Posts Tagged ‘1 decembrie’


Există vreo soluţie sau doar ne învârtim orbecăiţi ca printre reclamele luminoase din Las Vegas, într-o multitudine de false deziderate, de false propuneri, de false vizuini viziuni? Greu de spus. Gândurile pleacă în multe direcţii, e greu să obţii o concluzie oarecum fidelă tuturor coordonatelor lumii contemporane. Nu e mai puţin adevărat că de multe ori încercarea e adevărata reuşită.

Plecând de aici, despre teatru şi funcţiile sale se poate perora mult. O să ne oprim, pe rând, la câte un aspect. Ce vină poartă producţia teatrală românească (şi reflecţia ei) de soi recent, în evoluţia sau involuţia culturii naţiei (mă rog, ţării)? Păi să vedem: primul aspect se referă la calitatea oricărui act uman îndreptat spre om şi la conditiile primare pe care le presupune acest act.

Dubii avem în privinţa modulului şi acuitatăţii cu care cei care fac teatru sunt conectaţi la realitatea dată (culturală, socială, geo-politică, axiologică etc.) Fără să alunecăm spre exemple, putem fără echivoc să spunem că, de cele mai multe ori, omul de teatru se distinge, se distanţează şi se diferenţiază (ca să fim redundanţi) uneori pe drept, alteori forţat, de realitatea pe care ar trebui, într-un fel sau altul să o slujească. Orgoliul, statutul de victimă a „vremuirii” (ca un veşnic Moromete), nostalgia, pasivitatea, lipsa fermentului creator autentic şi altele se pot alinia ca răspunsuri, ca motive pentru asta. Retoric, se poate traduce cam aşa: Dacă nu înţelegi omul, cum o să poţi să îl atingi, să îl impresionezi, să îl modifici? Nu poţi. Poate o să te respecte sau admire, dar atât. Imaginaţi-vă numai un Socrate muult prea deştept pentru discipolii săi şi care se comportă ca atare. Ce rezultat ar putea avea…?

Acest aspect încercăm să îl numim Informare, şi îl decretăm vital, absolut necesar. Şi de la el trecem spre cealaltă dimensiune a teatrului.

De partea cealaltă a baricadei sau poate din aceeaşi oală, cei care mediază teatrul au şi ei partea lor de responsabilitate. Ca să poţi să redai un produs artistic trebuie să înţelegi, până una alta, creatorul. Şi abia apoi să înţelegi publicul, contextul etc. La noi, criticul (cu subînţeleasa nuanţă peiorativă românească) are parcă un soi de infatuare a priori, înainte de orice altă caracteristică. O rază de meschinărie, de auto-referenţialitate în actul critic. Explicaţia nu e foarte spectaculoasă, se construieşte simplu: raportarea deficitară la creator de pe un piedestal fals numit obiectivitate. Dacă aparent e sănătoasă,  obiectivitatea este irealizabilă şi, consecutiv, indezirabilă. În imperativ, probabil ar suna cam aşa: Nu trebuie să aspiri la ceva ce nu poţi avea din principiu, trebuie doar să colaborezi cu cel care creează, (un soi de schimb între subiectivităţi) spre realizarea a ceea ce ar trebui să fie un scop comun…

Dar nu facem asta. Din contră. Nu colaborăm, însă nu pentru că nu am putea sau nu am fi capabili să ne înţelegem. Ci pentru că suntem orgolioşi, mândri. Pentru că avem impresia că prin a scrie despre noi trebuie să refacem creaţia, să o şlefuim, să o ajustăm. Nimic mai fals. Criticul NU este un artist. Şi nici nu trebuie să fie. Formatorul de opinie trebuie să ştie de la bun început că opinia lui este necesară pentru a susţine, şi, poate, nuanţa sau media opinia artistului. Nu pentru a o substitui.

Există această paradigmă a gândirii în teatrul românesc, conform căreia cel care critică o face din frustrare, pentru a rezolva la nivelul conştiinţei faptul că propria persoană nu a reuşit să fie artist. Destul de imbecil(ierţati termenul, vă rog), zic eu, acest mod de gândire. Până la urmă, oricât pare că lumea nu ştie, există o facultate care pregăteşte critici, nu frustraţi. Există cursuri, profesori uimitor de buni, o programă, oameni care îşi dau interesul pentru ca actul critic –visavi de …. teatrul şi filmul românesc să fie un act responsabil. Cel puţin. Ştiu asta pentru că pe băncile acelei facultăţi m-am pregătit şi eu. Nu e o presupunere, e o realitate.

