Posts Tagged ‘Carmen Ungureanu’


manole-si-carmne.jpg

Virtuţile pasivităţii pică greu la stomac într-o cultură care de ceva decenii încoa bagă viteză şi ridică la rang de zeitate factorul activ, acel „a face”. Cu viaţa personală, cu viaţa celorlalţi, pentru tine, pentru ceilalţi, ş.a.m.d.
Iubirile interzise de obicei scot în evidenţă asta. Trebuie să aştepţi ceea ce ţi-e interzis. Iar beneficiile, poate greu de conceput de către orişicine, par evidente, prin prismă existenţială.
Astfel, cele două părţi ale trilogiei orientale de la TNB, regizate nu fără sens dar nici extrem de spectaculos de Issey Takizawa, ne mai fac să ne potolim un pic nesaţul de acţiune, pe care îl primim aproape intravenos de la unii alţii. Rezultatul nu e melancolia expectativă românească, de altfel textul aparţine unui scriitor japoez, Yukio Mishima, ci un soi de ştiinţă a aşteptării. De care însă nu suntem complet străini. Chiar dacă unii actori din distribuţie lasă impresia că sunt. Nu dăm nume, pentru că nu e atât de grav.
În fine, două poveşti de iubire, pe de o parte lesbiană, a unei pictoriţe celibatare pentru modelul ei, o femeie înnebunită de iubitul ei care a părăsit-o şi pe de altă parte o iubire incestuoasă care, slavă lui Lao Tze, părea a lui Marius Manole pentru Carmen Ungureanu, sora lui şi sclava lui. Da, am zis bine.
De aici, accentele, uneori fine, alteori mai drastice, scoteau în lumină veleităţile unui text frumos, poetic, sensibil, cu imagine dar şi cu stare, cu atmosferă. Scenografia lui Masami Inoue, nu atât de spectaculoasă pe cum ar fi părut interseant să fie, dată fiind lumea plină de culoare şi simbol din Japonia, (sau cel puţin varianta europeană a ei) a fost totuşi bine şi coerent gândită şi binişor realizată tehnic. Axată pe simplitatea spaţiului, pe imagini pictate, în sensul pur de decor.
În interpretare, actriţa japoneza Kana Hashimoto merită o oră din viaţă. Fie şi pentru că e ofertantă perspectiva de a imagina prin ochii ei lumea orientală, experienţa unei iubiri cu sens, în ciuda aparenţelor.
Alte puncet cheie (şi forte) Carmen Ungureanu, într-un rol de sclav din iubire pentru fartele ei, (jucat de) Marius Manole, un fiu moştenitor care consumă orice altceva decât ceea ce i se dictează dinlăuntru să consume. Iubirea incestuoasă pentru sora sa. O relaţie adâncă –iertare pentru formulă, dar pare adevărată– , lucrată în interiorul ei şi mai puţin pe dinafară, de la doi actori care nu de puţine ori uită formele pentru conţinut. Din nou, slavă lui Confucius.
Din distribuţie mai fac parte cu mare succes, Teodora Mareş, Marius Bodochi, Brânduşa Mircea.


image1127-priv.jpg

Cum ar fi sa participi la un cenaclu literar în atmosfera unui club de drum&bass? Dar să mergi la Teatrul Naţional din Bucureşti ca să participi la aşa ceva, cum ar fi? Dar să asculţi recitarea la microfon, dar să fie acompaniată de proiecţii, dar să se mai şi danseze pe fundalul poveştii, pe o scenă de teatru, în mişcări coregrafice parcă de marionete?
Ar fi ca şi cum ai combina baba cu mitraliera (nu e întâmplătoare deloc comparaţia) sau în fine, ca şi cum ai pune alături… Privighetoarea şi Trandafirul, la sala atelier a TNB.

Baba: Un text fin, de meşter, al lui Oscar Wilde, mai puţin “wild” decât în creaţiile cunoscute in alte genuri decat basmul, o alegorie despre sacrificiu, despre perenitatea sentimentului, şi eternitatea morţii, despre logica-ratiune si iubire etc. Compoziţia lui Marius Manole, naratorul, este una unitară, în tonuri adânci şi cu o tentă de poveste de copii, ca un fel de artă de a descoperi lumea ca şi cum ai văzut-o pentru prima oară, în fiecare moment la ei ; în acelaşi ton, un text tradus în figuri de stil, în retorică deschisă, plină, cu picaturi de fabulos şi tehnică narativă clasică.

Mitraliera: Scenografia, construită de Dan Titza anume pentru practicarea proiecţiilor video meşteşugite de Ioan Cocan împreună cu muzica de club de “chill out” sau orgă electronică şi încă ceva pe-acolo (Logan Fisher, Yann Le Blay, ca să verificaţi dacă am nimerit-o cu încadrarea, pentru că nu sunt convins), sunt elementele pe care se bazează în principal mitralierea spectatorului. Blocuri, maşini, vizualuri grafice, costume cu accente colorate, de club, şi nararea la microfon de către un narator semi-dezbrăcat, în blugi. Plus coregrafia şi mişcările pe scenă, automatizate, robotizate, de marionetă contemporană –gândite de Eduard Gabia şi simţită de Carmen Ungureanu şi Eduard Adam.

Baba şi mitraliera: pentru “pudici”, conservatori, tradiţionalişti, nostalgici sau cum s-or mai numi ei e posibil să funcţioneze baba. Pentru cei care sunt altfel, poate să funcţioneze mitraliera. Riscul este ca pentru niciunii să nu funcţioneze nimic. Cert este că, atât estetic cât şi contextual, extra-estetic, Carmen Lidia Vidu, împreună cu echipa face un demers pe care mulţi l-ar fi crezut realmente imposibil: pune baba să tragă cu mitraliera, ceea ce nu e puţin lucru şi de bună seamă e salutar, la noi, la TNB. Mai este totuşi un gust, o senzaţie, cum că, cu o aspirină nu trec toate bolile. Dar asta-i altă discuţie.