Archive for the ‘Cronica de film’ Category


pana una alta, turc hacker sau nu, eu aveam o cronică de film pregatită, si asa că o postez aici, pană cand se rezolvă toată nebunia. Se pare ca am simtit eu ceva cu subiectul acesta…

Asadar, The hurt locker.

Dacă tot mor, măcar să fie în bucăţi vs. faceţi dragoste, nu război.

Tematic:

Probabil că e normal să nu mai vezi sesul în nimic dacă tot ce faci zilnic e să dezarmezi bombe făcute de irakieni. Nu ştiu cum e, nu prea pot să judec exact, dar până una alta, au pierdut unii sensul vieţii şi de la mai puţin. Şi pobabil că nici măcar noţiunea de sens nu are sens, în cazurile astea extreme. 30 de zile ale mele, nu au nicio legătură cu cele 30 de zile ale lor.

Până una alta, e catarhic, dacă eşti dispus să colaborezi. E o poveste care are în spate realităţi certe, pe care le vezi şi le auzi aproape zilnic, pe la televizor. Şi poate vroiai un inshight? Îl ai, cu varf şi îndesat să nu-ţi mai trebuiască altul. E o poveste care miroase a sânge, a praf de puşcă, a explozibil C4, a transpiraţie şi a praf de Baghdad. Nu e un film despre politică şi decizii politice, nici despre libertate şi nici despre umanitate, şi nici măcar despre război nu prea e, în fond. Ni se sugerează cu citatul de la început că ar fi despre oameni dependenţi de risc, adrenalină şi confruntare cu limitele proprii. Că e vorba de o adicţie, o dependenţă de stările pe care ţi le dă războiul. Posibil. Dar mai degrabă aş vedea totul prin prisma mea, decât să analizez un personaj maniac, dependent de omorât săraci şi disperaţi prin Bagdad…

Regie:

Nu ştiu până când o să mai funcţioneze structura clasică pe care am definit-o de atâtea ori, noi toţi, fie ca americănism, fie ca rezultatul industriei şi tendinţelor receptării de la Hollywood, fie clişeu, fie o porcărie ,fie acelaşi bullshit mereu. Dar ea încă e capabilă să situeze acţiunea, temele, mesajele, ideile, şi unele (nu multe) nuanţe. Şi o face corect, justificat, şi în cazul ăsta propriu-zis, exact atât cât trebuie. Şi atunci, regizoral, un film curat, fără pretenţii de mare artă, expresiv datorită structurii agitate, plin ochi de acţiune, de tensiune, şi alte condimente care fac salata bună, de obicei. În mare, fără să aibă un scenariu spectaculos, miza lui Hurt Locker este exprimată prin imagine, montaj, şi un sunet de excepţie- vezi mai jos.

Imagine şi montaj: The Hurt Locker e un film despre cum să filmezi ceva ce depăşeşte, la drept vorbind sensibilitatea şi experienţa aproape orişicui. Actul de a lua viaţa în virtutea unei legi simple a supravieţuirii, dar şi actele de: protejat, susţiunut, apărat, înţeles, colaborat, simţit, suportat, uitat, traumatizat, trecut peste. Cam acestea trebuie filmate când faci acest film.

Ce se vede şi cum se vede e mai mult decât expresiv; toate resorturile cadrelor sunt valide, juste, în temă, potrivite; se simte bine văzut, tot ce se vede; toate caracteristicile stilului de filmare, de la ritm la încadrarea obsesivă a imaginii, “potrivirea” ei, absolut de efect, sunt conforme (tehnic)cu următoarea situţie: gestul unui cameraman amator care încearcă să surprindă ceea ce poate, sub imapctul evenimentelor şi în tensiunea lor, panicat, atent la maxim, pentru că de atenţia lui îi depinde supraveţuirea…

Toate în linia unei scheme clare: camera schimbă agitat points-of-view-uri, se trece dinspre gros-plan spre plan american şi înapoi, apoi ceva mai detaliat, toate într-o alternanţă care bubuie, exact ca şi bombele din Irak. Se caută, se găseşte, se pierde, iar se găseşte, lumină, întuneric şi efecte, ceva detaliu în slow-motion… e un spectacol care vrea să te plaseze cât mai în mijlocul evenimentelor, şi cam reuşeşte.

