Archive for the ‘Cronica la zi, teoretice, probleme, atitudine’ Category


foto Răzvan Leucea.

soon

www. scrie-cu-stiloul. ro

-work in progress.

www. scrie-cu-stiloul. ro

-work in progress.

www. scrie-cu-stiloul. ro

-work in progress.

www. scrie-cu-stiloul. ro

-work in progress.

www. scrie-cu-stiloul. ro

-work in progress.(standby )

Anunțuri

“SCRIE CU STILOUL!”

De astăzi deschid, odată cu sărbătorirea articolului cu numărul 100, campania de pomovare a blogului IN VINO VERITAS.

– Aşadar, doamnelor şi domnilor cititori:

CAMPANIA ”Scrie cu stiloul!”

Ce trebuie făcut/avut: 1.

1 minut în care să se analizeze care este cantitatea de informaţii pe care o primiti zilnic de pe internet, ce fel de subiecte, ce calitate, ce metodă, ce exprimare.

2. al doilea minut consecutiv, ce soluţii aveti – ce opţiuni, ce alternative.

3. să dea o notă de la 1 la 10 acestei combinaţii. Dacă nota este peste 7, cel puţin teoretic blogul IN VINO VERITAS nu vă mai ajută prea tare. Trataţi-l ca pe o lectură de amuzament. Pentru că eu cred în această generalizare forţătă cum că majoritatea vom avea nota sub 7, vă propun blogul “In Vino Veritas”. Si asta pentru ca:

IN VINO VERITAS este un spaţiu de exprimare a unei conştiinţe, care nu se vrea o autoritate în domeniul conştiinţelor.

IN VINO VERITAS este, atât cât poate fi, modul meu de a trimite un mesaj clar.

IN VINO VERITAS se referă la teatru, film, artă, opinie, studiu, cronică.

IN VINO VERITAS este o reacţie a mea, mediată de bunul meu simţ, la o realitate – virtuală şi reală – în care trăim cu toţii.

IN VINO VERITAS nu tolerează înscrisuri care să ne facă să ne fie jenă că suntem oameni, cu subiecte de prost-gust, nu tolerează falsuri, jumătăţi de măsură. Ci sinceritatea şi diplomaţie.

IN VINO VERITAS caută să pună probleme, şi să le argumenteze, conform cu raţiunea şi logica.

IN VINO VERITAS nu vrea să ofere sentinţe, nici judecăţi de fond, ori soluţii spectaculoase. Pentru asta nu ne trebuie sistemul binar. Pentru asta e viaţa reală şi directă, în care vorbim de altă luptă, cu alte arme.

IN VINO VERITAS se recunoaşte învins de multe ori de deznădejdea de a scrie către web, cu atât de multe coduri şi programe care mediază şi alterează comunicarea. Între mii de pagini cu ce-i mai mizer în noi. Dar,

IN VINO VERITAS înseamnă să scrii cu stiloul şi să arunci în megabiţi. E un risc asumat.

Autorul.


Din punctul de vedere al subiectului, spectacolul tratează pactul Doctorului Faust cu Diavolul Mefistofel. Spectacolul are ca temă centrală teama de moarte şi consecutiv dorinţa de viaţă veşnică, laolaltă cu dorinţa de Cunoaştere. Construcţia spectacolului dezvăluie trei mari părţi ale discursului dramatic: întâlnirea şi ispitirea, pactul –Noaptea Valpurgiei- şi deznodământul, regretul, eşecul.

Spre deosebire de majoritatea structurilor narative mitologice -cu iz pozitiv, să zicem-, povestea mitului lui Faust, care stă la baza montării “Faust” de la Sibiu, are ca trăsătură principală aceea că se termină rău. Altfel spus, deznodământul personajului principal se plasează sub incidenţa Răului, este tragic, dat fiind că Diavolul reuşeşte să îl înfrângă, nu uşor, e drept, pe genialul Doctor Faustus- care îi dăruieşte acestuia propriul suflet.

