Archive for the ‘Cronica de carte mica’ Category


foto Răzvan Leucea.

soon

www. scrie-cu-stiloul. ro

-work in progress.

www. scrie-cu-stiloul. ro

-work in progress.

www. scrie-cu-stiloul. ro

-work in progress.

www. scrie-cu-stiloul. ro

-work in progress.

www. scrie-cu-stiloul. ro

-work in progress.(standby )


Categoria “Cronică de carte mică” prezintă <Oscar şi Tanti Roz>, de Eric-Emmanuel Schmitt.

Oscar este un copil de 10 ani, aflat foarte aproape de moarte, în spital, din cauza unui cancer. La sugestia unei asistente care se ocupă de îngrijirea copiilor bolnavi- Tanti Roz, Oscar îi scrie lui Dumnezeu în fiecare zi din cele numai câteva care i-au mai rămas de trăit.

Stilul scriiturii este unul extrem de personal, colocvial, şi tutuiala faţă de Doamne-Doamne  pare firească şi explicabilă. Ca şi faptul că Oscar e foarte circumspect faţă de potenţele lui D. “Nu sunt foarte sigur dacă asta ţine de spirit, căsătoria adică, şi dacă e de domeniul tău. Cu alte cuvinte, nu ştiu dacă tu poţi să împlineşti genul ăsta de dorinţă, tip agenţie matrimonială, sau dacă e cazul să mă adresez în altă parte.

Calităţile acestei cărţi mici reies cumva din stil dar şi din metafora care centrează şi adună experienţele puştiului în spital. El trăieşte în fiecare zi câteva zeci de ani, printr-o convenţie, ca să poată să aibă şi el parte de toate experienţele pe care le trăiesc ceilalţi oameni.

Foarte frumoasă -şi exact acesta e cuvântul potrivit- este şi relaţia de prietenie între copil şi Tanti Roz. În esenţă, marele merit al acestei bucăţi de literatură este aceea că declanşează un sentiment puternic de empatie faţă de suferinţele micuţului Oscar, şi apoi îl foloseşte -pe acest sentiment- ca să dezvolte o povestioară despre iubire, speranţă, prietenie, credinţă şi moarte. Fără valenţe stilistice complicate, fără subtilităţi de compoziţie literară.

În continuare, câteva citate simpatice:

“Păi dacă-mi pierd timpul cu ce cred toţi tâmpiţii, când să mai găsesc vreme să aflu ce gândesc oamenii deştepţi?”

Viaţa e un dar buclucaş. La început ai tendinţa să-l supraestimezi crezând că viaţa pe care ai primit-o este veşnică. Apoi, dimpotrivă, îl subestimezi, găsind că-i o porcărie, scurtă de nu-nţelegi nimic din ea şi pe care uneori ţi-ar veni s-o arunci de să nu se vadă. Abia către sfârşit pricepi că nu-i vorba de nici un dar, ci de un simplu împrumut. Pe care trebuie să încerci să-l meriţi

Mulţumesc Ştefania pentru carte :)– acesta nu este un citat. Sau e un citat din mine.

Detaliile editoriale nu le cunosc, pentru că am citit cartea pe computer. Cred că este a doua oară în viaţa mea când fac asta. Categoric nu e la fel de plăcut precum în varianta clasică, filă cu filă. Cartea se găseşte însă la noi în librării, din câte ştiu.


 hrana.gif

În ciuda tentei de vulgar pe care o implică expresia din titlu, este extreme de impresionant cum în multitudinea de sensuri pe care le implică, ea conţine un mare adevăr. A mânca de la cineva, din cineva, sau „ceva” al cuiva înseamnă foarte mult.

Colecţia Enciclopedică a Cotidianul-ui propune o carte despre hrană, a autoarei franceze Anne-Lucie Raoult-Wack.
În afara consideraţiilor statistice, sau de ordinul evidenţei, farmecul micului tratat este capacitatea de a dezvălui o perspectivă nouă, interesantă, palpitantă despre istorie, din perspectivă culinară. Una dintre cele mai accesibile şi oarecum frapante realităţi pentru cititorul curios este, spre exemplu, ridicarea în rang a produselor leguminoase gen cartof, morcov, ceapă, roşie etc, de la alimente pentru pătura de jos, la alimente pline de beneficii.
Altfel, tot soiul de detalii care îţi oferă acces la unele obiceiuri, tradiţii, practici. În mare, o cărţulie care îţi arată că ceea ce înţelegi tu individual că este normal nu e decât un fragment din marea poză universală.
Mi-e poftă de câteva râme cu sos pastă de gândaci. Poftă mare!


 zbor.jpg

Ca apologie a libertăţii individuale, cartea lui Ken Kesey se desăfşoară asemeni unui fir ghiduş de Ariadna apt pentru a se derula într-un spital de boli mintale, cu atât mai mult cu cât imaginea care susţine întreg romanul, combinatul care robotizează oamenii, rezidă prin obiectivul tăios, analitic şi teribil de sincer al unui staff member încătuşat şi el în labirint. Intrigant devine peste masură, într-un astfel de spaţiu, cuplul care trasează coordonatele întregii substanţe epice. Narator surd şi mut faţă de lumea care îl inconjoară, Şeful, contrapunctat, asemeni unei arii muzicale de o notă ascuţită şi tăioasă trezită din portativul unui răzvrătit împotriva tăcerii şi surzeniei, R.P.McMurphy.
Daca ar fi fost autorul unei epopee, Ken Kesey ar fi avut probabil nesăbuinţa, in sensul cel mai pozitiv cu putinta, de a dezvolta, dizolvand limitele omenescului, un zbor de icar proiectat in infinit. Despre simtul masurii insa, zborul singular deasupra unui cuib de cuci (titlul original puncteaza singularitatea actului evidentiat de metafora, ”One flew over a cuckoo’s nest”- ”Un zbor deasupra unui cuib de cuci”) defineste actul de deshumare a unei idei care capata, daca nu avea deja, proportii uriase: capacitatea de a fi viu, mai mult decat de a fi in viata, obliga individualul sa transceada propria natura limitata, sa isi apropie esenta, in ultima instanta sa caute libertatea. Bănuiesc…


romanicer.jpg

Cu ce se mănâncă scrisul în viziunea unui romancier, tradus pentru un altul, viitor romancier. Câte tipuri de furculiţe, ce tacâmuri mai întâi şi care tacâmuri mai la urmă. Despre tehnică şi simţ al prozei. Fără să te facă romancier, Llosa te face să o apuci pe lungul drum al artistului către sine însuşi. Fie detaşat, fie implicat în proces.

Mai mult decât o artă poetică proprie, cartea mică, compusă din scrisori către un învăţăcel, mai vorbeşte şi de conştiinţa marelui artist raportată urmaşilor săi. Despre conştiinţa braţelor deschise, către viitor, către eternitate, prin dihotomia învăţat-învăţăcel. Aparenta concluzie, “uită tot ce ai citit şi apucă-te de scris” nu face decât să esenţializeze mesajul şi eventual, cu dărnicie, să îl împingă către un sens superior, actual: abia când vei putea uita tot ce ştii, vei putea începe să Înveţi, abia când resursele exterioare (raţiune, logică, memorie) se vor închide, se va deschide calea sinelui, abia atunci vei ştii ce vrei cu adevărat să ştii.
Mario Vargas Llosa, Ediţie Humanitas, 2005