Cu sunetul se fac minuni pe zi ce trece, probail că tehnologiile permit selecţia unor unde extrem de fine, extrem de specifice, bătăile inimii, sunetul din costumele de armată, exploziile şi alte multe şi mici detalii de sunet întregesc experienţa cinematografică.

Actorii sunt buni, dar e inevitabil ca sensibilitatea mea tocită de atâtea filme de acţiune cu “soldiers” să nu vrea ceva mai mult decât logica firească a ranger-ului american, cu copil acasă, sau a nigger-ului fără copil dar care visează. În afară de pers rincipal, care mai joacă şi cateva insight-uri, şi câteva ieşiri nervoaseşi cateva feţe expresive de habar nu am ce caut eu în vaiţa mea, nimic interesant peste măsură. Ba din contră…clişee peste clişee în ceea ce priveşte personajele şi scenariul, şi asta până când aproape devine enervant.

Sigur că da, generaţii de bărbaţi americani sacrificate, pentru că numai om nu mai eşti întors de pe-acolo, sau aşa pare cel puţin. Şi copiii lor, traumatizaţi şi ei de o viaţă în care tati e puşcaş marin. Dar până când… Tot vedem aceste replici de vreo câteva zeci de ani şi tot acolo suntem, sensibilizaţi până la lacrimi de înţelepciunea soldatului american… şi ei tot acolo sunt, şi cei care acum au 30 de ani sunt exact la fel cu cei care aveau înainte 30… Perpetuăm ceva ce ne pare tuturor cel puţin ciudat, ca să nu zic rău sau bine… şi o facem acerb, pentru că ce? Pentru că prinde bine.

În fine, concluziv, justificări pentru barbaria, imbecilitatea şi ororile războiului, eu nu am găsit niciodată în niciun film, oricât de Saving Private Ryan sau Pearl Harbour sau Black Hawk Down (sau celelalte 15 filme faimoase pe temă) ar fi el. Eu ştiu una şi bună, de care nu mă plictisesc niciodată, pentru că serveşte vieţii, nu morţii: faceţi dragoste, nu război.

Am link-uit la cei responsabili pentru filmul nominalizat la Oscar pentru cel mai bun film, în 2010.

Fix de Răzvan Zlăvog, (mai ales că mai sunt nu mai mult de 4 zile până la Oscaruri)

Anunțuri

foto Răzvan Leucea.

soon

www. scrie-cu-stiloul. ro

-work in progress.

www. scrie-cu-stiloul. ro

-work in progress.

www. scrie-cu-stiloul. ro

-work in progress.

www. scrie-cu-stiloul. ro

-work in progress.

www. scrie-cu-stiloul. ro

-work in progress.(standby )


no-country-for-old-men.jpg

Fraţii Coen au făcut-o din nou. După marele Lebosvski, au reuşit imposibilul, respectiv ecranizarea unui roman despre care toată lumea ştia că nu se poate ecraniza:„No country for old man”

Firul poveştii este simplu, şi foarte uşor să inducă în eroare un ochi mai puţin obişnuit cu structurile şi resursele cinematografice subtile. Iar fraţii Coen, ambiţionându-se să respecte textul romanului, nu sunt deloc evidenţi în formulă. Ba din contră. Poţi reduce filmul la un soi de thriller în care şi întâmplarea are un rol major, în care nu se leagă prea bine acţiunile şi senzaţia e de haos. Mai exact, nu e un film la care să te prinzi care-i faza…

Dacă ai însă bunăvoinţă şi pleci de la premisa că nimic nu e întâmplător, şi că fiecare opţiune de fond/formă comunică ceva, începe balul, deliciul, capodopera. O multitudine de secvenţe oferă constant chei diverse de interpretare ale filmului. Între cele mai palpitante, interpretarea personajului jucat de Javier Bardem. Găsirea motivaţiilor pentru acţiunile sale etc.

Ei bine, cheia de fond a acestui personaj (şi în principiu a întregului film) stă tocmai în lipsa oricăror motivaţii, să zicem clasice. De altfel, suita de întâmplări se supune unei singure logici, unei singure mari motivaţii: firea lucrurilor.
Există, se întâmplă, pentru că e în natura lucrurilor să se întâmple. Ori, plecând de la o asemenea premisă, actuală, se descoperă un nou tip de super–erou, acela care anticipează mersul lucrurilor. Dar ce te faci când există mai mulţi astfel de supra-oameni? Şi fiecare dintre ei are propria variantă?

