Archive for the ‘Cronici aparute pe ici pe colo’ Category


foto Răzvan Leucea.

soon

www. scrie-cu-stiloul. ro

-work in progress.

www. scrie-cu-stiloul. ro

-work in progress.

www. scrie-cu-stiloul. ro

-work in progress.

www. scrie-cu-stiloul. ro

-work in progress.

www. scrie-cu-stiloul. ro

-work in progress.(standby )


capra

Dacă sunteţi o persoană cu vederi liberale, aţi face bine să mergeţi la spectacolul teatrului Act din Bucureşti, asta dacă nu cumva aţi avut ocazia să îl vedeţi în cadrul secţiunii „Un regal teatral”, la festivalul din Piatra Neamţ de anul acesta. Fără nicio conotaţie de factură politică, deşi în prag de alegeri electorale, ca sa zicem asa, liberalsimul textului lui Albee, regizat de Alexandru Dabija, „Capra sau Cine-i Silvya?” este capabil să lase mască pe chiar cel mai liber…al spectator.
Apropos, desfăşurarea de forţe de acum două seri (n.a.aseară) a pus la grea încercare un public pietrean recunoscut pentru capacitatea de a fi deschis la noutatate.
Astfel, simplu, un soţ, tată, cap de familie, persoană în vârful carierei, se îndrăgosteşte de… o capră. De aici, întreaga situaţie familială explodează, cu atât mai mult cu cât mama, interpretată de Emilia Dobrin şi fiul, Marius Damian, nu sunt deloc dispuşi să accepte aşa zis-a aventură a tatălui, fiind departe de a îl înţelege.
Ceea ce a ţinut însă publicul pietrean cu sufletul la gură a fost, în afara subiectului tare, distribuţia de excepţie, din care au făcut parte şi Constantin Drăgănescu şi personajul principal amorezat în mod zoofil… Marcel Iureş. Realmente sclipitor, în momentele când încerca oarecum docil dar şi cu un soi e disperare ascunsă să explice soţiei că este vorba de o dragoste puternică, intensă, având momente de comic dar şi, alternând parcă, momente tensionate, dramatice chiar, reprezentaţia a fost de nota zece. Rămân memorabile aşadar discuţiile pe care le poate suscita o astfel de probematică, laolaltă cu o distrbuţie memorabilă, care cu siguranţă au încălzit publicul pietrean în cadrul categoriei grele a festivalului, care îşi merită numele de „Un regl teatral”.

Cronica scrisa pentru Festivalul de Teatru de la Piatra Neamt 2008


sex-drugs-and-rock-n-roll

Iar răspunsul vine printr-o suită de monologuri de la câteva personaje care într-adevăr par că au ceva de spus: o starletă rock dependentă de cocaină peruană de cea ma bună calitate, un retardat, un bine-dotat sexual care ne povesteşte mereu despre asta şi tot aşa…
În ansamblu, puzzle-ul arată un text incisiv, pe alocuri chiar bulversant, fără menajamente calofilice, de scris ca la teatru. Eric Bogosian, autorul textului –tradus de Florin Piersic Jr.– propune un amestec de personaje de cea mai variată speţă, vrând cumva să înregistreze, în timp şi spaţiu, crizele omului dintre două vârste, uneori strivit, alteori doar speriat de eventualitatea strivirii de către morişca vieţii. Oameni care caută scăpări le găsesc, pentru ca, pe nesimţite să le scape printre degete. Senzaţia de calitate pe care o transmit la unisom toate monologurile este aceea de pânză de păianjen în care te prinzi exact atunci când ajungi la limita de sus a libertăţii tale. Eşti o biată musculiţă, încă şi mai biată când te zbaţi să înţelegi cum ai ajuns aici.
O scenografie simplă şi simplistă –Bogdan Spătaru, formată din câteva tablouri care sugerează, fără mare intensitate sau efect scenic, un ici şi colo unde se poate petrece acţiunea. Regia, semnată de Emanuel Pârvu, a făcut ca spectacolul să sufere între altele din lipsa legăturii de fond între tablouri, iar senzaţia persistetă de nu se leagă a dat rău. Altfel, Teatrul Sică Alexandrescu din Braşov, care şi-a asumat producţia, a ridicat ştacheta destul de sus atât prin propunerea repertorială cât şi prin unele momente de spectacol excelent. Merită pomenit Vlad Jipa, care a creat un Omul Străzii demn de ţinut minte, cu haz, fără vreo alunecare spre umor gros sau fals-amuzant cum se mai întâmpla pe ici pe colo din prea multă implicare în rol…
Una peste alta, un spectacol care s-a vrut mai incisiv decât a reuşit, care s-a bizuit puternic pe un text bun, scris bine şi comunicant în majoritatea subiectelor pe care le-a abordat, poate nu cel mai reuşit show marca Emanuel Pârvu, dar fără discuţie o reprezentaţie actoricească muncită şi sănătoasă în cea mai mare parte a ei.


