Posts Tagged ‘Cristi Juncu’


1005311_1.jpg

•Ai prezentat în festivalul de la Piatra Neamţ un one-man-show. Care este diferenţa între o astfel de formulă şi un spectacol de ansamblu, de trupă?

M.D. În primul rând nu cred că trebuie să devină un viciu one-man-show-ul deoarece teatru înseamnă până la urmă echipă, înseamnă energie, joc, partener. La o anumită perioadă însă face bine. Este un gen pe care îl practică de obieci actorii mai în vârstă şi este receptat ca un recital actoricesc dar pentru un actor tânăr, ca mine, e o probă de rezistenţă. e o provocare, poate să ia chiar forma unei spovedanii, unei mărturisi. Îmi place să mă regăsesc în acest gen. Chiar din facultate am cochetat cu genul, am făcut un recital Serghei Esenin. Este un gen care îmi place dar repet nu trebuie să devină un viciu. Când îl faci, trebuie ales cu girjă, lucrat cu un regizor bun, cum a fost cazul meu în întâlnirea cu Cristi Juncu.

• E vorba de o mai mare sineritate, implicare, atunci când faci un one-man-show?

M.D.Nu, nu pun problema aşa, teatrul e teatru indiferent de formulă. Şi mai ales, indiferent de numărul de personaje.

• Cum te raportezi tu ca parte din secţiunea dedicată tinerilor la cealaltă secţiune?Domnul Director Liviu Timuş spunea că vrea să realizez un contact între generaţii.

M.D. Regele e rege, ca să glumim puţin, noi restul suntem bufonii. Oricum, regalul nu intră în concurs. Mi se pare firesc să nu concurez cu regele (râde). Iarăşi, titlul „Tinereţe fără bătrâneţe” e unul care se putea pune cu semnul întrebării, sau cu puncte de suspensie.
Până la urmă, tot ce facem se leagă de momentul care ne-a marcat istoria, anume momentul ’89. Orice facem se leagă într-un fel cu acel moment. Societatea încearcă să se schimbe şi orice facem, şi mă refer aici şi la domeniul nostru, e sub umbrela generaţiei de aur. Sintagma asta există şi a existat. Sigur că au fost şi alte contexte, alţi factori. Au trăit într-un regim, atunci era altă abordare şi de asemenea altă receptare asupra teatrului. Ei bine, de multe ori evit să mă gândesc sau să mă simt ca un epigon, deşi se vorbeşte foarte mult de epigonsim în cazul nostru, a celor ce am urmat acelei generaţii. Sunt o serie de oameni de teatru… nu e nevoie să spun cronicari sau alţii, care pun întrebări retorice gen „unde e x?” sau „unde s-a dus Y?”. Sigur, este istoria ve a noastră, dar asta nu înseamnă că nu trebuie să fim atenţi a prezent şi trebuie să fim de asemenea foarte atenţi la predarea ştafetei. Trebuie umplut bine, cu atenţie, cu înţelegere acest segment între tinereţe şi aşa-zisa bătrâneţe. Nu e mai puţin adevărat că mai există, chiar am întâlnit câţiva oameni care ştiu să predea ştafeta. Foarte rar însă, şi norocoşi sunt cei care dau peste ei.
Nu se poate tinereţe şi atât, adică să fii teribilist, un rebel fără cauză, fără să ştii ce a fost înainte. E adevărat, evident, firesc că trăim alte timpuri, alt statut, alte lupte. S-ar putea ca în fond să nu se fi schimbat nimic deşi se spune că suntem deterioraţi, mai superficiali, dar aici sunt foarte multe lucruri care intrervin… şcoală, maestru, câte şcoli sunt acum, câţi studenţi, câţi aspiranţi, câţi artişti… Dar, cum spunea un bun prieten Ion Potolea de la Târgu-Mureş şi care are o vârstă considerabilă, vreau să cred că fondul lumii e totuşi unul bun iar binele va ieşi la suprafaţă. Altfel, aş vrea să cred că putem să schimbăm ceva dar pe un sistem de gândire bun, nu să schimbăm doar de dragul schiimbării şi nici să rămânem conservatori şi să ne întrebăm „unde-i unul sau altul?”