Astfel, devine esenţial eşecul, şi motivaţiile acestuia. Retoric, s-ar expima în întrebrea: “de ce Faust nu învinge Diavolul”. Eventualul răspuns se dezvăluie pe toată durata spectacolului, iar demonstraţia este închisă în punctul în care perspectiva morală, dedusă din dihotomia Bine –Rău este înlocuită de nevoia de a vedea întreaga experienţă din punctul de vedere al gnoseologicului, al dorinţei de cunoaştere.

Prin prisma nevoii de cunoaştere absolută, Faust intră sub incidenţă mai multor “vini”, recognoscibile la o privire generală prin istoria culturii; de la Vina Tragică la păcatul creştin, la nesocotirea unor legi Iudaice, ori la intrarea sub incidenţa unor principii Islamice. Păcatul, aşa cum alegem să îl numim pentru că ne subordonăm spaţiului spiritualităţii româneşti, este cel care declanşează Răul, în toate formele şi variantele lui, în legătură cu Faust.

Consecutiv, ideatic, Faust reface Păcatul Originar, ajutat şi sfătuit pas cu pas de cel care, în punctul său esenţial de existenţă, s-a născut odată cu păcatul gnoseologic, al dorinţei de cunoaştere absolute: Diavolul. Figura Luciferică, mai cunoscută şi poate şi mai uzitată folcloric –Dracul, cum i se mai spune, împrumută lui Mefisto propria identitate, iar Mefisto aduce, în plus faţă de Lucifer, abilitatea de a ispiti, de a cuceri, de a atrage. Adică exact ceea ce îl face să câştige.

Parafrazând ceea ce pomenea regizorul Silviu Purcărete într-un interviu acordat la Edinborough, după ce a participat cu “Faust” în cadrul Festivalului:

Necesitatea  ca Mefistofel să fie interpretat de o femeie rezidă în ambiguitatea relaţiei dintre cei doi. El este mai mult decât o femeie sau un bărbat, un androgin, ceea ce înseamnă că împrumută potenţele umane ale ambelor sexe. Dacă păcatul în urma căruia Lucifer  a căzut este indiscutabil, cert, în cazul lui Faust, mai ales în montarea de la Sibiu, mitul este doar o parte din sistemul de expresie teatrală. Cunoaşterea, ca parte dezvăluită de spectacol şi ca nevoie satisfăcută, este un proces uluitor şi montarea o aduce în faţa noastră, grandios; acest proces determinant pentru fiinţa umană serveşte scopului, tocmai pentru că este infinit şi prezentat în finitatea lui, concomitent. Ceea ce vedem, auzim, simţim, privind eforturile lui Faust, este autentic, real, şi chiar actual, în sensul cel mai concert al cuvântului. Se referă, e drept, la experienţele unui prezent etern, cumva mitic, dar în acelaşi timp este format propriu-zis din teamă, instinct, delir, foc şi fum, pornografie, minciună, constrângere, limită, haos ş.a.m.d.

În tot acest context, definirea Răului în “Faust” este sau pare a fi extrem de uşoară, atâta timp cât el, Răul, este exacerbat, exprimat prin toate şi de către toate, fără excepţie; modalităţile posibile de exprimare proprii teatrului, spectacolului dramatic şi nu numai, plus cooperarea în efortul receptării acestui act teatral, sunt maximale, hiper-dimensionate şi de o acuitate exemplară. Trecerea de la concept la efect este directă, prea puţin subtilă, -fără a fi un aspect deficitar al spectacolului- şi eminamente esenţială pentru “Faust”ul de la Sibiu.

Mefisto, Diavolul aşadar, nu este redus la un concept sau o idee, Răul este explicitat, adus pe scenă, el trăieşte şi mai mult, manipulează programatic întregul univers din jurul său, în care îl include, ca victimă sigură, pe Faust şi apoi cumva şi pe noi, spectatorii. Una din marile trăsături, relevante pentru discuţia noastră, este exact calitatea lui Mefisto de a vinde pactul, de a îl forţa, fără însă a-l falsifica.

