De ce ne plac serialele in halul acesta?(prima parte)

Posted: Noiembrie 5, 2009 in Cronica la zi, teoretice, probleme, atitudine
Etichete:, , , , , , , , , ,

seriale

Nu ştiu cât să îl tratez deja ca fenomen media, şi nici nu ştiu exact cât de important e el în peisajul autohton. Dar ştiu că artistic e din ce în ce mai bun şi că merită analizat în detaliu. El este formatul de televiziune numit la noi “serialul”.

Trebuie specificat de la bun început că acest format a evoluat mult şi în diverse feluri, genuri, specii, sau ce-or mai fi ele. Pe de o parte sunt cele interminabile, ca “Tânăr si feroce”, pe de altă parte sunt telenovelele ca “Sclava Izaura cea urâtă”, mai sunt şi comediile ca “Sex and the Seinfeld” şi de ceva ani buni încoace, vârfurile (dp meu de v): serialele cu tema – “House’s anatomy” şi “Dr. Grey MD”, (etapă firească după legendarul “Spitalul de E.R.”), “Criminal to me”  sau “Lie minds”,  cu criminali şi mincinoşi, “Queer as housewives” şi “Desperate as Folk” cu iubire, sex, pasiune, chestii.

Şi multe altele.

Reţetar pentru cele bune:

Se ia un personaj excepţional- cu trăsături de caracter tari, definite, definitorii, care să declanşeze empatia în rândul audienţei repede, total şi iremediabil. Apoi se adaugă alte personaje, pe cât posibil la fel de atrăgătoare (din toate punctele de vedere) şi se îmbârligă lucrurile.

Suntem puşi în faţă unui stil de viaţă extrem de clar definit şi foarte acelaşi peste tot – banii nu sunt o problemă, acţiunile sunt motivate în primul rând de raţiune şi apoi de pasiune, sistemul de valori are iubirea de oameni în prim plan, sunt extrem de corecte politic toate remarcile si judecatile, (din personaje fac parte toate rasele posibile), discursul este atent gândit, şi tratează uluitor aproape toată paleta de probleme sociale existente (şi interesante).

Un exerciţiu destul de simplu ne ajută să înţelegem mai bine. Luăm un serial, vedem primul episod (pilotul) şi apoi scriem pe foaie tot ce ne dorim să se întâmple cu personajele respective şi în ce manieră ne dorim să se petreacă lucrurile.

EX: Grey’s anatomy – îmi doresc ca Grey să ajungă cel mai tare doctor, împreună cu ai săi colegi simpatici, îmi doresc să se iubească cu doctorul cutare care e chipeş, îmi doresc ca unul dintre ei să clacheze presiunii pentru că vreau să fie şi ei oameni, îmi doresc să fie credibili şi să mai şi greşească, îmi doresc să văd cum reacţionează în situaţii limită precum o epidemie sau un accident grav,îmi doresc să se iubească între ei, îmi doresc să lupte pentru adevăr, iubire, libertate, îmi doresc ca pacienţii să aibă drepturi egale chiar dacă sunt negri, galbeni, portocalii, mici, mari, urâţi, frumoşi, creştini, evrei sau musulmani, gay sau straight, tineri sau bătrâni, cocalari sau pitzipoance. Îmi doresc, de fapt, ca în sufrageria mea să intre o viaţă ideală, cu oameni ideali. Adică o utopie. Şi apoi, după două sezoane, o să primesc exact ce mi-am dorit.

Difereneţele specifice:

Pentru că e serial, ceea ce îmi va fi mie transmis va dobândi o caracteristică definitorie, extrem de importantă:

Ceea ce văd, văd o dată pe săptămână, timp de un an cel putin (1 sezon). Spre deosebire de un film artistic pe care, chiar dacă  îl revăd, nu durează mai mult de câteva luni în pleiada de gânduri cu care trăiesc zilnic. Mai exact, formatul mă obligă (şi îmi face plăcere, nu e vorba) să convieţuiesc cu personajele, ca şi cum m-aş întâlni cu nişte prieteni buni şi mulţi şi cu vieţi interesante, o oră pe saptămână. Acest factor crează dependenţă, şi dacă la noi încă mai sunt probleme reale care să ne ocupe mintea, prin SUA, patria mumă a acestor seriale, e mai greu cu realitatea şi mai uşor cu serialul. Aduc în discuţie şi posibilitatea recentă oarecum de a vedea un serial cap coadă ca pe un film artistic, pe propriul PC, extrem de tentantă şi incitantă.

