel de implicat şi de hotărât, nu face altceva decât să demonteze pas cu pas orice intenţie sau idee formulată de conlocutorul său.
La final însă înţelegi că nu pot unul fără celălalt, că au nevoie să rămână mereu împreună, că tocmai complementaritatea lor îi face de nedespărţit şi că într-o lume în care „trebuie totuşi să facem ceva”, atunci când de fapt nu putem să facem nimic, măcar să nu fim singuri ca să amăgim şi să ne amăgim cu firimituri.
Cu toate că este plin de replici cu haz, cu toate că se râde, sentimentul generat de spectacol este unul de toniciate, de dăruire şi, de ce nu, de solidaritate. Simţi că orice s-ar întâmpla, nu eşti singur. Şi asta nu e puţin lucru. Am aplaudat cu plăcere „Buzunarul cu pâine” şi fără să vreau am asociat bucăţile de pâine împărţite în sală la final, cu bucăţile din sufletul lor, pe care asemenea actori le împart seară de seară publicului, datorită celei mai frumose renunţări asumate: dragostea de oameni.
Cronică scrisă de Alina Epîngeac