Revenind la opinia regizorului, referitor la importanţă adevărului şi al minciunii în acţunile, vorbele, comportamentul lui Mefisto, din spectacol, subliniem că acesta mai şi falsifică Adevărul dar îl mai şi slujeşte. Paralela cu Teatrul, ca discurs artistic şi realitate culturală, este aşadar, cum punctează şi Purcărete, justificată.

Mai mult, chiar părăsind discursul ideatic, teoretic, în ceea ce priveşte arta teatrală, sau potenţele şi caracteristicile generale ale teatrului, la care s-a referit afirmaţia D-lui Purcărete, în termenii realităţii scenice, ale acţiunilor, personajul lui Mefisto nu obligă pe Faust la nimic. El doar apelează la caracteristice etern umane şi eventual tipic faustice, pentru a atinge propriul scop.

E uşor de concluzionat aşadar că Răul este declanşat numai ca rezultat al opţiunii umane, a lui Faust, aici. Sensurile largi ale termenilor “pact”, “înţelegere”, “târg”, “schimb” se referă la un astfel de demers, iar Purcărete nu pare să îl redefinească, ci să îl redimensioneze, făcându-l, mai mult decât vizibil, real, în ciuda convenţiei dar plecând, fără discuţie, de la ea.

Astfel, argumentul principal şi poate suficient pentru a susţine afirmaţia conform căreia Faust este responsabil de Răul său, este inclus în spectacol: Iadul, Coşmarul sau visul Valpurgic, sau oricum s-ar numi efectul pactului cu Diavolul a lui Faust, este trăit şi de spectatori în virtutea convenţiei teatrale. Mergem, chiar şi propriu-zis, deplasându-ne din spaţiul siguranţei scaunului de spectator, împreună cu Faust, în mijlocul imaginaţiei lui, iar asta ne face ca, prin intermediul tuturor simţurilor, să înţelegem natura Răului, mai mult decât orice indiciu teoretic, textual, semantic sau simbolic.

Diavolul începe să devină, cel puţin la acest punct, un factor secundar, pentru că ceea ce devine important este modul în care fiecare dintre noi, ca spectatori-actanţi acum, reacţionăm la ceea ce se întâmplă, -exacerbat şi intens şi fără a face economie de mijloace- în jurul nostru. Partea existenţială, impactul ontologic, pe care îl acoperă şi descoperă deodată spectacolul sunt esenţiale, pentru că se mută accentul de pe experienţa de receptare “de la distanţă”, pe cea “din miezul evenimentului”; programatic, se conferă judecăţii umane şi receptării prin simţuri, o mai mare valoare şi o mai mare acurateţe, justificare.

Judecata morală, aşadar, pe care o naştem chiar şi fără să vrem, odată ce participăm la spectcol, este cumva simplă, iar Răul ne cotropeşte până-ntr-acolo încât ne face să îl simţim ca pe o ameninţare, reală, independent de convenţie. Cu atât mai mult ne este la îndemână să justificăm o opinie care se naşte numai din judecata morală sinceră, individuală, conformă cu propriile principii, dar ulterioară experienţei totale pe care o presupune spectacolul, show-ul.

Însă, departe de a fi clasificabilă sau generală, reacţia individuală, pe care o justificăm ca fiind soluţia întrebării noastre – Ce este Răul în Faust, sau De ce eşuează Faust- este greu de conceptualizat şi imposibil de tratat exhaustiv.

Absolut necesar devine, aşadar, în efortul nostru analitic, să ne referim şi la opţiunea, sau opţiunile opuse celor pe care le-am văzut ca fiind tipice lui Faust.

Altfel spus, aproape axiomatic, ştim că Răul funcţionează şi se defineşte ca un concept în relaţie cu Binele. Aflaţi la punctul acesta, în dihotomia specifică judecăţii morale putem aduce în discuţie şi principiile religioase, sociale, antropologice, care să restrângă posibilităţile definirii termenilor în cauză, pentru a îi face accesibili.

