Posts Tagged ‘cultura’


Se spune că ce nu are preţ de obicei nu este preţuit. Mi s-a întâmplat să primesc un cadou, care nu are preţ, dar este nepreţuit.

Cadoul este cartea Sonet-William Shakespeare, semnată de Domnia-sa Florian Chelu Madeva, împreună cu discul <<I am that I am>> în care sunt interpretate sonetele în limba engleză. Muzica este într-adevăr spectaculoasă!Ca şi vocea şi interpretarea lui David Luke Michael Bryan.

Aceaste bijuterii se face că sunt în biblioteca mea de meloman şi admirator de Shakespeare, la loc de cinste. Şi este adevărat că aş fi fost gata să plătesc pentru a le avea. Dar la fel de adevărat este că nu aş fi plătit îndeajuns oricum.

Şi asta pentru că, nici mai mult nici mai puţin, cartea conţine realizarea muzicală a celor 154 de sonete ale lui Shakespeare. Adică partitura, notele, şi versurile. Cum zice chiar autorul, citând pe Eminescu, în cuvintele care prefaţează cartea: “…154 de sonete ale marelui bard englez William Shakespeare, acest <<prieten blând al sufletului meu>>, care se-arată  <<ca Dumenezeu în mii de feţe>> învăţându-ne <<ce-un ev nu poate să ne-nveţe>>”.

La lansare -la care am participat dintr-o prea-fericită întâmplare, am avut ocazia să ascult un mini-concert susţiunut de minunata familie Chelu- mama, tatăl şi fiica Alexandrina-  s-a mai povestit cu mult umor dar cred şi o doză de amărăcaiune (o să explic imediat de ce) despre un proiect la nivel internaţional, dedicat Sonetelor lui Shakespeare. La care, graţie celor menţionaţi, ne-am raliat şi noi (vedeţi, meritele ni le asumăm toţi, noi)

Apoi s-a mai vehiculat un site- www.rockfilarmonica.ro unde se pot afla mult mai multe detalii. Şi unde fără să poposeşti mai mult de 10 minute poţi afla că există la Oradea un centru extrem de prolific de cultură.

În fine, legat de asta, încep întrebările fără răspuns (nu retorice). De ce am nevoie de o întâmplare ca să aflu că un asemnea eveniment se întâmplă la mine în ţară, de ce nu se valorifică aşa cum e cazul, de ce doar cei din afară înţeleg demersul cultural la adevăratele sale dimensiuni. Şi până la urmă de ce avem oameni de cultură şi nu ştim de ei. Căci, să-mi fie cu iertare, dar nu în fiecare zi se naşte o asemenea creaţie, atât de proeminentă, atât de valoroasă în contextul cultural mondial şi, evident, naţional.

Însă într-o sală (primitoare ce-i drept) de 100 de locuri, a Casei de Cultură din Oradea, se întâmplă minuni cuturale în prezenţă a câteva zeci de oameni, câteva aparate de foto, două aparate de filmat şi trei artişti. Iertaţi-mi impertinenţa Domnule Ministru, Domnilor secretari de stat sau alte soiuri de funcţionari, dar este ruşinos. Şi mai mult, condamnabil. (!)

Şi altfel spus, un astfel de produs e absolut necesar pentru noi, dragii de noi ignoranţi şi leneşi, dar europeni şi mândrii de asta…

Cred că mă opresc aici.

Şi mai cred că înfiinţez o agenţie de turism cultural. Sau poate îmi cumpăr un cal şi plec cu el prin ţară, ca să găsesc astfel de oameni şi astfel de proiecte, şi astfel de bucurii şi delectări.

Vezi pe youtube ce mai face filarmonica Oradea- si pe www.rockfilarmonica.ro

Vezi pe facebook si http://www.poezie.ro/index.php/author/0014132/index.html ce cânta şi ce scrie Alexandrina Chelu

Multumesc Raluca Urea pt foto de la eveniment.