Te faci de un film-aventură foarte intens, un climax continuu, care te provoacă şi te răsplăteşte cu o distribuţie forte (Tommy Lee Jones, Woody Harrelson, Josh Brolin) şi un final excelent.


scaphandre-et-papillon.jpg

Cam asta ar fi întrebarea în jurul căruia eşti forţat să gravitezi atât pe parcursul filmului cât şi după. De altfel, nimic nu e complicat, teoretic, filosofic sau altfel. Totul e simplu, totul se reduce.

Jean-Do suferă de un sindrom foarte rar, urmare a unui atac cerebral grav, numit locked in.(încuiat înăuntru) Starea de fapt îi oferă o suită de revelaţii, regrete, gânduri, din care se naşte o carte, şi iată, un produs cinematografic. „Le scaphandre et le papillon”. Singura carte din lume (cred) scrisă din clipitul unui ochi, conform cu un limbaj anumit. Pe de o parte e visul dspre un scafandru sufocat în propriul costum, pe de altă parte, despre un fluture liber.

Din concepţie, filmul la care ne referim are o imagine extreme de novatoare (de altfel intenţia echipei de creatori, în frunte cu regizorul Julian Schnabel, a fost să realizeze film experimental). Mai mult decât atât, are o imagine (cadre, efecte, tehnici de filmare) debusolantă, care comunică de la bun început perfect cu miza. Anume aceea de a ne pune în situaţia lui, de a ne conştientiza, până nu e prea târziu, norocul de a fi „liberi”, fluturi. Un exemplu evident de funcţionalitate a cadrului în concept este secvenţa coaserii ochiului, văzută dintr-un unghi subiectiv…foarte subiectiv, din spatele pleoapei. De asemenea filmul a obtinut 4 nominalizări la premiile academiei americane, între care pentru regie, imagine, montaj şi scenariu adaptat.

În notă optimistă, aşa cum propune filmul, dacă dăm credit ideii „efectului fluture”, conform căreia energia produsă de bătăile aripilor unui fluture poate declanşa un tsunami (sau aşa ceva) atâta timp cât îţi rămâne o pleoapă din care poţi să clipeşti, înseamnă că poţi modifica universul.

*Interesant ar fi ca întrbarea din titlul acestei cronicutze să nu fie retorică.


 keirraknightley-attonement.jpg

Idee
Foarte just. Un destin nu e atât de roz cum ar trebui să fie. Iar regretul, pe care contemporanul îl anulează din ce în ce mai tare, are forţă, încă.

Chiar dacă de prin toate părţile ajugem să nu mai credem în nimic, chiar dacă toate sunt rele şi bune în acelaşi timp, în funcţie de perspectivă, există parcă nişte constante.
„Atonement” vorbeşte despre conştiinţă într-o lume unde valorile nu mai sunt de mult capabile să producă remuşcări. E o antiteză (curajoasă) cu ceea ce pare a fi lumea noastră acum.

Teme
Iubire, prietenie, ataşament, ciudat, britanic de ciudat, datorită normalităţii. Clasic oarecum, în cel mai pur sens regal, aşa cum anul trecut la oscaruri dădea senzaţia “The Queen”.

Concepţie regizorală
După ce i-a ieşit pe deplin miza din Pride&Prejudice –doi actori tineri şi frumoşi împreună cu un roman (scenariul asigurat prin calitatea scriituri) şi un feeling englezesc plin de nostalgia valorilor de demult, Joe Wright reface un produs cinematografic şi îl vinde la fel de bine.

Metode
Imaginea ludabilă, colorată, vie, luminată. Cadre interesante şi construite cu sens. Montaj esenţial, jonglerii cu timpul şi spaţiul foarte expresive şi grăitoare.

Actori
Keira Knightley are capacitatea să compună, nu neapărat să creeze. Are voce, inflexiuni, accente. James McAvoy, după doctorul din „Last king of Scotland” nemai-având elementul surpriză nu se mai ridică la nivel, dar nici nu dezamăgeşte/trădează concepţia.

*am ales să folosesc şi să salut oarecum traducerea titlului din engleză, cu toate că Atonement înseamnă nu remuşcare ci căinţă, având un sens religios puternic. În fine, opţiunea este fericită având în vedere că există deja un film care poartă numele „Căinţa”.