Ne vom referi aşadar la spectacol ca şi la concepţiile care rezidă din mecanismul său, restrângând perspectiva după următoarele aspecte: Spaţiul spiritual european, completat de spiritualitatea românescă, în esenţă schiţătă pe şi definită de principiile religiei creştine; această circumscriere teoretică face ca dihotomia Bine-Rău, cât şi opoziţia Diavol-Dumnezeu, să aibă un sens anume, aproape fără echivoc: liberul arbitru, propus omului de către Dumnezeire este respectat de Diavol. Mai mult, această liberate este chiar arma cea mai puternică a lui Mefisto. Pe de altă parte, Răul şi existenţa lui sunt specifice omului, şi doar în contextul uman se manifestă. În sens absolut, Dumnezeu se plasează în alt plan decât cel al dihotomiei, al diferenţierii în bine-rău. Mai sus, spunem. Binele şi răul nu există în sine decât ca posibilitate; prin prisma omului şi acţunilor sale ele devin concrete, specifice. Astfel, definirea se simplifică, şi concluzia se schiţează deja, cu atât mai mult cu cât esenţial omului este –parafrazând din nou pe Purcărete, frica de moarte şi moartea ca rău suprem, final, absolut, imposibil de învins, imposibil de depăşit.

Prezent, adus în contemporaneitate, show-ul spune povestea unui om care încearcă să cunoscă Absolutul prin uneltele şi mecanismele proprii, având ca imperativ importanţă Cunoaşterii infinite, cu ajutorul raţiunii şi logicii (şi ele tipic umane); cert, ne putem apropia povestea de propria individualitate, şi la fel să generalizăm. Iar eşecul, departe de a fi ceva neaşteptat, este inclus, intrinsec încercării, venit cumva, simplu spus, la pachet cu încercarea.

Până la un punct, nimic nu pare şi nu este mai imposibil decât cunoaşterea absolută sub auspiciile logicii, raţiunii, ştiinţei, sau instrumentelor specific umane şi atât. Iar empiric, exemplele sunt nenumărate şi găsim că este inutil să listăm câteva, cu atât mai mult cu cât însăşi povestea mitului Faustian stă drept exemplu.

Din alt punct de vedere însă, este esenţială judecata de tip empatic, atâta timp cât unul dintre cele mai mari mituri ale culturii europene se regăseşte, esenţial, aplicat, real, în modul în care fiecare dintre noi, mai mult sau mai puţin, ne schiţăm proiectul destinal al cunoaşterii lumii din jurul nostru, al cunoaşterii propriei persoane, individualităţi şi nu în ultimul rând, al cunoaşterii Divinului, lui Dumnezeu.

În ultimă instanţă, una din marile reuşite ale spectacolului este că “ne pune în faţa faptului împlinit”, nu ne mai permite să privim detaşat şi cu aceleaşi intrumente analitice cu care receptăm -logica, raţiunea, opinia- Vina, eşecul, Răul, Diavolul devin, realităţi palpabile.

Ele, departe de a mai fi concepte de analizat, sunt realităţi în montarea de la Sibiu a lui Silviu Purcărete, iar simplul act de a lua la cunoştinţă de ele, cu totalitatea simţurilor umane cunoscute, ne supune şi ne expune judecăţii.

Calitatea teatrului de a fi şi de a deveni personal, una din calităţile specifice acestei arte, mai mult decât poate altora, ne face să găsim indiscutabil Vina lui Faust în propria persoană; în propriul traiect personal, definirea, stabilirea, încadrarea conceptelor morale, totalmente esenţială, este provocată şi expusă, mai apoi. De aici mai departe, urmează a fi nici mai mult nici mai puţin,  o chestiune de gust.

de Răzvan Zlăvog.