Mai mult, serialul dezvoltă mai mult decât filmul artistic ceea ce în literatură se numeşte lectura participativă. Omul din faţa TV-ului e provocat săptămână de săptămână să descopere ce şi cum e cu prietenii lui Grey şi Yang sau Hotchner şi Reid. Şi tot aici încape în discuţie şi personajul cu capacităţi extraordinare, care geniu sau super-brain- master cum e el, ne permite să îl înţlelegem şi să fim ca el, complicii lui. Aş numi această păcăleală satus-upgrade. (o să revin la asta in partea a doua)

Educaţia:

Spectaculos peste poate în aceste seriale este şi dimensiunea educativă (foarte pronunţată) pe care o dezvoltă. In afara de faptul că ne facem şi noi părtaşi la stilul lor de viaţă, aceste personaje mai au şi capacitatea de a ne educa. Exact ca şi cum un bun prieten ne-ar educa dacă i-am lăsa timpul necesar să vorbească despre sine. Cu marele plus, evident, anume că aceste personaje au în spate o armată de scenarişti mai mult decâţ profesionişti şi deseori extrem de inspiraţi.

Corectitudinea politică de care aminteam mai sus este, obiectiv vorbind, fascinantă (şi imposibilă). E cert că în proiecţia ideală pe care o avem majoritatea dintre noi despre sine, căutăm să ajungem negreşit la înţelepciunea şi inteligenţa de a ne comporta corect şi mai mult, bine, frumos, cu dragoste, faţă de toţi oamenii din jurul nostru. Un fel de unul pentru toţi şi toţi pentru mine. Printre rânduri observăm deja mizele care sunt puse în joc. Sentimentele de apartenenţă nu la o comunitate sau la un grup, ci la umanitate, apoi deschiderea către orice formulă de acceptare umană, apoi bucuria de a ne supune mintea unui joc de descifrare şi orientare prin domenii şi teme şi subiecte cu care trăim zilnic, toţi. Şi tot aşa dacă aş continua aş ajunge încet dar sigur la întreaga piramidă a nevoilor umane. Ori asta nu-i puţin lucru.

(va urma)

În partea a doua: Despre manipulare. Viziunea despre sex şi dragoste în serial. Mai mulţi regizori, mai multe episoade, acelaşi serial. Subiecte tari. Politică şi opţiune.

Anunțuri
Comentarii
  1. Vlad Paşca spune:

    Lipsa de autenticitate (prin diversele aspecte ideale/utopice) mă face pe mine să prefer un documentar (care e mai convingător – şi legitim în acelaşi timp – în a mă îndrepta/educa) unui serial. Bine ai observat tipologia serialului; mă întreb dacă şi „studiul” tău se va transforma într-un serial…Partea a doua vine săptămâna viitoare la aceeaşi oră? :P

  2. Rǎzvan Zlǎvog spune:

    De…sigur.

  3. […] pornita pe In Vino Veritas Initial voit un comentariu la postul lui Razvan pe blogul lui, In Vino Veritas, a devenit ceea ce […]

  4. Monica Predoiu spune:

    cand eram mica, citeam cu atentie fiecare pasaj dintr-o carte, imi imaginam cu lux de amanunte fiecare scena, fiecare decor, si apoi ma certam cu regizorii cand ecranizarea nu corespundea cu imaginea mea despre opera citita.
    am crescut, am fost nevoita sa „tocesc” valori, semne, simptome, iar ca si distractie, relaxare, deconectare, preferam sa ma uit la un serial, in loc sa pun mana pe o carte. un serial, ce imi oferea pe tava si cu lux de amanunte, totul.
    in loc de concluzie: imi vine foarte greu sa ma concentrez sa-mi imaginez ceea ce citesc.

  5. radugo spune:

    Queer as Folk, cel putin varianta engleza (pe care mi-am descarcat-o de pe torrente), e cel mai haios serial. Oz si Cracker mi s-au parut si ele interesante. ce n-am putut sa inteleg e pasiunea pentru telenovele, desi am vazut filme sud-americane bune, cu actori care joaca si in genul asta. iar la Tanar si nelinistit nu pot sa ma uit nici o secunda, ca pot sa suport pana la un punct neinteresantul, dar nu in combinatie cu falsul. ori una ori alta, nu amandoua la un loc.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s