Posts Tagged ‘Alina Herescu’


(una din primele scrieri cu curaj, in sinea mea,ehee, am tremurat ca varga,recunosc,scriind si asteptand reactiile ghilotinante, acum ceva ani;culmea e ca inca le astept…si ele vin altfel,cu sens pozitiv, ca la vectori) Era in noiembrie 11, 2007,oau…

Azi fac un interviu cu Cosmin Panaite. daca aveti idei de intrebari, dar nu „planuri de viitor” :D, va rog. R.

Afisul spectacolului

Batalia de fond pare ca se da intre subcultura si cultura. Intre manele si muzica rock, sau intre limbajul suburban si cel esential, sau intre cliseu si replica adevarata, sau intre gay si straight, sau intre generatia Mc’D si vamaioti, sau intre a fi virgina si a nu fi, sau intre a face sau nu avort… cateva cronici care mi-au picat sub ochi ziceau intr-o forma sau alta ca e vorba despre o generatie care se cauta; imi exprim insa rezervele la un astfel de procedeu reductionist maltratant si aproape desuet si asta pentru ca:

Show-ul, caci daca l-am numi spectacol i-am stirbi din amploare, are trei nivele. Teatru, meta-teatru si meta-meta-teatru. Mai exact, personajele traiesc, se fac ca joaca teatru in timp ce traiesc si isi dezvaluie actorii care le interpreteaza. Si mai exact, in sens invers, actorii sunt si personaje, si actori, si actori ce interpreteaza niste actori. Performanta lor, data fiind triada respectiva, este mai mult decat laudabila, cu atat mai mult cu cat este vorba de niste studenti actori (cu exceptia lui Cosmin Maxim, care a terminat).

La nivel de conceptie, dupa ce faci un oarecare efort sa intelegi si sa corelezi fiecare plan al actiunilor, incepe sa te intereseze si sa te intrige. Cauti cate o justificare fiecarui plan si daca gasesti, iti place. Daca nu, ai tendinta sa spui ca totul a fost un haos. Si chiar daca spui asta, spectacolul tot te intereseaza, pentru ca haosul este artistic, voit, intentionat, mai bine zis. Spatiul e plin, jocul e la maxim 3 metri de tine, daca nu cumva stai in buza scenei, totul e la vedere, expus.

Daca ar fi ceva care sa te deranjeze, in virtutea simtului artistic sau estetic, poate ca asta ar fi, la o prima vedere, faptul ca e haos. Totul este prea expus, exacerbat, “fortat”, sa zicem. Dar nici aici nu esti aproape de punctul vulnerabil al spectacolului. Pentru ca in sinea lui, despre asta vorbeste. Despre vulnerabilitatea expunerii, exacerbarii, vizibilului. Si de aici, “o generatie care se cauta”, da, poate, daca te grabesti sa duci cronica la ziar si nu mai ai timp sa mai gandesti o data.

Apropo, daca te uiti atent la cei care ies din sala si incearca sa lege o impresie despre “With a little…” observi fara greutate buimaceala. Au ras, s-au speriat, au dansat (unii), au aplaudat, dar nimeni nu stie (inca) de ce a facut toate astea, ce ar trebui sa inteleaga sau sa nu inteleaga, sa ii placa sau din contra. Dar in nici un caz nu au facut-o pentru ca au vazut o generatie care se cauta…

Atacabil sau nu, un astfel de demers pleaca din start de la premisa ca nu se vrea a fi clasic, sau deductibil, sau catarhic. Se vrea nou, original in sensul plin, neconventional in sensul propriu, plin de echivoc, iradiat de sensuri, mize, mesaje, tendinte. La unison cu ceea ce nu de ieri de azi ne prezinta teatrul contemporan din spatiul european sau chiar de peste ocean. De categorisit, asadar se poate, fie teatru de underground, fie anti-teatru, fie meta- fie semi- fie pro- fie, sub, fie multe altele. Rostul unui astfel demers teoretic e echivalent cu intentia de a gasi ace in care cu fan. Sau un fetish. Si apropo, multi de vor inghesui la asta. vezi “generatia”

Mie insa mi-a zis cineva, dupa spectacolul de la Bucuresti, din festival, ca i-a placut si ca nu a trebuit sa gandeasca prea mult la el. M-am mirat initial, pentru ca eu inca incercam sa prind de picior vreun gand mai solid, mai clar, desi era a doua vizionare. Ulterior mi-am explicat. Daca limbajul scenic nu are metafore, simboluri si efecte de criptologie semnatica sau imagistica, atunci nu se cade sa gandim mai mult. M-am prins ca show-ul de fata vorbea despre manipulare cum rar mi-a fost dat sa vad si m-am amuzat.