• Mai exact care e soluţia?

M.D.Ne uităm în oglindă şi asta suntem… teatrologi, regizori, actori, public, generaţia noastră, nu ne rămâne decât să facem ceva.

„Schimbarea se face în propria casă, nu la musafiri”

• Apropo de asta, care e importanţa factorului numit „public” în această ecuaţie? Cere el ceva ce vă creează disconfort, ce nu puteţi oferi, sau din contră? Cere el monştrii sacri, consideră şi el generaţia tânără epigonică?

M.D. Nu. Publicul are o sinceritate nativă. Un spectator de teatru care a văzut foarte multe spectacole, unul avizat se află pe o lamă foarte subţire, invizibilă putând să treacă foarte uşor într-o scleroză, dar nu sunt toţi aşa. Tradiţia de teatru înseamnă secole de aderenţă la ceva sau altceva. Sunt ţări care se mândresc cu a fi primele care au născut tradiţia, care au avut privilegiul de a dărui continuu. Noi avem o cultură şi o civilizaţie care a început ceva mai târziu, dar hai să nu ne ducem aşa departe… de la paşopt încoace. Publicul trebuie luat aşa cum este. Şi de fapt, el nu este nicicum, nu trebuie să fie cumva. Dacă ar fi ceva de reproşat, reproşul mi l-aş adresa şi mie şi tuturor trupelor. Dacă e ceva de schimbat, atunci schimbarea se face în propria casă, nu la musafiri. Sigur, la publicul nostru, datorită unei culturi, unei educaţii de teatru, publicul nu se responsabilizează. Prefer un spectator care zice „NU” şi trânteşte uşa, unuia care doarme pe el. În rest, totul ţine de mine. Am ce am, pot să schimb ceva, să propun o luminiţă, dacă este sau nu receptată…

A consemnat Răzvan Zlăvog


gorky.jpg

Azilul de noapte” este piesa din „Festivalul Naţional de Teatru” jucată de Teatrul „Toma Caragiu” din Ploieşti şi regizată de Cristi Juncu.   Mai este şi piesa la care am reţinut detalii, repet, detalii, despre fiecare dintre cele nu mai puţin de 15 personaje. Toate definite, toate având ceva specific, toate având rolul lor aproape egal în drama tuturor, toate jucate în registru propriu, toate adânci, nuanţate, punând probleme, despre dragoste, adevăr, prietenie, înţelepciune, sens, om. Maxim Gorky, la maxim.  

 O clădire neterminată şi abandonată, ceva ce aduce a Circul Foamei, cu tavanul, vizibil în ecrane de plasmă, care prezintă imaginea unui cer plin de stele, noaptea. În mijloc, în locul unde poate în mod normal ar fi fost sufrageria, se află o mare saltea neagră ocupată de locuitorii azilului de noapte, transformată într-o adunătură de oameni ai străzii.  Perfect funcţională şi interesantă şi în sine, ideea spaţiului are calitatea de a proteja pe cei de acolo, de a le da identitate. De altfel, aproape o obişnuinţă în piesele montate de el, Cristi Juncu dă identitate, prin una dintre cele mai acute şi atente citiri ale textului pe care mi-a fost dat să le văd la un spectacol de teatru. Actorii sunt conduşi înspre acelaşi punct, fără hopuri şi fără descreşteri. O formulă care îmbină aproape de perfecţiune umorul extra-text, umor din replică, umorul din gest, umorul din atitudine, cu tragicul fiecărei realităţi prezentate şi descrise.

 Mesajul final, umanist prin excelenţă, scena în care se bea (ruseşte, cu cântec aşadar) pentru „om”, concomitent cu decesul personajului-actor, face din „magia” Juncu o amintire cum nu se poate mai interesantă. Cum e să vorbeşti de toate marile teme ale universului, ca să închei pledoaria cu un toast pentru OM, când masca se prăbuşeşte?