Un lucru e cert totuşi. Şi m-aş bucura să rămână cert, cumva, de azi pentru totdeauna. Sunt oameni extraordinari care sunt critici de teatru, nu actori, nu regizori, nu artişti. Oameni fără de care teatrul nostru românesc nu ar fi nici pe departe atât de bun cum este. Oameni care nu scriu din grandomanie sau orgoliu, ci pentru că iubesc teatrul, cultura, omul în “edge”-ul civilizaţiei sale, în plenitudinea sa. Teatrul asta face, bietul de el, ne expune pe toţi.

Eu de-asta îl iubesc, de-asta îl slujesc atât cât pot, cu toate greşelile ortografice din lume. Şi oricât de “varză” cu carne sau de post, ar fi articolele mele.

La mulţi ani, cu drag,

Autorul.

Anunțuri

 

 

steagul-romaniei.jpg

E vreo soluţie sau doar ne învârtim orbecăiţi ca printre reclamele luminoase din Las Vegas, într-o multitudine de false deziderate, de false propuneri, de false vizuini? Greu de spus. Gândurile pleacă în multe direcţii, e greu să obţii o concluzie oarecum fidelă tutoror coordonatelor lumii contemporane. Nu e mai puţin adevărat că de multe ori încercarea e adevărata reuşită.

Plecând de aici, despre teatru şi funcţiile sale, se poate perora mult. O să ne oprim, pe rând, la câte un singur aspect. Ce vină poartă producţia teatrală românească (şi reflexia ei) de soi recent, în evoluţia sau involuţia culturii naţiei (mă rog, ţării)? Păi să vedem: primul gând se referă la calitatea oricărui act uman, îndreptat spre om, şi la conditiile primare pe care le impută acest act.

Dubiile se referă la modul şi acuitatea cu care cei care fac teatru sunt conectaţi la realitatea dată (culturală, socială, geo-politică, axiologică etc.) Fără să alunecăm spre exemple, putem fără echivoc să spunem că, de cele mai multe ori, omul de teatru se distinge, uneori pe drept, alteori forţat, de realitatea pe care ar trebui, într-un fel sau altul să o slujească. Orgoliul, statutul de victimă a „vremuirii” (ca un veşnic Moromete), nostalgia, pasivitatea, lipsa fermentului creator autentic şi altele se pot alinia ca răspunsuri, ca motive pentru asta. Retoric, se poate traduce cam aşa: Dacă nu înţelegi omul, cum o să poţi să îl atingi, să îl impresionezi, să îl modifici? Nu poţi. Poate o să te respecte, admire, dar atât. Imaginaţi-vă numai un Socrate muult prea deştept pentru discipolii săi şi care se comportă ca atare. Ce rezultat ar putea avea…?

Acest aspect încercăm să îl numi Informare, şi îl raportăm ca vital, absolut necesar. Şi de la el trecem spre cealaltă dimensiune a teatrului.

De partea cealaltă a baricadei sau poate din aceeaşi oală, cei care mediază teatrul, au şi ei partea lor de responsabilitate. Ca să poţi să redai un produs artistic trebuie să înţelegi, până una alta, creatorul. Şi abia apoi să înţelegi publicul, contextul etc. La noi, criticul (cu subînţeleasa nuanţă peiorativă românească), are un soi de infatuare parcă a priori, înainte de orice altă caracteristică. O rază de meschin, de auto-referenţialitate în actul critic. Explicaţia nu e foarte spectaculoasă, se construieşte simplu: raportarea deficitară la creator de pe un piedestal fals numit obiectivitate. Dacă aparent e sănătoasă, de dorit, obiectivitatea este irealizabilă şi consecutiv, indezirabilă. În impertive ar suna cam aşa: Nu trebuie să aspiri la ceva ce nu poţi avea din principiu, trebuie doar să colaborezi cu cel care creează, (un soi de schimb între subiectivităţi) spre realizarea a ceea ce ar trebui să fie un scop comun…

(va urma)

La mulţi ani România, de acum, pentru că atunci am să beau bere şi am să mănânc mici, fasole şi cârnaţi, n-am să mai scriu despre asta…