Si daca concluzia e de obicei fraza in care ar fi bine sa se regaseasca sensul a tot ce deja sta scris mai sus, ultima fraza de aici nu e o concluzie decat foarte vag. Daca pierzi vremea prin sala de teatru crezand ca dai de simboluri si lucruri criptate de care te prinzi cu inteligenta nativa dublata de cultura acumularilor tale, stai acasa, nu te duce sa “With a little…”. daca vrei generatie care se cauta, la fel. Daca totusi vrei sa gandesti, sa iti pui problema, sa afli si tu cate ceva, fara sa ti se dea vreun vredict sau vreo teza, go go go. Si ca sa para final pe bune, sa citam (aproximativ desigur) ceva din spectacol,

“Unde crezi ca e Miki acum…? In cer… (incepe sa curga apa pe scena) …se pisa pe noi”

Cine are ochi s-auda si urechi sa vada.

today edit:

Scenografia a fost mind-blowing -extraordinar de inspirata-  pentru un simplu motiv: ne-a dus la mare,in vama…


inimicicatrizate0.jpg

             Spectacolul cuprinde povestea lungului drum al omului către moarte. Adică a lui Max Blecher către moarte. Uneori mai lung, alteori mai scurt, mai lin sau mai chinuit, mai vesel sau mai trist, mai cu dragoste, mai fără. Povestea, în fapt, a unui om care suferă de o boală (un cancer osos) care îl ţine imobilizat într-un pat de sanatoriu mâncând-ul (literalmente). “Inimi cicatrizate” este un spectacol pe care ţi-l doreşti la nesfârşit, dacă ai o oarecare doză de perversitate în faţa bolii, a cicatricelor şi a mirajului pe care îl cuprinde handicapul fizic. În genere, reacţia este de plăcere amestecată cu suferinţă. Vehiculate, mai mult decât în alte spectacole sunt aici erotismul încarcerat, eliberarea şi constrângerea, capacitatea de a trăi în afara imobilizării patului de spital, boala trupului în racord sau acord cu boala spiritului. Ca să duc însă ideea de debut până la capăt, perversitatea (o numesc aşa cu scuzele de rigoare) care a născut şi propulsat tragedia în rândul marilor genuri transformând-o apoi în dramă, este în fapt latura care îţi este activată în spectacolul lui Afrim: deşi ţine circa trei ore, parcă ai vrea să ţină mai mult, să ajungi şi tu imobilizat în scaunul de la teatru, precum personajele în paturile lor de sanatoriu, să suferi şi tu. Aceasta însă e tocmai pentru că vraja (şi nu folosesc întâmplător termenul) care se degajă din suferinţa inimilor cicatrizate e prietenă cu cea mai înaltă formă de umanitate. Apropierea morţii înseamnă apropierea esenţei. Nimic mai simplu. Aceeaşi senzaţie, excelentă şi care poate fi descrisă destul de greu în complexitatea şi acurateţea ei, am trăit-o la Muntele Vrăjit a lui Th. Mann şi la Mar adentro a lui Amenabar. Şi într-o altă formă, mai înspăimântătoare poate, la Sado-Maso Bluse Bar (https://razvanzlavog.wordpress.com/2007/11/11/sunt-si-eu-sado-masochist-cred/). În genere, poate fi o reţetă a chatarsisului de tip modern, sadic până la urmă. Nu mai e vorba de milă sau teamă, (de altfel două concepte care în curând par să dispară din peisajul contemporan) e ceva mai fascinant şi mai împlinitor (care te împlineşte).Tehnic, spectacolul nu are nicio problemă. E jucat bine, decorul Alinei Herescu e bun, structura şi dramatizarea sunt bune, efectele sunt bune, luminile, proiecţiile, toate bune. Şi ca să fim corecţi, Lana Moscaliuc, una dintre actriţe, interpreta Evei, este sublimă. Nu asta reţine însă, şi de obicei cred că la spectacolele unde totul e bun sau foarte bun, nu asta reţine. Mult mai important e, sau ar trebui să fie, faptul că teatrul are capacităţi, că poate să se înscrie fără un mare efort sau tam tam, în ordinea firească a recepării contemporane, a se citi actuale. Uniter buzz, pentru actor secundar (Lana), regie (Afrim) şi spectacol.  Radu Afrim trebuia să facă un spectacol experiment de 10 ore. Era şansa teatrului să îşi răzbune nedreptăţile faţă de resursele filmului şi literaturii.