Posts Tagged ‘credinta’


De astăzi inaugurez noua categorie pe blog:PERSONAL. (experiment)

În pilot joacă tata. :)

“Dacă atunci când vorbeai de purificarea  “karmei neamului” te refereai la neamul Angheleştilor (Îngereştilor!!!) şi la cel al Zlăvogilor (zla=aur,vog=voce;adică voce de aur. Ţi se potriveşte de minune) atunci ar trebui ştiute următorele.

Părinţii trăiesc prin ceea ce fac ei şi prin copii lor. Se bucură sau sunt trişti, mai rar fericiţi, alături de ei.

Nu merită să fii liber dacă nu ai libertatea de a face greşeli- Mhatma Ghandi

“ Priceperea de a ierta este înţelepciunea prin care omul se eliberează pe el însuşi”

L-am citat pe tata din:

Scrisoarea lui NeaRodoe Bucurab către fiul său Tanasie (vol 1)

Anunțuri

mascariciul-0.jpg

Dacă ţi-e foame, nu trebuie mai mult decât să crezi că mănânci, dacă ţi-e sete, să crezi că bei, dacă te temi de moarte, să crezi în ceea ce te face nemuritor. Dacă nu mai crezi în nimic, să cauţi pe cineva care crede. Pentru că un lucru poate fi cert, există crezuri pentru fiecare. S-a liberalizat piaţa de credinţe, avem opţiuni acum, ceva asemănător pieţei de telefonie fixă şi (i)mobilă.

 Aşadar, a nu se combina Horaţiu Mălăele cu Nicolae Urs şi cu Anton Pavlovici Cehov. Pentru că rezultatul, pus sub titlul de “Măscăriciul” şi jucat la Bulandra, e demenţial.
Mai exact, dintr-o viziune aproape sadic de poetizată asupra unei meserii, a unui destin, a unui apus de destin, mai bine, iese o realitate de ne-refuzat.
Abilităţile unui “măscărici” de a surprinde în sine o istorie a umanului, redus la o pasiune. Dar ce pasiune! Între el şi public, între o lecţie de mare actor, dăruită cu suflet soufleur-ului şi o masă improvizată, din gest, pe care o simţi mai reală decât orice masă la care ai stat vreodată.
Altfel, tragicul realizat cu resursele comicului, ca într-un manual de poetici ale teatrului. Şi, dacă te gândeşti mai bine, ca într-un virtual manual de utilizare a vieţii. Pentru că până la urmă ăsta pare a fi point-ul, ideea.
Nina Brumuşilă, scenograful spectacolului, face evident lucrul acesta, printr-o platformă, scenă, cu o cutie a pandorei din care ies rolurile mari, într-un spaţiu atemporal, în care deşi timpul e la mare căutare, el lipseşte cu desăvârşire. Până la urmă, de ce să nu li se mai joace o festă celor doi, doar suntem pe terenul posibilului. Şi până la urmă, imaginar sau real, cui îi pasă? Cine are ochi s-audă şi urechi să vadă!