Anunțuri

management-trainee-program.jpg

De multe ori când te aşezi comod şi te apuci să îţi arunci gândurile asupra unui aspect autohton, românesc, te izbeşti de o realitate care seamănă foarte tare cu începutul unei melodii dintr-ale Adei Milea: „Cine-a zis că n-avem istorie? Cine-a zis că n-avem memorie…”
Aşadar, cine a zis că n-avem şi noi management cultural?Eu. Lucrurile sunt simple aici. Cultura trebuie să fie produs, dar nu are calităţile unui produs, zic unii. Producţiile teatrale nu răspund nevoilor reale ale consumatorilor, zic alţii. Cercul vicios se închide în momentul în care consumatorul este declarat inexistent de către producători. Sau existent dar necunoscut. Iar managerii culturali nu sunt de niciun fel. Adică la propriu, nu sunt, nu există. Lamentaţia poate începe, aşadar. Oprită pe ici pe colo de apariţia câte unui vizionar care deşi nu se pricepe, simte. Face treaba după intuiţia omului cu bun simţ. Şi iese bine. Dar numai să nu-l întrebi cum a făcut, că te îngrozeşti.
Ei bine, rigoarea lipseşte, iar cei care o au, preferă să o folosescă în alte domenii, unde se câştgă mai mult. Firesc. Şi astfel încheiem pledoaria. Din interior putreziciunea şi ineficienţa sunt copleşitoare. Din afară, actorii zâmbesc frumos când ies la aplauze.
Şi unii alţii se mai găsesc să scrie pe vreun blog. Care blog, apropos, se vede treaba că este concurent la blogofest sau aşa ceva. Aşadar, votaţi „In vino veritas” şi câştigaţi!Scenariu imaginar:Cu ce sa atragă televiziunile? Cu o permieră la unul din cele 10 teatre din capitală. Cu încă o piesă proastă, bună, plicticoasă sau extraordinară. Şi atunci zici „băi hai să vedeţi a lui Tudor Muşatescu ăla care e cu <<Gaiţele>>”. Cu ce să îi agăţi? Cu Birlic şi cu Tamara Buciuceanu. Veniţi să vedeţi sufrageria, maşina de scris unde… Şi el a considerat aşa, apropo de imagine, să fie, la fiecare eveniment, la o premieră la(…), o prostie de piesă, ca am mai avut şi d’astea, domnule să fie ceva să construieşti un „muţunache” care umblă pe stradă, am avut şi fanfară. Să faci că să vină televiziunile, cu un spectacol sanchi inedit să vină 2 3 5 10 televiziuni[…]

Povestea merge mai departe…

*până şi ironia e de prost gust în acest caz, accept. <p <p


steagul-romaniei.jpg

Dacă despre partea de informare am lămurit-o, în postul precedent, de 1 decembrie extrăgând cele mai fin-pesimiste concluzii, următorul aspect la care ne referim este, în genere, mult mai nuanţat şi într-un fel mai nespectaculos. Totuşi:
Actul de cultură, într-o logică simplă, are menirea de a se înscrie într-un traseu, într-o linie e evoluţie. Sau daca asta nu este o “menire”, primesc, cel puţin ar trebui să fie o consecinţă. Mai prozaic un pic, dacă faci film, cinematografie, fă-ţi un abonament la cinematecă dar şi la Mall, dacă faci teatru, vezi producţiile Naţionalului dar şi underground-ul. Pe parte de consecinţă, dacă nu ai aceste abonamente, asigură-te măcar că filmul sau spectacolul tău de teatru se vor înscrie singure, fie într-o direcţie, fie într-alta.
Dar să fim mai exacţi: categoria şi în genere procesul de categorisire, pe baze teoretice, deşi are, desigur, virtuţiile sale, nu este fenomenul la care ne referim acum; nu trebuie ca actul de creaţie = cultură, să încerce să fie într-un gen, într-o direcţie. El, actul, trebuie să rămână atutentic şi independent şi suveran. Pe linie de argumentare, artistul, cel care produce creaţia, nu trebuie să producă laolaltă cu ea şi manifestul de înscriere, discursul de acceptare în academia cutare sau cutare.
Ceea ce însă nu înseamnă că produsul său, creat după principiile proprii, nu trebuie să rezoneze, la scară mare, cu un întreg tumult de factori. Concret, în enumerare, factorii ar fi: creaţia de până atunci, contextul de distribuire al creaţiei, analiza de impact sociologic al creaţiei, contextul politic, de bună seamă şi cel economic etc.
Firesc, dar nu de bun augur, această miză a teatrului românesc este ratată, cu fast, cu splendoare. Şi motivul, departe de a fi o teorie conspiraţonistă despre nu ştiu ce sistem defect, este unul simplu, de bun simţ – lipsa mecanismului, lipsa inreţiei drumului de la creaţie la cultură.
Exemplu cu *
Festivalul anual de teatru de stradă din Angers, Franţa, ediţia 2007 a fost ediţia cu numărul 23 sau 24 sau oricum, ceva de genul acesta. Un sfârşit de săptămână, în care tinerii, în majoritate, s-au strâns, exact la orele potrivite, parcă ghidaţi de forţe extraterestre, exact unde trebuia, să vadă ce li se propune de data asta. Toţi aveau programul, toţi aveau hărţile cu evenimente, majoritatea respectau şi tematica propusă, culoarea galbenă, portocalie şi roşie în îmbrăcăminte.
În partea cealaltă a baricadei, dar poate în aceeaşi oală, cei care reflectă actul artistic sunt, la rândul lor, nevoiţi să facă faţă acestei lipse de coordonare, şi deşi de multe ori se încarcă să se coaguleze mişcări şi tradiţii (nu în sens conservator), şi inerţie, mai e mult până departe. Dar nu în sens cantitativ, mult. Ci în sens managerial. Ca soluţie, ca să nu fiu acuzat că sesizez probleme fără soluţii, fenomenul teatral trebuie să atragă oameni din toate părţile, specialişti în toate domeniile, care să nu facă de toate, ci numai ceea ce pricep cel mai bine. După modelul unei companii gen Procter&Gamble. Noi funcţionăm încă precum fabrica de bere din Azuga (asocierea este de fond, nu propriu-zisă)

(va urma)