Posts Tagged ‘Cartea de pe noptiera’


stupidecouv.gif

Romanul lui Martin Page, (Humanitas, 2007) cu titlu drăguţ, are două unghiuri congruente de la care porneşte : există, pe de o parte, un individ inteligent şi mai mult decât atât conştient, ancorat în realitate prin inteligenţă, iar la polul opus, dorinţa acestui individ de a simţi reverberaţiile vieţii cu alte organe decât analiza raţională, informaţia, conştiinţa.
Manifestul însă pledează, în sens invers, pentru adevărata inteligenţă. În niciun caz nu ni se dă vreo soluţie de-a gata, dar, subtil, pe-acolo se învârte miza acestei scrieri delicioase, cu intruziuni într-un soi de fantastic şi cu reale capacităţi de descriere şi atmosferă. Într-o frază, credem, necesară, cartea lui Page poate fi, până la un punct, odiseea unei enciclopedii umane înspre viaţa simplă şi corectă a lipsei de big picture, a lipsei de vizune largă, grea, dureroasă despre o lume aflată, conform statisticilor, în cădere liberă.

Anunțuri

9780811215343.jpeg

Teza pe care o descoperim, fără mare greutate, după ce citim cartea Ninei Berberova, se învârte în jurul ideii următoare: personajul principal al romanului, nu trebuie să fie, şi nu este, personaj principal şi în viaţă. Cu ajutorul paragrafului de pe spatele cărţii, ideea deja se uzează şi aproape nemulţumeşte. Dar…

Într-un stil relaxat, relaxant, fără construcţii de frază complicate şi fără o structură complexă, se desfăşoară o existenţă a unui om din umbră, din planul doi, acompaniament, „vocea din spate” ş.a. Redată de altfel la persoana I, fără nici un joc de perspectivă narativă, povestea capătă valenţele scontate de intenţionalitatea auctorială destul de lesne – contextul unei Rusii într-o perioadă de mari zbateri (de altfel, când nu a fost Rusia într-o astfel de perioadă…), relevă pe acompaniatoarea care se naşte din ruşinea mamei ei, şi trăieşte precum ruşinea, aproape toată viaţa. Nu ruşinată, ci precum ruşinea, lipindu-se de om, dar neavând prim planul niciodată(asta presupunând că aşa se întâmplă cu ruşinea…). Mai mult sau mai puţin frapant, dar bine construit, în temă, cu simţ al situaţiei de invidiat, scrierea este, până la acest punct o lectură faină, dar despre care nu s-ar scrie neapărat pe blog. Dar…

Finalul găseşte o soluţie, fără să fie un happy-end de altfel, care desface o cu totul altă perspectivă la nivel de receptare, incomparabil mai interesantă decât teza iniţială: personajul devine scriitoare, şi întreaga poveste capătă sensul unei metafore, artă-poetică, vorbind despre scriitor şi chinul lui de a sta, tot timpul, în acompaniamentul personajelor sale. Pentru că nu el va primi dragostea publicului, ci personajele sale. Îmbogăţită cu această buclă plină de sens, cartea merită lectura… iar în această cheie, şi nu neapărat în cea propusă de cei de la Humanitas, în colecţia Cartea de pe noptieră, ediţia 2003, micul roman capătă sens.