Am cunsocut la Galati un criminal in serie, profesor, care omoara 40 de eleve pe zi, cu care face lectii particulare. Si din prea multa iubire si din haos si faptul ca isi putea stapani haosul, omora. Profesorul care preda „Lectia” lui Eugen Ionescu. Explicitarea modulului. cedececumundecatcasacecucine. Serii de criterii. Cum adica e bun,cum il dibuiesc?

Scurt pe doi:

Spatiu-timp, istoric, noutate, originalitate, coerenta, impact, performanta,profesionalism, eminente si proeminente, criterii estetice, stilistie,spectacologice, piramida nevoilor, antropologie,spiritualitate, epoca, eternitate, eveniment, spectatori, reactii,interviuri, reportaje, atmosfera, pareri, alegeri.

NB!:reactie dedicata tuturor profesorilor, :)) mie inclusiv… vezi si „Proful” jucat de Razvan Vasilescu,

nu place la mine afisul.nu are legatura cu spectacolul, ci numai cu textul piesei.


Un domn, vazand ca urc pe niste scari ce erau,se pare, proprietatea altcuiva :)), m-a intrebat direct: „Incotro?” la care eu: „vreau sa ajung la etaj, exista asa ceva in magaziunl acesta?-ca sa fiu eu sigur ca nu zic prostii,mai bine intreb,o fi inchis sau ceva
Si ca sa vezi, ca nu ma asteptam la asta…nici in7-ani nu mi-ar fi dat prin cap ca ma poate in intreba…:”Tu cine esti?
Opa.Zbang,vorba mamei. Ca sa vezi (auzi)si sa nu crezi, si alte expresii romanesti similare.
In 2 sec de uluire am gandit pe rand, cele ce urmeaza:
1. sunt din Bucuresti…– am anulat-o, pentru ca nu pot raspunde ceva ce ma defineste numai putin, si in niciun caz in cazul de fata…(cu toa te ca am continuat ideea)
2. sunt strain. am anulat-o,evident, -am dat din lac in putz, in fapt, din Dunare in chiuveta…in fine, a-ti prin ideea. asadar nu, nu sunt strain caci ma simt de-al casei mai ceva ca la mine de multe ori…cum era o melodie bisericeasca incredibil de hilara,pe youtube…vai nici macar nu pot dau linkul pentru este…in fine…cautati pe iutub.;) ceva cu „nu am casa nicaieri…”hilar!to say the least.
3.Cine suntem…Puric…Teatrul Vienez, la ce dor imi e de copii si colegi si activitatea in sine, era sa ma pierd total. Asa ca profit acum si spun/scriu ca o sa revin despre „Domnul Dan”, cum il numesc colegii mei, Puric, cum ii zic eu, NU cu mai putin respect sau admiratie, sau sau sau.
(Imi zicea un mare om, un mare domn, cu un zambet siret in coltul gurii, aici la Galati, :”sa il depasesti, Razvan”…eu cred ca primul care s-ar bucura daca l-as depasi, intre toate ghilimele din lume, ar fi chiar dumnealui. Puric.Dl Dan. dar de visuri aproape de notiunea de imposibil, alta data…:))
4.Chiar conteaza cine sunt acum? Serios vreti sa stiti, stimate domn de la paza?Zau asa, e tarziu si zau ca nu stiu ce sa raspund.
5. Nu stiu! Ca daca stiam nu eram aici…eram cu liftul, in Unirii, la Bucureti, sau…nu mai eram deloc.
Pana la urma am raspuns: „Cum adica cine sunt?, -ca sa inteleaga omul ca m-a incurcat grav :)),Razvan Zlavog ma numesc, imi pare bine de cunostinta, dumneavoastra?” Cristi -nu asta era numele dar ce conteaza…
Si concluzia…noroc ca oameni ca Puric ne mai povestesc si noua in carti si nu numai, ca altfel…
Ce sa mai zic de Sylvia Rotter.eheee, alta viata domle!:)
+ o alta morala: noroc ca exista VITEZA gandului. Thanks God si la propriu si la figurat :))