Posts Tagged ‘destin’


mascariciul-0.jpg

Dacă ţi-e foame, nu trebuie mai mult decât să crezi că mănânci, dacă ţi-e sete, să crezi că bei, dacă te temi de moarte, să crezi în ceea ce te face nemuritor. Dacă nu mai crezi în nimic, să cauţi pe cineva care crede. Pentru că un lucru poate fi cert, există crezuri pentru fiecare. S-a liberalizat piaţa de credinţe, avem opţiuni acum, ceva asemănător pieţei de telefonie fixă şi (i)mobilă.

 Aşadar, a nu se combina Horaţiu Mălăele cu Nicolae Urs şi cu Anton Pavlovici Cehov. Pentru că rezultatul, pus sub titlul de “Măscăriciul” şi jucat la Bulandra, e demenţial.
Mai exact, dintr-o viziune aproape sadic de poetizată asupra unei meserii, a unui destin, a unui apus de destin, mai bine, iese o realitate de ne-refuzat.
Abilităţile unui “măscărici” de a surprinde în sine o istorie a umanului, redus la o pasiune. Dar ce pasiune! Între el şi public, între o lecţie de mare actor, dăruită cu suflet soufleur-ului şi o masă improvizată, din gest, pe care o simţi mai reală decât orice masă la care ai stat vreodată.
Altfel, tragicul realizat cu resursele comicului, ca într-un manual de poetici ale teatrului. Şi, dacă te gândeşti mai bine, ca într-un virtual manual de utilizare a vieţii. Pentru că până la urmă ăsta pare a fi point-ul, ideea.
Nina Brumuşilă, scenograful spectacolului, face evident lucrul acesta, printr-o platformă, scenă, cu o cutie a pandorei din care ies rolurile mari, într-un spaţiu atemporal, în care deşi timpul e la mare căutare, el lipseşte cu desăvârşire. Până la urmă, de ce să nu li se mai joace o festă celor doi, doar suntem pe terenul posibilului. Şi până la urmă, imaginar sau real, cui îi pasă? Cine are ochi s-audă şi urechi să vadă!

Anunțuri

9780811215343.jpeg

Teza pe care o descoperim, fără mare greutate, după ce citim cartea Ninei Berberova, se învârte în jurul ideii următoare: personajul principal al romanului, nu trebuie să fie, şi nu este, personaj principal şi în viaţă. Cu ajutorul paragrafului de pe spatele cărţii, ideea deja se uzează şi aproape nemulţumeşte. Dar…

Într-un stil relaxat, relaxant, fără construcţii de frază complicate şi fără o structură complexă, se desfăşoară o existenţă a unui om din umbră, din planul doi, acompaniament, „vocea din spate” ş.a. Redată de altfel la persoana I, fără nici un joc de perspectivă narativă, povestea capătă valenţele scontate de intenţionalitatea auctorială destul de lesne – contextul unei Rusii într-o perioadă de mari zbateri (de altfel, când nu a fost Rusia într-o astfel de perioadă…), relevă pe acompaniatoarea care se naşte din ruşinea mamei ei, şi trăieşte precum ruşinea, aproape toată viaţa. Nu ruşinată, ci precum ruşinea, lipindu-se de om, dar neavând prim planul niciodată(asta presupunând că aşa se întâmplă cu ruşinea…). Mai mult sau mai puţin frapant, dar bine construit, în temă, cu simţ al situaţiei de invidiat, scrierea este, până la acest punct o lectură faină, dar despre care nu s-ar scrie neapărat pe blog. Dar…

Finalul găseşte o soluţie, fără să fie un happy-end de altfel, care desface o cu totul altă perspectivă la nivel de receptare, incomparabil mai interesantă decât teza iniţială: personajul devine scriitoare, şi întreaga poveste capătă sensul unei metafore, artă-poetică, vorbind despre scriitor şi chinul lui de a sta, tot timpul, în acompaniamentul personajelor sale. Pentru că nu el va primi dragostea publicului, ci personajele sale. Îmbogăţită cu această buclă plină de sens, cartea merită lectura… iar în această cheie, şi nu neapărat în cea propusă de cei de la Humanitas, în colecţia Cartea de pe noptieră, ediţia 2003, micul roman capătă sens.