lari-giorgescu

Dacă ne făceam probleme cumva că am uitat cum era, atunci când eram copii, când vedeam totul cu ochii mari şi experienţa mică, când visam să schimbăm în mult mai bine viaţa noastră şi a celor din jur, când orişice personaj de desene ne devenea erou şi model, ei bine, actorul Lari Giorgescu –masterat anul I, actorie– ne face să ne aducem aminte. Această aducere aminte este însă de o factură specială. Personajul interpretat de Lari trece printr-o suită de etape de la mic la mare, accentuând, pe măsura evoluţiei caracterului, revolta faţă de propria existenţă, turtită, pe rând, de părinţi, de societate, de jobul la o companie de operatori informaţii şi aşa mai departe…
Partea cea mai bună a show-lui este interpratarea lui Lari, extrem de viu, de puternic în intenţii, praguri şi accente psihologice, spontan şi extrem de amuzant. O altă reuşită este relaţia stabilită cu publicul, de la începutul monologului şi până la sfârşitul acestuia, într-un ritm ameţitor, demn de un one-man show şi frizând pe alocuri genul stand-up comedy.
Fără prea multe necesităţi de ordin tehnic, spectacolul dat de Lari pe un text de Ioana Păun, după Cred că nu m-aţi înţeles bine a lui Rodrigo Garcia este viu, nealterat şi comunicativ. Sursa frustrărilor tinerilor, crizele unei vârste în care nu se permit prea multe chiar dacă se pot face multe oferă materialul perfect unui monolg de teatru underground.

Cronichetă scrisă pentru Festivalul de Teatru de la Piatra Neamţ, ediţia 2008

(profit de acest post pentru a ii multumi Suzanei Macarie pentru portretul care constituie avatarul meu. mii de multumiri, ca sa zic asa)


Dacă ar trebui să folosim termenii împrumutaţi culturii de unde provine regizorul, am vorbi de un mega-show produs de un super-star. Este însă mai mult decât atât. Pentru că valoarea estetică este secondată de valoare existenţială.
„Femeia mării” de Henrik Ibsen, adaptare scenică de Susan Sontag în montarea regizorului american Robert Wilson, de la Teatrul Naţional din Bucureşti te atrage de la bun început către o lectură atentă, provocatoare, dar şi spre o experienţă senzorială în care, răspunzând dezideratului unei arte complete, sinergetice, eşti învăluit fără drept de apel.

Viul şi proiecţia lui în conştiinţă, à la Bob Wilson

Scenografia spectacolului „Femeia mării” este una a culorii, a luminii, a vizualului. Prin natura construcţiei regizorale, spectatorului i se ghidează atenţia prin accente de lumină şi nuanţe. Consecutiv, ni se permite exerciţiul participativ, de compoziţie. Plasticitatea pe care o descoperim ca urmare, iluziile optice, percepţia sonoră pe diferite frecvenţe, încadratura la nivel de mişcare şi ritm al personajului, detaliile semnificative care impregnează memoria, asigură calitatea experienţei vizionării spectacolului lui Wilson. Se poate vorbi despre un efect de proiectare, în conştiinţa spectatorului, care funcţionează ca un material fotosensibil. O fotografie în care timpul de expunere este extins la durata spectacolului.
Se compune astfel, pe scenă, un soi de mal de insulă, în care se întrepătrund atmosfera rece şi văluroasă, de fiord, a nordului Ibsen-ian, cu un mod de viaţă placid, rutinant. Simbolic, se crează un cadru propice expansiunii unei conştiinţe aflate veşnic în raport cu infinitatea, cu orizontul. Mai mult, se dezvăluie nevoia unei astfel de conştiinţe de a expanda înspre o libertate cu iz de absolut, înţeleasă mai mult ca o eliberare, ca o întroarcere într-un principiu mai înalt, mai aşezat, mai puternic – marea. În contra-partidă, insula devine un factor necesar prin stabilitatea pe care o oferă, iar tensiunea, drama, se naşte odată cu posibilitatea alegerii existenţiale. În termenii unei idei filosofice, s-ar putea exprima în felul următor: este uman imposibil să justifici o decizie altfel decât bazându-te pe ceea ce te-a format, iar încercarea, negarea, decizia radicală, aduce cu sine–imperativ– renunţarea la propriul univers.
Un alt element extrem de important care îşi aduce aportul la compoziţia lui Wilson este folosirea formei geometrice definite, plasarea pe axe. Efectul pe care îl obţine este de contrapunct cu densitatea dată de culoare, o serie de scene fiind definite prin această relaţie. Schiţarea corabiei dintr-un triunghi şi un ax vertical (parcă un axis mundi) este una dintre cele mai pure expresii scenografic-regizorale pe care le oferă spectacolul. Astfel, forma geometrică sigură, cu trăsături perfecte, taie densitatea sufocantă, trasează limitele şi siguranţele personajelor, impunându-le o conduită artisitică aproape de excepţional.
Fineţea modului în care se formează un ansamblu ca acesta trimite la vibraţiile unei corzi de vioară în contact cu arcuşul iar calitatea de a suscita astfel de imagini este, trebuie spus, o miză pe care nu reuşesc să o atingă multe spectacole.
În fine, unul din marile merite ale universului scenic pe care l-a gândit Wilson este adaptabilitatea, faptul că se pune în mişcare continuu, răspunzând perfect cerinţei specifice în genere artei teatrale, acela de a surprinde personajele în evoluţie, în transfigurare. Funcţionând pe de o parte ca un acompaniament pentru poveste, pe de altă parte ca o poveste în sine, mecanismul pe care îl pune în scenă Robert Wilson este pe alocuri încântător.
Aşadar, în completarea renumelui lui Bob Wilson, în plus faţă de apariţia şi personalitatea vulcanică, acidă, plină, pe care ţi-o aminteşti de pe ici de pe colo, în ciuda zicalei „la pomul lăudat să nu te duci cu sacul”, „Femeia mării” este o lecţie de teatru.